Cununa senectuții

Când pasul ți-e șovăielnic
Și dureri tot vin, o droaie,
Poți să spui c-ai ajuns vrednic
Să ți se spună „tataie”.

Bătrânețea te cuprinde
Și te-apasă tot mai tare,
Până când te vei deprinde
Cu a ei acaparare.

Tinerețea e departe,
Amintiri ce te alină,
Tot mai mult timp te desparte,
De acea vârstă divină.

Chiar de sufletul ți-e sprinten
Și mai ai visuri de-o viață,
Trupul nu-ți mai este prieten
Și-ți pune piedici pe față.

După ce anii se-adună
Într-o sumă generoasă,
Senectutea-i o cunună
Care tot mai greu te-apasă.

O lebădă ca tine

Te-am îndrăgit de când erai vulnerabilă
și am învățat să nu-ți calc petalele sufletului răvășit,
călăuzit de ochii tăi ca două faruri de zi.

Te percep ca pe o lebădă imaculată,
iar eu mă văd ca o rățușcă nereușită,
dar simt cum mă transform în timp,
hrănindu-mă din privirile tale tot mai blânde.

Aștept răbdător să zburăm în tandem,
cu aceeași anvergură a aripilor,
mânați de aceleași vânturi purtătoare,
ca o pereche loială de lebede
în căutarea unei întinderi de apă
care să ne oglindească mereu împreună.

Surprinzătoarea toamnă

Toamna nu vine cu surle și trâmbițe,
ea se infiltrează de obicei sub acoperire,
iar noi o simțim când cămările sunt aproape pline,
norii își leapădă simultan scutecele
și păsările stau mai puțin la taifas.

În anotimpul care ne ia adesea prin surprindere,
ne uităm la termometru doar când strănutăm de trei ori,
semn că-i de făcut rocada hainelor din dulap,
o mutare pentru care intrăm în criză de timp.

Cu doamna asta nu e de glumit nici când zâmbește,
chiar și frunzele căzute poartă pe ele câte o poantă amară,
recomandabil a fi deslușită cu melancolie
și împărtășită apoi cu romantism.

Toamna nu se uită în calendar,
ea poartă în desagă o misterioasă agendă,
completată anticipat pentru fiecare an
cu cerneală invizibilă… pe foi de ceapă.

Ciorbagiu

Nici nu mai încape vorbă
Că sunt pofticios la ciorbă,
De burtă sau perișoare,
Ciorbele-s o desfătare.

După ciorba de salată
Sănătatea-i garantată,
Iar după aia de pește,
Imunitatea îți crește.

Despre ciorba țărănească
Zici că-i mâncare domnească.
Iar de cea rădăuțeană,
Că ar fi cerească mană.

La final de chef se face
Ciorba acră de potroace,
Iar orice boală te cruță
După ciorba pe puicuță.

Dacă-i ciorbă de fasole
Scapi niște gaze frivole,
De cartofi e potrivită
Și foarte des întâlnită.

Hai la ciorbe, măi române!
Cu ardei iuți și cu pâine,
Poți adăuga o ceapă
Sărată și uleiată.

Pajiștea de cuvinte

Călătoresc constant pe pajiștea de cuvinte,
simt îmbrățișarea lor ca pe o blană pufoasă,
iar alteori aidoma unor liane pe post de vene.
Se întâmplă să întâlnesc și vorbe aspre
și lungi precum un șarpe exotic,
cu un venin pregătit de inoculare.
Atunci, iau cuvântul de coadă și îl învârt deasupra capului,
după care îi dau drumul cu putere către o stâncă a disecării,
impactul îl face să se sfărâme în mai multe bucăți
care îmi trec în șir pe lângă urechi,
deslușindu-le separat pe fiecare.
Acum, le pot percepe îmblânzite ca de un dresor,
bucuroase că au fost eliberate din prizonieratul nociv.

Generatorul iubirii

Aș putea suporta să-mi calci inima în picioare,
dar mi se sfâșie sufletul când o faci zâmbind,
măcar dacă te-ai lipsi de tocuri când pășești peste ea
și mi-ai îndulci lacrimile cu o privire nostalgică.
Amintirea e tot ce o să-mi rămână,
după ce o să-mi perforezi generatorul iubirii,
provocându-i secătuirea de orice fior.
Voi nădăjdui la o altă ploaie roșie,
cu harul de a-i inocula o nouă sevă emoțională.

Mesagerul iubirii

Eu sunt umilul muritor,
Mesager cu flori de dor,
Ce-ți stârnește sentimente
De iubire dependente.

Din grădina mea cu soare,
Îți trimit zilnic o floare
Menită să te invite
Pe câmpuri nemărginite.

Lasă-ți inima să zburde
Peste mlădițele crude,
Când natura e fragrantă
Și roua revigorantă.

Și-adăstând sub raze blânde,
Ai să simți doruri crescânde
Prin vene ce te inundă
Cu o dragoste profundă.

Iubește și nu regreta,
Aceasta e menirea ta:
Să te-ndrăgosteși mereu,
De ți-e ușor sau mai greu.

Corabia fără ancoră

Ciclic îmi arunc privirea peste întinderea mării,
după ce ai plecat imprevizibil spre un orizont îndepărtat,
precum o corabie în care mi-am încărcat toate speranțele,
cu dorința vinovată ca mai degrabă să se fi scufundat în adâncuri
decât să fie prădată de pirați cuceritori.

Dar tu revii de fiecare dată în portul cu brațe primitoare,
ai velele sfârtecate de furtuni imprevizibile,
împreună le vom coase și încerca pe vreme bună,
până când te vor mâna alte vânturi,
iar eu voi rămâne cu ochii spre zările răpitoare
și cu inima suferindă de atâtea desprinderi.

Diferențe anormale

De-aș lucra în Capitală,
Mi-aș pune curcan în oală,
Însă eu muncesc la țară
Și mă culc flămând spre seară.

De-aș lucra la Primărie,
Aș plimba câte-o hârtie,
Doar că eu muncesc la moară
Și povara mă doboară.

De-aș fi coleg cu Grindeanu,
Aș trăi ca-n rai tot anu’.
Însă eu n-am colegi corupți
Și umblu cu pantofii rupți.

De-aș lucra la Prefectură,
Aș trăi din sinecură,
Dar muncesc pe vânt și ploaie,
Iar oboseala mă-ndoaie.

Lumea asta e sucită
Și așa e socotită:
Cei harnici să tot muncească,
Șmecherii să huzurească.

Cuvinte eliberate

Simt că am atâtea de spus…
cuvintele adunate își cer libertatea,
unele îmi zburătăcesc fluturii din stomac,
altele stau agățate ca scaiul de trahee,
iar cele mai multe îmi frâng zborul gândurilor.

Declar libertate cuvintelor remanente
și le aștept să iasă în mod ordonat,
dar se bulucesc întâi vorbele tranșante,
ca oamenii din manifestațiile străzilor,
doar la urmă apar și cele mai tăcute,
cum e pescarul singuratic pe marginea bălții.

Pe măsură ce mă descarc devin mai ușor,
năzuind să-mi iasă câte un porumbel din gură,
din care simt că am ascunși în adâncul meu,
dornici să se arate semenilor din alte stoluri
și să se exprime fără îngrădire.