Ciorbagiu

Posted on by racoltapetru6

Nici nu mai încape vorbă
Că sunt pofticios la ciorbă,
De burtă sau perișoare,
Ciorbele-s o desfătare.

După ciorba de salată
Sănătatea-i garantată,
Iar după aia de pește,
Imunitatea îți crește.

Despre ciorba țărănească
Zici că-i mâncare domnească.
Iar de cea rădăuțeană,
Că ar fi cerească mană.

La final de chef se face
Ciorba acră de potroace,
Iar orice boală te cruță
După ciorba pe puicuță.

Dacă-i ciorbă de fasole
Scapi niște gaze frivole,
De cartofi e potrivită
Și foarte des întâlnită.

Hai la ciorbe, măi române!
Cu ardei iuți și cu pâine,
Poți adăuga o ceapă
Sărată și uleiată.

Pajiștea de cuvinte

Posted on by racoltapetru6

Călătoresc constant pe pajiștea de cuvinte,
simt îmbrățișarea lor ca pe o blană pufoasă,
iar alteori aidoma unor liane pe post de vene.
Se întâmplă să întâlnesc și vorbe aspre
și lungi precum un șarpe exotic,
cu un venin pregătit de inoculare.
Atunci, iau cuvântul de coadă și îl învârt deasupra capului,
după care îi dau drumul cu putere către o stâncă a disecării,
impactul îl face să se sfărâme în mai multe bucăți
care îmi trec în șir pe lângă urechi,
deslușindu-le separat pe fiecare.
Acum, le pot percepe îmblânzite ca de un dresor,
bucuroase că au fost eliberate din prizonieratul nociv.

Generatorul iubirii

Posted on by racoltapetru6

Aș putea suporta să-mi calci inima în picioare,
dar mi se sfâșie sufletul când o faci zâmbind,
măcar dacă te-ai lipsi de tocuri când pășești peste ea
și mi-ai îndulci lacrimile cu o privire nostalgică.
Amintirea e tot ce o să-mi rămână,
după ce o să-mi perforezi generatorul iubirii,
provocându-i secătuirea de orice fior.
Voi nădăjdui la o altă ploaie roșie,
cu harul de a-i inocula o nouă sevă emoțională.

Mesagerul iubirii

Posted on by racoltapetru6

Eu sunt umilul muritor,
Mesager cu flori de dor,
Ce-ți stârnește sentimente
De iubire dependente.

Din grădina mea cu soare,
Îți trimit zilnic o floare
Menită să te invite
Pe câmpuri nemărginite.

Lasă-ți inima să zburde
Peste mlădițele crude,
Când natura e fragrantă
Și roua revigorantă.

Și-adăstând sub raze blânde,
Ai să simți doruri crescânde
Prin vene ce te inundă
Cu o dragoste profundă.

Iubește și nu regreta,
Aceasta e menirea ta:
Să te-ndrăgosteși mereu,
De ți-e ușor sau mai greu.

Corabia fără ancoră

Posted on by racoltapetru6

Ciclic îmi arunc privirea peste întinderea mării,
după ce ai plecat imprevizibil spre un orizont îndepărtat,
precum o corabie în care mi-am încărcat toate speranțele,
cu dorința vinovată ca mai degrabă să se fi scufundat în adâncuri
decât să fie prădată de pirați cuceritori.

Dar tu revii de fiecare dată în portul cu brațe primitoare,
ai velele sfârtecate de furtuni imprevizibile,
împreună le vom coase și încerca pe vreme bună,
până când te vor mâna alte vânturi,
iar eu voi rămâne cu ochii spre zările răpitoare
și cu inima suferindă de atâtea desprinderi.

Diferențe anormale

Posted on by racoltapetru6

De-aș lucra în Capitală,
Mi-aș pune curcan în oală,
Însă eu muncesc la țară
Și mă culc flămând spre seară.

De-aș lucra la Primărie,
Aș plimba câte-o hârtie,
Doar că eu muncesc la moară
Și povara mă doboară.

De-aș fi coleg cu Grindeanu,
Aș trăi ca-n rai tot anu’.
Însă eu n-am colegi corupți
Și umblu cu pantofii rupți.

De-aș lucra la Prefectură,
Aș trăi din sinecură,
Dar muncesc pe vânt și ploaie,
Iar oboseala mă-ndoaie.

Lumea asta e sucită
Și așa e socotită:
Cei harnici să tot muncească,
Șmecherii să huzurească.

Cuvinte eliberate

Posted on by racoltapetru6

Simt că am atâtea de spus…
cuvintele adunate își cer libertatea,
unele îmi zburătăcesc fluturii din stomac,
altele stau agățate ca scaiul de trahee,
iar cele mai multe îmi frâng zborul gândurilor.

Declar libertate cuvintelor remanente
și le aștept să iasă în mod ordonat,
dar se bulucesc întâi vorbele tranșante,
ca oamenii din manifestațiile străzilor,
doar la urmă apar și cele mai tăcute,
cum e pescarul singuratic pe marginea bălții.

Pe măsură ce mă descarc devin mai ușor,
năzuind să-mi iasă câte un porumbel din gură,
din care simt că am ascunși în adâncul meu,
dornici să se arate semenilor din alte stoluri
și să se exprime fără îngrădire.

Mesaj prin timp şi spaţiu

Posted on by racoltapetru6

Stau pe-un colț de astru și privesc spre Terra,
Cum se scurge-n ere viața, efemera,
Având beneficiul timpului etern,
Pe pajiști de stele pot să mă aștern.
Noaptea e o clipă, secunda-i o zi,
Am s-adorm un secol, și-apoi m-oi trezi
Să parcurg milenii, să mai sting un Soare,
Fiindcă și în spațiu viața-i trecătoare.
La doi pași de mine, ca idee vagă,
Mă atrage-n forță o Gaură Neagră,
Ocolind strategic, fără ostenire,
Cu o Supernovă am o întâlnire.
Înham bidivii la Carul cel Mare,
Pe Calea Lactee pornesc la plimbare,
Praful de la stele mi se-adună-n barbă,
La rever agățu-mi o Pitică Albă.
Mă urc pe-o Cometă ce dădea din coadă
Și prin Galaxie mai trag o ocheadă.
Viteza-i năucă și Timpul dă-napoi,
Se adună materii, mă simt mai greoi,
Urmează Big-Bangul, geneza primară,
Asist la spectacol, lumină de gală,
Nimic nu-i ce-a fost, sunt doar un gând rătăcit,
Reduc din motoare, mă opresc obosit.
Pământul se-ncheagă și mă pun lângă el,
S-apară Luna… voi mai aștepta nițel.

(nostalgie din 17 – 02 – 2012)

Vremea lui Dumnezeu

Posted on by racoltapetru6

De-am putea din nori alege,
Nu după cum bate vântul,
Tot nu ne-am putea-nțelege
Unde să ude pământul.

De-am merge cu toți la urne
Să votăm zile cu ploaie,
Oameni, ce se respectau pe bune,
S-ar spurca-n public cu zoaie.

Unii ar vrea numai soare,
Să tot meargă în vacanță,
Când la munte, când la mare,
Ignorând orice distanță.

Gospodarii ar vrea ploaie,
Să le irige grădina,
Dar să n-aducă șiroaie
Și să nu vină grindina.

Oamenii nu-s în măsură
Să facă alegeri sfinte,
Când se ceartă și se-njură
Doar pentru un președinte.

Ai grijă de inima mea!

Posted on by racoltapetru6

Mi-a spus medicul că inima mea are alt ADN,
Amintindu-mi astfel că mi-ai dăruit-o pe a ta.
Caută-te și tu, iubito, dar nu cu aparate,
Cât or fi ele de performante.
Numai Doctorul Inimilor Cucerite le poate detecta proveniența,
Iar dacă îți găsește una care bate nebunește,
Să știi că e de la mine, oferită pe banca aceea din parc;
Nădăjduiesc că n-ai adunat prea multe inimi,
A mea s-ar sufoca în aglomerație, încetând să mai bată,
Iar eu voi trăi doar din inerție, cu un substitut neconsolabil.