Harul

Posted on by racoltapetru6

continuare la „Blestemul”

S-au scurs două luni din ziua când Cornel a fost izbăvit de blestem, iar de atunci trăia într-o stare similară euforiei. O lună a petrecut-o alături de părinți, bucurându-se de vizitele rudelor și consătenilor care-i auziseră povestea, dar voiau s-o mai asculte și din gura lui. Firește că, împreună cu Ionel, l-au căutat de câteva ori pe binefăcătorul lor, călugărul Dumitru, ducându-i de fiecare dată bucate proaspete din gospodărie și purtând discuții lungi despre credință și speranțe renăscute. Au revenit în marele oraș pe la începutul lui februarie, iar după puțin timp a reînceput și activitatea în cadrul trustului.

Altă bucurie mare pentru macaragiu a fost să găsească în cutia poștală o scrisoare de la Voichița, femeia care-i apărea adesea în vis și pentru care nutrea un sentiment profund și nemărturisit nici măcar prietenului său. După cum îi scria, parcă și ea simțea aidoma, iar asta îl emoționa și inhiba totodată.

Dragul meu binefăcător, Cornel
Vreau să știi că sunt bine, iar părinții mei la fel, dar tot mă apasă un dor de puținele clipe în care te-am avut alături și ți-am putut percepe bunătatea sufletului, gingășia gesturilor, lumina chipului… Îmi dau seama că sunt stigmatizată de o greșeală cu urmări ce nu-mi pot fi iertate, însă nu mă pot abține în a spera că te voi putea reîntâlni măcar încă o dată. Firește că rodul acelui pas greșit nu e de vină, ba chiar îmi dă un țel nou în viață, dar conștiința tot mă ceartă pentru lipsa mea de minte, atunci când am ales calea spre nefericirea din care m-ai scos. M-aș duce eu să-ți mulțumesc pe îndelete, dar mi-e frică de Sandu și de promisiunea pe care mi-a făcut-o că o să se răzbune crunt pentru că l-am părăsit. Nu-mi rămâne decât să stau adesea cu ochii pierduți spre capătul străduței, de parcă aștept să-ți zăresc silueta măreață. Probabil ești apăsat și tu de necazul pe care mi l-ai împărtășit, iar o ființă păcătoasă ca mine a primit destul, o nădejde în plus fiind prea exagerată, dar sper să nu te superi dacă ți-o mărturisesc. Oricum, visul meu nu face rău nimănui și sper să nu te deranjeze nici pe tine.
Te pup pe fruntea ta senină și îți doresc să fii fericit, așa cum meriți pe deplin!
Cu mult drag: Voichița.

Această pagină l-a ridicat în sfere mai înalte pe Cornel și de aceea o purta mereu în buzunarul din dreptul inimii. I-ar fi răspuns imediat, dar niciodată nu găsea cuvintele potrivite prin care să-i spună ce simțea cu adevărat, pentru că nici el nu știa despre ce e vorba. Ar fi plecat oricând să o vadă, însă se temea că această senzație de fericire putea fi subminată de o întâlnire plină de stângăcii și chiar gafe din partea lui. Ca urmare, se mulțumea să-i viseze chipul de înger pe care-l ridicase pe un piedestal. Lipsa de concentrare totală la realitate și-a reproșat-o macaragiul după accidentul produs în acea zi fatidică.

Tocmai descărca o stivă de țevi lungi, când balansul s-a dovedit prea mare, iar una dintre ele s-a desprins și a căzut de la înălțime. Poate nu au fost asigurate suficient de bine din remorcă, dar nici Virgil nu trebuia să treacă tocmai atunci pe sub ele. Coincidența nefericită a făcut ca tânărul muncitor să fie surprins de greutatea mare, fiind scos inconștient de sub ea. Toată lumea s-a îngrămădit să vadă și să dea o mână de ajutor bietului om, inclusiv Cornel, care a coborât cât s-a putut de repede din cabina lui. Salvarea a sosit și ea destul de urgent, preluând trupul firav și nemișcat, după ce s-au asigurat că respiră.

A urmat o ședință scurtă cu șefii, care au promis că se vor analiza cauzele acestui accident, dar cei bănuiți rămân macaragiul și ajutorul de la sol, interogați imediat și puși pe liber pentru restul zilei. Parcă s-a prăbușit cerul acela promițător peste tânărul cu vise atât de frumoase în care trăise până atunci. Ionel l-a însoțit acasă și a încercat să-i explice că nu poate fi doar vina lui și trebuie să aștepte întâi decizia comisiei de constatare. Important era ca de dimineață să-l viziteze pe accidentat, în speranța că nu va suferi repercusiuni majore. Așa au și făcut, după o noapte fără pic de somn pentru amândoi.

Virgil a răbdat bătaie de joc din partea multor colegi, nu pentru că era printre cei mai noi angajați și nici din cauza nepregătirii sale în meserie. Faptul că șchiopăta vizibil și se mișca mai încet le dădea motive să-l ia peste picior, începând cu șeful lui de echipă și continuând cu cei care se simțeau mândri să-i țină isonul. Existau șanse ca viitorul lui ca muncitor să fie definitiv compromis după această nenorocire, iar doctorul neurolog le-a confirmat înainte de a intra în salonul lui. Țeava i-a strivit câteva inele ale coloanei vertebrale și nu se putea face nimic pentru a-și mai folosi picioarele. Cu aceste vești sumbre în gând au dat ochii cu tânărul întins pe pat, dar lucid și fără resentimente.

– Cum te simți, colega?, a încercat să-l înveselească Ionel. Văd că ai făcut față unei lovituri ca de tren.

– De fapt a fost doar o țeavă, dar uite că nu m-a dat gata, a răspuns Virgil cu un zâmbet amar în colțul gurii.

Cornel s-a așezat pe capătul patului și i-a luat palma mică între mâinile lui uriașe. Privindu-l cu compătimire în ochi, cuvintele i s-au eliberat ca o mărturisire:

– Îmi pare tare rău pentru ce s-a întâmplat, prietene! Sunt sigur că, dacă eram mai atent, aș fi putut evita această tragedie.

– Ei lasă, că nici eu nu trebuia să trec tocmai atunci pe acolo, i-a răspuns împăciuitor tânărul. O să–mi fie învățătură de minte, după ce o să-mi revin și mă întorc printre voi.

Suspinul macaragiului a fost surd, urmat de copleșirea cu tot felul de alimente pe care le-au cumpărat în drum spre spital. Virgil le-a mulțumit și s-a arătat încântat de prezența lor timp de aproape două ore, mai ales că nimeni altcineva nu-l căutase încă. După trei zile, când s-au întors, medicul i-a chemat în cabinetul lui și le-a comunicat cu mare uimire:

– Nu știu ce s-a întâmplat cu colegul vostru, dar vertebrele și-au revenit complet și va putea să meargă din nou. Ceea ce mă surprinde și mai mult e că piciorul strâmb și fără putere dă semne de vindecare, deci s-ar putea să nici nu mai șchiopăteze. Trebuie să recunosc că așa ceva nu am mai văzut în viața mea, deși am o experiență de câteva decenii.

Cornel și Ionel s-au privit semnificativ, primul cu o bucurie imensă, iar cel de-al doilea cu mare uimire. Micuțul a fost cel care și-a exprimat convingerea despre cele întâmplate.

– Domnule doctor, chiar și în medicină există minuni pe care nimeni nu le poate explica, iar ele sunt un imbold ca nici într-un caz să nu vă pierdeți speranța. Vă mulțumim că ne-ați fost alături la aceasta!

După care s-au grăbit spre salonul lui Virgil, pentru a-l felicita și a-i fi alături după această veste incredibilă.

Blestemul (7c) – Completare

Posted on by racoltapetru6

continuare

La vederea personalului de la ambulanță, privirea fetei a devenit temătoare și mâna i s-a încleștat de cea a salvatorului. A acceptat cu greu să fie pusă pe targă, după ce i s-a promis că acesta o va însoți până la spital.

– Numai dacă vă e rudă, a avertizat-o asistenta.

– Ăăăă… mi-e verișor, s-a străduit să mintă tânăra.

Doamna în halat alb a acceptat, mai ales că brancadierul avea nevoie de ajutorul unui bărbat în putere la coborârea tărgii pe scările celor trei etaje. Cornel n-ar fi mers cu salvarea nici în ruptul capului, temându-se dintotdeauna de o așa experiență, în plus spitalul îi provoca o stare de neliniște. Se gândea și la mila pe care o simțea tot mai intens față de Voichița, dar realiza că oricum răul fusese deja făcut. Poate că, fiind alături de ea un timp, blestemul va întârzia să-și facă efectul sau măcar îi va fi alături în ultimele ei clipe de viață. Tot prin strângeri de mână a încurajat-o în mașină, ignorând amândoi prezența asistentei care-și făcea de lucru în jurul pacientei. Tinerii se înțelegeau doar din priviri, suficient cât să-și transmită cele mai importante gânduri și partea cea mai intensă a sufletului.

Internarea pentru o zi a fost făcută de urgență, iar macaragiul a trebuit să stea pe hol vreo două ore, până i-a fost făcută spălătura detoxifiantă tinerei și i s-a recoltat sânge pentru analize. Doar după aceea i s-a permis să o mai vadă pentru câteva minute, înainte ca sedativele să-și facă efectul. Voichița prinsese culoare în obrăjori și putea articula mai ușor cuvintele.

– Cine ești tu și cum s-a întâmplat să apari tocmai azi?, l-a întrebat ea.

Cornel s-a înroșit vizibil când a trebuit să-și recunoască indiscreția.

– Locuiesc cu un etaj mai jos și am auzit din întâmplare cum ai căzut în baie. De vină e coloana prin care trec conductele, deloc izolată fonic…

– Eu cred că Dumnezeu mi te-a trimis, după atâtea rugăciuni.

Deși nu era momentul ideal, tânărul se simțea dator să fie sincer până la capăt.

– Mă tem că n-am făcut decât să-ți amân sfârșitul. Vezi tu… eu sunt blestemat să aduc moartea celor față de care îmi arăt mila. Îți spun asta ca să fii pregătită… vei muri, totuși, cât de curând. Îmi pare tare rău…

– Nu crede asta, prostuțule! Numai Cel de Sus știe care ne este soarta și doar El are puterea să ne-o schimbe. Dacă tot îmi ești alături, crezi că ai putea să-mi anunți părinții?

Tânărul a acceptat spontan, iar fata i-a dat numărul de telefon al unui vecin din sat. O asistentă a venit să le întrerupă dialogul, însă Cornel a promis că revine a doua zi. „Dacă o să mai am la cine…” se gândea el în timp ce o privea îndurerat. Prima grijă a fost să găsească un telefon pentru a transmite mesajul către părinții fetei. A profitat de ocazie și a sunat la spital, întrebând de starea ei, trăia încă și dormea liniștită. Acasă, Ionel îl aștepta cu înfrigurare, dar, de parcă nu era destulă grija lui, a apărut și bărbatul Voichiței, cu acuzația că i-a fost spartă ușa și maltratată nevasta. Scandalul s-a extins, spiritele s-au încins atât de mult încât macaragiului era cât pe ce să-l să-i aplice o corectură fizică individului. Noroc că au intervenit vecinii și i-au explicat de câteva ori că ar fi mai bine să-și caute nevasta, de unde să primească explicații concrete despre ce a fost vorba.

Noaptea care a urmat a fost albă pentru ambii prieteni. Vecinul Sandu a venit beat de la spital, nervos că n-a fost lăsat să-și vadă soția. A bătut de câteva ori la ușa lui Cornel, însă Ionel a făcut tot posibilul să-l tempereze, stând până dimineață cu prietenul său. A doua zi, au trecut pe la serviciu, dar n-au zăbovit, fiind prea puține de făcut în această perioadă. Macaragiul era febril, nu avea stare și nici să mănânce ceva nu avea poftă. Se grăbea să ajungă la spital, iar compania lui Ionel îi prindea bine, așa că au pornit împreună pe jos. Odată ajunși, insistența lor a dat roade și au fost lăsați să o viziteze pe Voichița, după ce au oferit mita care se impunea în astfel de cazuri.

Tânăra i-a primit plină de viață, dar cu o nuanță de tristețe pe chip. Micuțul s-a așezat pe singurul scaun din salon, în timp ce tânărul ei salvator s-a pus pe pat și a privit-o în adâncul ochilor albaștri, pe care nu se mai sătura să-i admire.

– Mi-au sosit analizele, a rostit ea în timp ce-și strecura mânuța în palma lui.

– Și?, tresări el speriat. Ce ți-au găsit?

– Sunt sănătoasă… doar cam însărcinată, mărturisi Voichița.

Amândoi vizitatorii au rămas muți de uimire, pentru câteva secunde. Nu știau niciunul cum ar fi cazul să reacționeze, deci nici Cornel nu și-a filtrat reacția.

– Serios?! Iar asta e de rău sau de bine?

– Nu mai vreau să stau cu Sandu și nu-mi place să rămân cu o moștenire care-mi va aminti mereu de el. Mai târziu, îmi vin părinții cu o mașină, să mă ducă acasă, departe de lumea în care m-am zbătut. Vestea asta i-ar putea îndurera și mai mult.

– Este, într-adevăr, o cotitură mare în viața ta, a recunoscut cu sufletul îndoit tânărul. Orice s-ar întâmpla de acum înainte, îmi pare tare rău că nu o să te mai văd și te asigur că-mi vei rămâne mereu în inimă. Mi-ai fost ca o stea luminoasă în ultima perioadă.

Tânăra zâmbi cu recunoștință, dar și cu o lumină caldă în ochi.

– Nu trebuie să ne luăm adio, pentru că și eu te-am simțit ca pe un soare regenerator. Ești un om bun și tare mi-ar plăcea să ne reîntâlnim, dacă vei considera că merit. Știi unde să mă găsești, iar eu o să te aștept cu multă răbdare.

S-au îmbrățișat pentru prima oară și au făcut-o cu o dragoste sinceră, de parcă s-ar fi cunoscut dintr-o altă viață. Asistenta a intrat iar peste ei, cerându-le să-și ia rămas bun. Despărțirea a fost scurtă, cu un oftat din partea băiatului și o lacrimă din partea fetei. Amărăciunea i-o percepea Ionel, în timp ce coborau spre ieșirea din spital.

– O să moară curând și nu o să ne mai vedem, a exclamat cu obidă Cornel.

– Ar putea fi o excepție, i-a răspuns Ionel, mai mult ca să-l liniștească. Blestemul îi omoară doar pe cei de care ți-e milă, fără să facă victime colaterale. În cazul de față, ea poartă în pântec o ființă prin care poate trăi, măcar până se naște, dacă nu scapi de belea până atunci.

Macaragiul a prins speranțe după judecata prietenului său, iar logica lui a primit confirmare de fiecare dată când o suna pe Voichița și vorbeau multe minute despre o posibilă reîntâlnire.

Blestemul (7c) – Completare

Posted on by racoltapetru6

Cei doi prieteni locuiau într-un bloc cu o sută garsoniere de serviciu, în care aveau vecini tineri necăsătoriți, aproape în totalitate. Camera era în formă de L, cu o bucătărie mică și o baie înghesuită, dar cuprindea o cadă mulțumitor de încăpătoare chiar și pentru vlăjganul macaragiu. Țevile dintre etaje treceau prin spatele chiuvetei, mascate de plăci subțiri din material plastic, având o firidă acoperită de o altă plăcuță din același material. Aceasta era desprinsă în cele mai multe băi și aproape nimeni nu se obosea să o fixeze la loc.

Cornel s-a mirat cât de bine se auzeau sunetele vecinului de deasupra, încât se distingeau chiar și cuvintele spuse în șoaptă între el și consoarta cu care își împărțea locuința. La început nu le-a dat importanță, mai apoi s-a amuzat, iar după câteva luni a devenit tot mai interesat. Nu îi cunoștea personal, deși e foarte posibil să se fi intersectat cu ei pe scări, însă vocea tristă a tinerei i-a atins inima și l-a întristat. Din discuțiile lor s-a putut deduce că tânărul venea de obicei băut și își bătea nevasta, cel mai adesea din gelozie, motiv pentru care nu-i dădea voie să se angajeze sau să iasă singură din casă.

O chema Voichița și locul ei de refugiu a devenit baia, unde își agățase o icoană la care se ruga cu voce scăzută, dar suficient să fie auzită de vecinul de mai jos. Din aceste spovedanii a aflat că provenea dintr-o familie sărmană de oameni credincioși, aflată într-un sat prea îndepărtat ca să-i poată vizita când avea mai mare nevoie. Astfel, comunica prin rugăciuni cu ei, ca și cu Cel de Sus, să-i izbăvească bărbatul de patima alcoolului și a jocurilor de noroc. Deși îi înmuia inima când o auzea cu câtă patimă cere ajutorul divin, Cornel spera ca sentimentele lui să nu o afecteze, ținând cont că nu știa cum arată și nici mila nu ar putea avea efect pentru o persoană mai mult închipuită. Doar vocea ca de înger cu aripi frânte îi răsuna în minte, pătrunzându-i în vise și transformându-le uneori în coșmaruri. Și asta pentru că bărbatul ei nu-i permitea să țină icoana în cameră și nici nu suporta să o vadă cum se roagă în preajma lui.

Doamne Dumnezeul meu, te rog în genunchi să mă ierți că mi-a fost mintea slabă și am acceptat plecarea din sânul cald al familiei, doar pentru a ajunge într-un oraș mare, cu un om ales după promisiunile făcute cu mâna pe inimă. Luminează-i mintea și înmoaie-i sufletul cătrănit, ca să regăsesc în el bărbatul la care visam și viața la care speram. Ajută-mă, Doamne, să nu mai fiu bătută și îndepărtată de credința pe care ți-am purtat-o și ți-o voi purta atâta vreme cât voi trăi. Era una din rugăciunile pe care macaragiul le auzea zilnic, atunci când bărbatul Voichiței nu era acasă, la care se adăugau suspine de plâns și oftaturi profunde. Se străduia să nu facă niciun zgomot, răpind astfel singurul spațiu intim pe care-l mai avea biata fată. Realiza că părea un intrus, iar de multe ori simțea pornirea să intervină când auzea țipetele ei de durere în urma loviturilor primite. Dar frica de blestemul care-l însoțea peste tot îl oprea să o pună într-un pericol și mai mare.

Faptul că nu i-a destăinuit acest secret nici măcar lui Ionel, îl măcina și mai tare pe dinăuntru, însă nu voia să sporească numărul celor care-l află și apoi îl supun unor dezbateri puerile. În plus, prietenul lui ar putea să-i reproșeze bărbatului, după care nevestei să-i fie desființat și lăcașul de rugăciune, suportând o altă serie de bătăi și certuri. Poate că totul ar fi continuat așa, dacă într-o dimineață nu ar fi auzit ultimul monolog al Voichiței. Doamne Dumnezeul meu, simt că ți-ai întors fața de la mine. Am rămas singură cu necazul pe care crezi că-l merit, însă nu am putere decât să-mi iau zilele. Sper să mă ierți pentru acest mare păcat, căci tu ești întruchiparea iertării.  Mi-am adunat câteva zeci de pastile de somn, iar acum le voi lua pe toate, păstrând nădejdea că vei găsi un loc și pentru mine pe cealaltă lume. Dă-le și părinților puterea să mă înțeleagă, fără să mă judece prea aspru. Le-am lăsat un bilet și nădăjduiesc să-l găsească printre lucrurile mele. Doamne ajută-mă!

Cornel asculta înmărmurit această ultimă spovedanie, acompaniată de scurgerea apei într-un recipient care putea fi pahar, după care a urmat o liniște îndelungă. Oricât părea de evidentă urgența, tot îi era frică să se implice, dar când a auzit o bufnitură surdă nu s-a mai putut abține și a ieșit val-vârtej pe ușă. Ionel tocmai venea spre el, când l-a văzut trecând ca vântul și precipitându-se spre scări. L-a urmat deîndată cu întrebări puse pe nerăsuflate, până la ușa garsonierei de deasupra. Ușa era încuiată, dar vlăjganul s-a opintit și a dărâma-o din prima încercare. Urmăritorul a rămas stupefiat de această izbucnire, căutând în minte o explicație, pe care a găsit-o doar când a văzut cum macaragiul o ridică în brațe pe vecina căzută în baie. Era conștientă încă, dar amețită și scoțând cuvinte incoerente.

– Repede, să o ducem la spital!, a strigat Cornel.

– Mă duc eu să chem ambulanța, dar trebuie să știu ce are, i-a răspuns Ionel.

– A luat prea multe somnifere.

– Trebuie să o pui pe pat și să-i provoci voma cu degetele. E cel mai bun ajutor până vine salvarea.

Macaragiul s-a supus imediat, dar i-a venit tare greu să-și bage degetele noduroase într-o gură atât de suavă. Chipul acela arăta chiar mai angelic decât și-l imaginase după voce, iar asta îl inhiba. A trebuit să-și închidă ochii și să apeleze la toată voința posibilă pentru a-i introduce un deget adânc pe gâtul acela strâmt. A întors-o cu fața în jos și astfel fata a eliminat din lichidul dăunător. Cu o mână i-a ținut părul lung și mătăsos, ca nu cumva să se păteze, iar fruntea a cuprins-o cât mai delicat cu cealaltă palmă. Așa l-au găsit asistenta și brancadierul sosiți deodată cu bunul lui prieten.

va urma

După încă o sugestie venită de la Jo

Blestemul (7b) – Completare

Posted on by racoltapetru6

Ionel mai avea și alți prieteni printre colegii de muncă, deși niciunul nu ajungea la valoarea lui Cornel. Printre ei se număra Vasile, un tânăr inteligent și ambițios, care s-a realizat spectaculos din punct de vedere financiar, imediat după căderea dictaturii comuniste. Se zvonea că a făcut afaceri ilicite cu mercur, dar a scăpat de fiecare dată de acuzații. Astfel a ajuns primul cunoscut care și-a cumpărat telefon mobil și computer, la care veneau mulți curioși să se joace. Și el s-a numărat printre norocoșii invitați, dar i-ar fi plăcut să meargă împreună cu consăteanul și colegul lui cel mai bun. Simțea că e de datoria lui să-l scoată din gândurile negre și își asuma această răspundere. Cu toate acestea, eforturile sale eșuau de cele mai multe ori, ducând la discuții tăioase, așa cum a fost și aceea care a urmat.

– Colega, îți mai amintești de Vasile, năzdrăvanul mecanic din atelierul meu?, a intrat în subiect micuțul prieten.

Cornel s-a gândit puțin și a încuviințat tăcut din cap.

– Nu l-am mai văzut de când și-a dat demisia și lucrează pe cont propriu, însă nici la el acasă nu am fost de aproape un an, a continuat el. Ți-am spus că s-a rotunjit binișor, din cauza obezității și a meselor îmbelșugate pe care i le pregătește nevasta. Sunt sigur că de aceea a ajuns internat în spital, după cum mi-a spus Doina, cu ochii în lacrimi. Se teme că o să rămână văduvă de tânără.

Macaragiul nu a reacționat verbal nici de această dată, deși se vedea că ascultă.

– Tot Doina mi-a spus pe șleau că suferă de o boală incurabilă și foarte rară, care ar putea să-l țină pe pat mulți ani de zile, atât cât o să aibă de trăit. Îți dai seama cum se simte omul acela care avea vise atât de mărețe și se mândrea cu realizările lui. Trebuie să recunoști că și tu l-ai admirat o bună bucată de vreme.

– Până m-a enervat în așa hal încât am aruncat ciocanul în direcția capului său, a răspuns cu obidă Cornel. Noroc pentru amândoi că s-a ferit la timp.

Firește că Ionel își amintea, mai ales că prietenul său liniștit era greu de scos din fire. Acum, și el regreta acel gest impulsiv, fără să-i uite însă atitudinea superioară care l-a scos din sărite.

– Așa este, dar el nu ți-a purtat ranchiună, te-a așteptat multă vreme în noul lui apartament de cinci camere. Tu ai preferat să te uiți la filme, decât să încerci jocuri din cele mai fascinante de pe dischetele lui. Oricum, acum e prea târziu pentru ele și ar fi frumos să-i arăți că nici tu nu mai ești supărat, până mai ai cui. Dacă nu cumva ți-e frică…

Ultima remarcă a fost provocatoare pentru Cornel, fiind cea care l-a făcut să se decidă instantaneu. De fapt făcea parte din tactica psihologică pe care Ionel o gândise bine.

– Uite că o să mă duc, iar vederea lui nu o să mă înmoaie, cum credeți, a zis el cu siguranță de sine. Sunt eu blestemat, dar starea lamentabilă în care o fi arătând nu o să-mi provoace mila. Pentru că nu voi uita niciodată ce aere își dădea în fața tuturor, cât de mult se lăuda cu viitorul care-l aștepta cu brațele deschise, în care noi toți o să-i aducem osanale și o să-i recunoaștem superioritatea. Poate că a ajuns acolo unde a visat, dar pentru cât timp? A avut parte de câțiva anișori de preamărire, iar acum trebuie să dea socoteală pentru măreția facil obținută. Se vede încă o dată că Dumnezeu nu bate cu bota.

Ieșirea asta îmbibată în logoree nu-i era deloc caracteristică tânărului masiv, iar asta s-a văzut din sfârșeala care l-a cuprins imediat. Numai că, în liniștea care a urmat, micuțul prieten a savurat pe deplin victoria obținută și visa la cea decisivă. Astfel că, duminică la ora două de după-amiază, s-au prezentat la spital și au ajuns în salonul lui Vasile, unde era prezentă și nevasta lui, Doina, precum și cei doi băieți ai lor, de opt și zece ani. Fostul lor coleg era slăbit la față, dar burta i se vedea tot mare, ca un semn al problemelor de sănătate. Bucuria lui a fost sinceră când a dat mâna cu cei doi prieteni, scuzându-se că nu se poate ridica în șezut.

– Îți sunt tare recunoscător că ai venit să mă vezi, Cornele, mai ales după ce m-am purtat ca un nesimțit cu tine. Ești un băiat prea bun și poate tocmai această calitate m-a făcut să te tachinez, din oarece invidie, bănuiesc.

Macaragiul nu se aștepta la o asemenea recunoaștere, iar asta i-a cam încurcat modalitatea de abordare. Pur și simplu nu mai putea să-i spună verde-n față ce pregătise în gând, așa că a trebuit doar să asculte cu o privire înțelegătoare. Vasile le-a făcut semn celor din familie să iasă pentru câteva minute, după care a continuat cu o voce scăzută.

– Medici din cei mai buni mi-au găsit o boală foarte gravă și rară, numită „Boala Alexander”, în care tot corpul degenerează încet dar sigur, distrugându-mi izolația nervilor, începând de la mobilitate, ajungând la vorbire, apoi la creier și, în cele din urmă la respirație, când va trebui să fiu intubat. Cu alte cuvinte, voi ajunge o legumă, iar asta ar fi ca un iad pentru mine. Toată viața am fost plin de inițiativă și vigoare, iar acum nu vreau să părăsesc această lume provocând milă și suferință. De aceea m-am rugat de doctori și le-am promis o sumă mare de bani ca să mă ajute printr-o injecție letală sau orice altă modalitate prin care să-mi curme viața. Degeaba însă, pentru că la noi e interzisă eutanasierea pacienților, oricât de gravă ar fi boala, și nimeni nu vrea să-și asume riscul.

Macaragiul arăta tot mai mișcat de povestea dramatică a celui pe care fusese atât de supărat, dar a îngăimat o întrebare:

– Și de ce îmi spui mie toate astea? Oricum, nu stă în puterea mea să fac un lucru atât de crud, chiar dacă ar fi vorba doar de un câine.

– Ți-am zis doar ca să înțelegi ce simt în aceste zile, înainte să-mi pierd luciditatea. Poate o să-i îmbărbătezi pe copiii mei când or să mă vadă zăcând în comă, poate vei avea cuvinte de mângâiere și pentru iubita mea nevastă, când o vei vedea îndurerată. Știu că nu merit, dar dacă cineva poate ierta, acela ești tu.

Mâna bolnavului a strâns-o delicat pe a lui, iar asta i-a transmis lui Cornel fiorul milei pe care nu credea că o va simți în fața lui. După un răspuns spontan cu același semnal, a sărit în picioare, ieșind îngrozit din salon. În urma lui a intrat în grabă Doina, iar Ionel a privit-o cu un chip victorios.

– Cred că totul va fi bine, trebuie doar să așteptăm puțin, după care a pornit pe urmele prietenului său.

A doua zi, inima lui Vasile a cedat, eliberându-l de un chin în care și familia i-ar fi suferit multă vreme. A fost o moarte pe care – după câteva zile de meditație -, Cornel nu a regretat-o deloc, știind că a făcut ce trebuia.

Capitol adăugat după o sugestie venită de la Jo.

Blestemul (9)

Posted on by racoltapetru6

continuare

În acel an, încă erau puțini semeni de-ai noștri care își permiteau să aibă și să folosească un telefon mobil. S-a nimerit ca unul din ei să fie în acel autobuz, astfel s-a transmis un apel spre ambulanță, pentru că unii călători nu voiau să meargă mai departe cu un cadavru alături. Cornel și Ionel au fost nevoiți să aștepte, la rândul lor, sosirea echipajului medical, pentru a le oferi datele personale, în caz că va trebui să fie contactați ulterior. Doar după o oră a plecat cursa mai departe, iar ei s-au așternut la drum pe jos.

Frigul se mai domolise, dar fulgi mari de zăpadă au început să cadă, întâi pe umeri, ca un semn de încurajare. Apoi s-au îndesit și se așterneau în voie peste tot ce era la vedere, dar în special pe drum, ascunzând porțiunile cu gheață și punându-i astfel la încercare. Mergeau tăcuți și îngândurați, atmosferă greu de acceptat de prietenul mai mic și însuflețit de incidentul prin care au trecut.

– Ce e cu figura asta pleoștită, frățioare?, a rupt el tăcerea apăsătoare. Înțeleg că ai trecut printr-o experiență greu de imaginat, dar ar trebui să te bucuri acum, când ai scăpat în sfârșit de blestemul care te măcina.

A fost semnalul de descătușare a temerilor macaragiului. S-a uitat atent în ochii partenerului de drum, să vadă dacă într-adevăr exprimă bucurie, după care a ripostat prin cuvinte amare.

– Îți dai seama că am mai provocat moartea unei femei, chiar dacă avea un caracter răutăcios. Voiam să fie pedepsită pentru necazul pricinuit, dar nu să se ajungă la asta prin mila pe care am simțit-o. De fapt, nici nu cred că am scăpat de blestem, doar ai auzit și tu când mi-a blestemat toată familia. Ăsta nu-i motiv de bucurie, ci mai degrabă de îngrijorare. Nu trebuia să mă încred în călugărul Dumitru și nici în tine, când m-ai asigurat că totul va fi bine. Uite că n-a fost.

Ionel nu se aștepta la o percepție atât de sumbră, total opusă celei pe care și-o însușise el. Începea să creadă că prietenul său căzuse într-o depresie irecuperabilă, care-i putea fi fatală dacă nu primea un ajutor calificat. În acel moment, au ajuns la o răscruce, iar atitudinea îndoielnică a macaragiului i-a transmis o teamă apăsătoare când s-a oprit.

– Măi, Cornele, știu că-i greu să treci prin toate astea, dar îți promit că totul va fi bine de acum înainte, a spus el în timp ce-și așeza mai bine curelele bagajelor pe umăr. Aici ne despărțim, dar te caut eu la noapte și colindăm împreună, ca de obicei.

După o strângere de mână și o încă privire îngrijorată către prietenul său, Ionel s-a îndreptat spre străduța lui, dornic să-și revadă familia. Consăteanul său a făcut câțiva pași în direcția firească, însă a intrat la prima casă și s-a lepădat de bagaje, promițând vecinului că vine mai târziu după ele. Doar unul i-a mai rămas în mână, conținând conserve pentru sihastrul Dumitru și câinele Tomel. Cu el în mână, a pornit hotărât către pădure, în ciuda ninsorii care îi reducea drastic vizibilitatea. Era convins că asta era penitența prin care putea să scape cu adevărat de nenorocirea care continua să-l urmărească cu obstinație.

A mers el așa, fără să mai socotească scurgerea timpului, ghidându-se după ce-i rămăsese în memorie de la prima vizită a lăcașul bătrânului. Totul era alb acum, deci mult mai greu de deslușit, însă tânărul se lăsa la mâna instinctului sau mai degrabă a sorții. Poate că ar fi ținut-o tot așa până cădea fără vlagă dacă nu ar fi alunecat într-o vale, unde l-a înghițit un morman de zăpadă, adunată în acel loc de vântul pus pe șotii. Zbaterea de a ieși din acea învelitoare l-a ajutat să-și scoată doar capul, însă mâinile și picioarele nu aveau atâta putere cât să conteze. Era frânt de oboseală și doborât de o sfârșeală morală, iar această stare îl făcea să creadă că ăsta îi va fi sfârșitul. N-avea teamă și nici supărare nu simțea, ci se resemna la gândul că în acest fel dispare și blestemul prin care a stins atâtea vieți.

Creierul o fi început să secrete deja endorfina prin care moartea era ușor de acceptat, iar el percepea un chip luminos ce i se adresa blând ca o mamă iubitoare. „Scoală-te, Corneluș, și te du acasă”, a auzit de mai multe ori. „Ești mama?”, a întrebat el, dar chipul de nedeslușit a negat. „Ești Dumnezeu?”, a întrebat a doua oară și a avut parte de aceeași negare. „Ești un înger?”, iar după ce s-a convins că nu are șanse să nimerească, acea lumină s-a estompat, lăsând să se vadă figura zâmbitoare a țigăncii. „Dar tu ești moartă!”, i-a zis el cu uimire. „Așa este, însă îți vorbește sufletul purificat, prin care îți cer iertare pentru ce ți-am făcut. Du-te acasă fără teamă, căci de-acum ești binecuvântat”.

O căldură umedă și plăcută a simțit peste obrazul lui, determinându-l să-și deschidă ochii și să vadă cum Tomel îi lingea fața. Alături de el se afla călugărul Dumitru, care-l despacheta din zăpadă și îl îndemna să se miște. Puterile i-au revenit și în două minute s-a văzut liber, cu trupul teafăr și moralul revigorat. Sihastrul i-a dat să bea o dușcă de pălincă și i-a povestit cum a venit câinele și l-a adus în locul acesta, unde a văzut întâi o geantă și apoi un cap cu ochii închiși.

– E o nebunie să vii de unul singur pe o asemenea vreme, însă te înțeleg, ținând cont prin ce ai trecut. Acum, ai face bine să te întorci acasă, cu Tomel drept călăuză, până ieși din pădure. Sau poate ai ceva nelămuriri pe care ți le pot îndepărta.

– Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața și m-ați ajutat să trec peste această nenorocire, Sfinția Ta! Geanta aceea e o mică atenție pentru dumneata și câine, dar sper să vă mai caut cu vești bune. Pot zice că sunt cu sufletul împăcat și vreau să-mi revăd liniștit familia.

Cornel i-a sărutat mâna călugărului, după care a pornit cu pas vioi spre casă, însoțit de Tomel, până a ajuns la stejarul trăsnit. De acolo n-a mai fost mult până la vecinul unde lăsase pachetele cu cadouri, iar apoi până în pragul casei. Fericire mare i-a cuprins inima când i-a văzut pe toți cei dragi cum l-au primit cu brațele deschise și lacrimi de bucurie în ochi. Nimeni nu mai putea fi în pericol, iar bradul nu fusese niciodată atât de luminos.

Sfârșit

Blestemul (8)

Posted on by racoltapetru6

Cornel era cunoscut prin răbdarea lui ancestrală, caracteristică oamenilor din Ardeal și Maramureș. Doar că această răbdare îi era pusă acum la grea încercare, mai mult ca niciodată. În primele zile de la vizita făcută călugărului s-a arătat reținut, doar din priviri își iscodea prietenul când se întâlneau de dimineață. Vedea că Ionel nu dădea niciun semn că s-ar fi schimbat ceva, după care își vedea liniștit de treabă. E drept că acea treabă era tot mai puțină, până s-a oprit complet și au fost trimiși în șomaj tehnic. Consăteanul lui pleca mai des în Asuaj și stătea tot mai mult, în timp ce colegul său fierbea în suc propriu așteptându-l cu vestea că rugăciunile sihastrului au avut efect, iar el putea să se întoarcă la viața normală. După fiecare reîntâlnire nu se mai putea abține și îl întâmpina cu presupuneri.

– Să nu-mi spui că nici de data asta nu ai primit vreun semn de la bătrânul Dumitru! O fi uitat de promisiune, ori rugăciunile lui nu au niciun efect în ce mă privește. Poate vrăjitoarea aia are prea mari puteri sau eu sunt prea păcătos… Dar mama ce mai face și ce mai zice? Este cine să o îngrijească pe vremea asta rece și cu zăpadă din plin. Dar tata cum o duce?

– Stai liniștit că toți sunt bine și îți transmit dragostea lor, în special mătușica Florica. I-am spus că de Crăciun ne-am putea întâlni cu toții, să sărbătorim ca în fiecare an. Presimt că nu mai este mult de așteptat, chiar dacă nu credeam până acum în astfel de minuni. Duminică am fost la biserică, așa cum nu am mai făcut de când eram mic, cu excepția marilor sărbători, că n-aveam încotro.

Prin astfel de cuvinte, plus niște bunătăți pregătite și trimise de părinții lor, își mai alina Cornel dorul de casă și își strunea nerăbdarea care-l apăsa tot mai mult. Iarna își intrase în drepturi, iar ninsoarea așternută pe trotuare îl făcea să tânjească după cea pe care o admira în ograda lor de acasă. Își amintea cu nostalgie cum se retrăgea, pe vremea asta, în fața sobei unde trosneau lemnele în foc. Avea sentimente contradictorii, cu cât se apropiau mai mult sărbătorile, iar teama că o să și le petreacă singur îl înfiora pe șira spinării. Trecuse de Sf. Nicolae fără niciun semn, dar vestea cea mare a venit tocmai după două săptămâni. Ionel a primit-o prin cineva din localitatea lor și s-a grăbit să vină imediat pentru a împărtăși-o prietenului.

– Fii convins că totul s-a rezolvat și putem merge liniștiți exact în ziua de Ajun a Crăciunului! Până atunci avem timp să ne pregătim și să luăm cadourile pentru cei de acasă.

Lumina de pe chipul consăteanului său era mai intensă ca niciodată, iar vigoarea trupului i-a revenit înzecită. Totuși, nu-și putea ascunde o mică îndoială.

– Ești și tu sigur că nu o să se întâmple nimic rău? Dacă sihastrul se înșală, iar eu aș putea aduce o tragedie celor dragi?

– Ai încredere în Dumnezeu și în cel care e hărăzit să-i împartă darul divin, i-a răspuns micuțul, ca un adevărat creștin.

Cu credință mare în suflet și bagaje pline cu daruri s-au prezentat la Autogara din Baia Mare. Cum era de așteptat, lume multă se îngrămădea să umple autobuzele, pentru a ajunge să-și petreacă sărbătorile în localitățile de origine. Mulțimea voia să prindă un loc și în cursa spre Asuaju de Sus, iar în fața ușii care tocmai se deschisese s-a produs o busculadă, mai ales că în acel loc era o porțiune cu polei. O femeie din fața lor părea cea mai hotărâtă să înainteze prin înghionteli și strigăte către cei care-i stăteau în cale. La un moment dat, apăsată de rucsacul greoi pe care-l căra în spate și dezechilibrată de cei din jur, a alunecat pe gheața ca oglinda și a căzut cu un urlet de durere.

– Aoleu, mi-ați rupt piciorul, nesimțiților!, striga ea în timp ce se zvârcolea pe jos.

Unii au încercat să-i dea mâna pentru a o ajuta să se ridice, dar nu era suficient, fiind prea corpolentă și grea. Instinctiv, cum îi era obiceiul, a sărit și vlăjganul de macaragiu, îndemnând-o să i se urce în spate. Neavând altă soluție, femeia l-a prins de după gât, iar bărbatul s-a căznit să calce drept și sigur peste pojghița periculoasă, iar apoi să o ducă pe scaunul liber din spatele șoferului. În urma lui venea Ionel, încărcat cu bagajele amândurora. Respirând din greu, tocmai când a ajuns în dreptul lui Cornel i-a fost dat să asiste la o scenă incredibilă. Femeia, după ce a avut posibilitatea să-l vadă la chip pe cel care o ajutase, a început să-i care palme și să-l înjure de mama focului.

– Tu ești, nenorocitule!? Știi ce-ai făcut, pui de cățea ce ești?, striga ea spre mirarea celor care treceau pe lângă ei.

Atunci au observat cei doi prieteni că o aveau în față pe țiganca vinovată de blestemul lui Cornel. Lumea nu putea pricepe de ce e atât de pornită femeia pe omul care o ajutase, însă nu îndrăzneau să intervină de teama gurii ei și a violenței la care s-ar fi putut ajunge. Mai ales că se ridicase în piciorul nevătămat și striga agitându-și pumnii.

– Dacă știam că ești tu, te strângeam de gât când m-ai cărat în spinare. Cum te-ai strecurat iar în viața mea, ticălosule!? Blestemat să fii pe viață, cu tot neamul tău!

În cele din urmă, a fost nevoie de intervenția șoferului, încurajat de mai mulți oameni din preajmă.

– Doamnă, dacă ai probleme cu piciorul te sfătuiesc să cobori în așteptarea unei ambulanțe. Dar dacă alegi să rămâi, te rog să încetezi cu scandalul, altfel te scoatem cu forța.

Țiganca nu voia să părăsească autobuzul, dar nici nu se putea opri din blesteme și amenințări, doar că se consuma mai mult în sine, aruncând priviri de fiară către macaragiu  așezat cu câteva locuri mai în spate. Acesta simțea cum îl trec toate apele, deși era frig și înăuntru, iar el își descheiase geaca. Tot într-o tensiune s-a simțit până la destinație, cu toate că Ionel a încercat să-i schimbe gândurile de câteva ori. Când s-au ridicat să coboare, teama îl cuprinse din nou, la gândul că va trece prin fața inamicului, ușa din spate fiind blocată de mulțimea înghesuită. Nu le-a fost mică mirarea când au observat cum femeia stătea liniștită, de parcă ar fi adormit. Circumspect din fire, Ionel a îndrăznit să o cerceteze îndeaproape și astfel a constatat că nu mai respira. Se putea deduce că murise de inimă rea.

Blestemul (7)

Posted on by racoltapetru6

continuare

Încăperea avea dotări improvizate, dar tocmai asta îi dădea un farmec aparte, amintind de vremuri în care oamenii se mulțumeau cu puțin și se bucurau să împărtășească ce aveau. Se vedea că tot mobilierul era făcut de mâna unui singur om – foarte probabil chiar a locatarului -, redus la strictul necesar și fără pretenții estetice. Începând de la biroul care ocupa locul cel mai important, continuând cu scaunul din spatele lui, patul încropit din câteva scânduri, în jurul unei saltele acoperite de o plapumă veche și două cioturi de lemn pe rol de scaune pentru musafiri. Pe zidul din piatră mai erau fixate câteva rafturi cu borcane pline sau goale, iar din loc în loc câte un suport pentru lumânări, unele aprinse. Prin colțuri se mai putea vedea un cuier rudimentar pentru haine, un lighean și o găleată cu apă, precum și un culcuș pentru câine.

Gazda i-a poftit mai întâi să ia loc pe cei doi butuci, scuzându-se că trebuie să se ocupe întâi de Tomel, prietenul și colegul lui de cameră. Câinele era flămând și a atacat cu poftă bucata de mămăligă primită, completată cu vorbe de alint din partea stăpânului. Abia după aceea au avut și drumeții parte de atenția cuvenită.

– Precis că vă este și vouă foame după atâta drum. Am niște zacuscă proaspătă de ciuperci, din care vă servesc numaidecât.

Tinerilor le era cu adevărat foame, însă simțeau o jenă să accepte de-ale gurii de la un pustnic ce trăia de fapt din milostenia celor care îi pășeau pragul. Acum își dădeau seama că ei ar fi trebuit să-i aducă câte ceva, dacă tot îi solicitau sprijinul, așa cum a procedat ciobanul din autobuz. Bătrânul le-a ghicit gândul și a ținut să le insufle curaj.

– Nu vă sfiiți a primi din ce mi-a dat și mie Domnul, prin intermediul oamenilor de bine. De altfel vă sunt recunoscător că mi l-ați adus acasă pe Tomel, fără de care mi-ar fi mult mai greu. Și pe el l-am primit de pui, în urmă cu șapte ani, iar de atunci e partenerul meu de nădejde, care mă apără de jivine și îmi călăuzește oaspeții.

După aceste cuvinte, cei doi prieteni au lăsat deoparte rușinea, acceptând să împartă o bucată de pâine peste care au întins din zacusca delicioasă. Rătăcirea prin pădure le generase o poftă de mâncare cum nu mai avuseră de mult. Între timp, călugărul îi cerceta cu ochii lui mari, așezat pe scaunul din spatele biroului primitiv. Doar după ce și-au pus blidele din lemn pe raftul de unde le luaseră, le-a adresat întrebarea așteptată.

– Ce vânt vă aduce într-un loc atât de ascuns de lume? Sunteți tineri, dar nu cred că-i vorba de vreo iubire neîmplinită, iar după cum văd, tulburat e cel înalt și mai puternic la trup. Drept îi?

Sosise în sfârșit momentul ca oaspeții să se prezinte și să-și spună păsul. Bătrânul i-a ascultat pe rând, fără să i se poată citi nici de data asta vreo expresie pe chip sau să scoată vreo exclamație. Nici măcar când i-au povestit modul în care s-au întâlnit cu câinele și l-au scos din capcană. După ce au terminat, s-au așternut vreo două minute de tăcere, de-ți venea să crezi că gazda a adormit cu ochii larg deschiși. Dar el cugeta bine înainte de a le spune vorbe cu greutate.

– Dragii mei, mărturisesc că n-am auzit încă de un asemenea blestem… și nici nu-mi vine să cred că ar putea exista. Să condamni mila la o pedeapsă fatală e o sfidare la adresa lui Dumnezeu, cel care e plin de generozitate și iubire. Există tot felul de vrăjitori și vrăjitorii, dar niciunul nu a mai făcut un rău atât de groaznic. Deși e greu de crezut, s-ar putea ca, totuși, aceste morți să fie o mare coincidență după faptele tale miloase. Eu nu pot decât să te binecuvântez, Cornele, și să mă rog pentru sufletul tău bun. Am înțeles că mi-ai salvat prietenul, care a apelat la mila ta, ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze, însă dacă mă uit la el…

Aici se frânseră vorbele călugărului Dumitru, care a observat trupul câinelui prăbușit pe-o parte. Au sărit toți trei în picioare, iar stăpânul lui a fost primul care a ajuns să-l ia în brațe, încercând să detecteze semne de viață. Zadarnic însă, Tomel nu mai respira și nici bătaia inimii nu i se simțea. Bătrânul a avut puterea să-l ridice și a pornit spre o pătură care era atârnată de zidul din spatele biroului. Atunci s-a văzut că în spatele ei era o încăpere în care tinerii au apucat să zărească câteva lumânări aprinse în jurul unei cruci.

Rămași singuri, cei doi prieteni s-au privit vinovați în ochi, iar macaragiul își dorea ca pământul să-l înghită, scăpându-l astfel de acuzația întemeiată care avea să urmeze. Aproape un sfert de oră au rămas în tăcere, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, ca niște copii neascultători în așteptarea pedepsei meritate. Călugărul a ieșit singur din cămăruța de rugăciune – după cum a ajuns la urechile celor doi -, s-a așezat tăcut pe scaun, împreunându-și mâinile și șoptind alte rugăciuni. Cornel și Ionel i-au urmat exemplu, murmurând un Tatăl Nostru pentru sufletul celui dus dintre cei vii. Au rămas așa, continuând să repete „Doamne ajută”, până când s-a auzit vocea blândă a sihastrului.

– Tomel! Tomel, vino între noi.

Tinerii au crezut că bătrânul își exprimă astfel durerea pierderii, adresându-se sufletului trecut în neființă. Dar chemarea s-a repetat cu încă o rugăminte:

– Tomel! Te așteptăm să ieși de acolo. Tomel…

Deodată, s-a văzut cum se mișcă pătura, iar pe lângă ea a intrat blănosul mare și alb, viu și la fel de viguros cum îl știau. Cei doi prieteni au rămas efectiv cu gura căscată, nevenindu-le să creadă cum patrupedul răspundea bucuros mângâierilor primite de la stăpân. Într-un târziu, Ionel îndrăzni să zică:

– Deci…, nu a fost mort cu adevărat…

– Ba da, doar ați văzut. Ați mai văzut, de asemenea, cât de mare poate fi puterea lui Dumnezeu dacă ai credință.

Tinerii arătau derutați, iar singura explicație li s-a părut că au asistat la una din minunile realizate de călugăr, pentru care era căutat și respectat de oamenii ce-i treceau pragul. Pe de altă parte, bătrânul și-a revizuit părerea despre blestemul ce se abătuse asupra lui Cornel.

– E foarte posibil ca această întâmplare să fie un semn prin care se adeverește necazul tău, i-a spus el. Voi face tot ce-mi stă în putere să te ajut, însă e necesar să port o mică discuție cu Ionel, între patru ochi. Te rog să ne aștepți afară.

Macaragiul s-a supus fără să crâcnească, nu înainte de a-i șopti ceva prietenului. Ploaia încetase, iar pelerinele erau curate, a observat el în timp ce făcea presupuneri despre ce ar putea vorbi cei doi. A trecut o bună bucată de timp până când au ieșit și ei din grotă, ocazie cu care i-au mulțumit gazdei, luându-și rămas-bun și promițând că vor reveni.

– I-ai dat banii?, l-a întrebat Cornel pe micuțul prieten, după ce s-au îndepărtat.

– Am încercat, dar i-a refuzat categoric, cu argumentul că n-au nicio valoare aici. Eventual, dacă ne întoarcem, să-i aducem ce ne lasă inima. Vestea bună e că ar putea să te scape de necaz.

– Când… și cum?

– Prin mai multe zile de rugăciune.

– Și de unde vom ști că blestemul a dispărut?, se interesă macaragiul, tot neîncrezător.

– O să primim un semn, la timpul potrivit.

Blestemul (6)

Posted on by racoltapetru6

Au luat același autobuz spre Asuajul de Sus, cu același șofer, însă cu un companion insolit. Lângă ei s-a așezat un cioban veritabil, începând de la îmbrăcămintea adecvată, vocea răsunătoare ca pe câmp și mirosul specific de caș afumat și pastramă. Poate că nu ar fi intrat în vorbă, dar au aflat curând că și el a apelat mai demult la ajutorul sihastrului, fiindu-i de mare folos să-și recâștige nevasta care-l părăsise, luând cu ea și pe băietul lui drag.

Bărbatul, de vreo patru decenii în etate, le tot sporovăia, în timp ce scotea la iveală un boț de caș și le tăia câte o felie cu brișca pe care o avea la îndemână. Era un om hâtru și toată lumea din jur îl privea cu zâmbetul pe buze, că aveau ce vedea la el. Bine făcut și cu o barbă îngrijită, glasul lui răspândea voie bună, iar ochii îi străluceau de lumină lăuntrică. Le-a povestit de-a fir a păr cum a fost întâlnirea cu Sfinția Sa, iar tinerii se bucurau de generozitatea lui.

– Ia luați și gustați o bunătate cum n-ați mai pus în gură până acum. Din asta i-am dus și bătrânului Dumitru, pe lângă o capră bună de lapte, toate meritate cu vârf și îndesat.

Și în timp ce îi servea, omul le-a explica drumul pe care trebuie să-l urmeze, că era ceva de mers până la sihăstria săpată în piatră din mijlocul pădurii.

– Recunosc că și eu m-am rătăcit la un moment dat, cu toate îndrumările primite de la localnicii întâlniți pe drum. Am avut noroc cu câinele călugărului, unul mare, cu blană albă ca neaua și lățoasă precum cea de oaie. Îi zice Tomel și mi-a ieșit în cale de parcă ar fi știut ce destinație am. La început m-am temut, cât mi-s eu de încercat, dar mi-am dat seama pe parcurs că e bine crescut și vrea să-l însoțesc pe calea cea bună.

A continuat să le spună pe unde trebuie să intre în pădure, trecând pe lângă stejarul lovit de trăsnet, unde începe cărarea bătătorită de sătenii plecați la cules de lemne sau ciuperci. Să o țină tot așa, până ajung la un deal abrupt, pe care trebuie să-l ocolească prin dreapta, fiind cu atenție în a găsi o potecuță abia vizibilă, tocmai potrivită să le ușureze urcarea spre locuința austeră a Sfântului. Prietenii și-au dat seama că aceste îndrumări aveau avantajul de a-i scuti de abordarea unor cunoscuți, prin care s-ar fi dus vestea că au trecut prin localitate fără să-și caute niciunul părinții. I-au mulțumit la coborâre, pentru că omul cel hâtru mergea mai departe, spre turma lui de mioare și familia cu care trebuia să coboare de la munte.

Vremea i-a întâmpinat cu o ploaie măruntă și rece, însă ei erau pregătiți să o înfrunte cu ambiție și îmbrăcămintea potrivită. Așa au luat-o la pas, cu ochii în patru și vorbărie cât mai redusă, de parcă s-ar fi temut să nu fie auziți de vreun intrus invizibil. După ce au trecut de bătrânul stejar schilod, urmând întocmai indicațiile ciobanului, drumul spre potecuța pomenită parcă nu se mai termina. Și-au pus întrebarea dacă nu cumva trecuseră de ea, dar încurajările pe care și le transmiteau reciproc îi îmboldeau să-și sporească pașii.

Doar când le-a ajuns la urechi un scheunat venit de undeva din dreapta s-au oprit și au ciulit mai bine urechile. Așa au perceput mai bine cam de unde se auzea și s-au orientat spre sursă. Atenți să nu alunece pe povârnișul clisos, coborâră câțiva metri și așa au ajuns lângă o groapă din care un câine mare se chinuia zadarnic să iasă. Și-au dat seama imediat că era vorba de Tomel, după descrierea făcută de tovarășul lor din autobuz. Bietul animal căzuse într-o capcană săpată de vreun braconier.

– Trebuie să-l salvăm, dar numai tu ai brațele atât puternice și destul de lungi încât să ajungi la el pentru a-l scoate, i-a spus Ionel macaragiului.

Cornel n-a stat pe gânduri, s-a pus imediat pe burtă la marginea gropii și a întins mâinile, însă tot nu era suficient să-l ajungă.

– Adu-mi un băț, să încercăm cu ajutorul lui, l-a îndemnat el pe micuțul prieten.

O creangă frântă, găsită în apropiere era tocmai potrivită în acest scop, iar câinele a înțeles imediat că trebuie să se agațe cu dinții de ea când i-a fost întinsă. Era greu patrupedul și marginea alunecoasă a gropii, dar a ajutat și Ionel, apucându-și camaradul de haine și trăgându-l cu toate puterile. Ajuns la suprafață, Tomel s-a scuturat zdravăn de noroiul din blană și, după ce i-a cercetat câteva clipe, a pornit încet înainte, îndemnându-i din priviri să-l urmeze. Curând și-au dat seama că se rătăciseră dinainte, trecând pe lângă poteca prea greu de sesizat pe o astfel de vreme. Dar acum, după încă vreo câteva sute de metri, au ajuns în fața unei deschizături într-o stâncă, semn cum nu se poate mai clar că aici își avea sălaș călugărul. Când s-au mai apropiat, au putut observa și alte semne ale unei așezări umane, cum ar fi un mic coteț cu găini și o capră care se adăpostea de ploaie în apropiere.

Câinele a lătrat de câteva ori și nu a durat mult până când ușa din scânduri groase s-a deschis, lăsând să apară un bătrân înalt și subțirel, cu părul lung și neîngrijit, iar barba mare și încâlcită. Ochii îi apăreau exagerat de mari de după lentilele groase ale ochelarilor, prinși de cap cu un elastic. Era aproape imposibil să-i ghicești expresiile chipului, dar vocea lui entuziastă a arătat că se bucură mult la vederea prietenului canin.

– Tomel, băiete! Începusem să-mi fac griji de când nu te-am văzut. Se vede treaba că ai avut parte de o aventură, iar acești drumeți ar putea să-mi spună mai multe despre ea. Poftiți înăuntru să vă încălziți și să vă uscați, dar lăsați pelerinele afară, că o să le spele Cel de Sus.

Călugărul părea un om dintr-o bucată, care nu pierdea vremea cu formalități, vorbind cu ei ca și cum i-ar fi cunoscut de ceva vreme. Nici cei doi prieteni nu s-au jenat și i-au urmat deîndată sfatul, pășind în urma gazdei și ajungând într-o odaie mică, dar caldă, datorită unei sobe vechi în care pâlpâia focul prietenos.

va urma

Blestemul (5)

Posted on by racoltapetru6

Ionel era tot mai exasperat de starea care-l făcea pe prietenul lui să se topească de pe picioare. Noroc că avea o fire ambițioasă, iar mintea îi derula tot felul de scenarii prin care să-l readucă la o viață normală. Astfel că, într-o bună zi – după cum nădăjduia el că o să iasă – și-a luat inima-n dinți și l-a abordat cu hotărâre.

– Mai frate, așa nu mai merge! Nu pot să văd cum îți distrugi viața, fără nici măcar o încercare de a găsi o soluție, cum ar face orice om cu judecată. Trebuie să te trezești din jelanie, nu numai pentru tine, ci și pentru noi, cei care suferim când te vedem așa.

Cornel nu se încumetă să-l privească, dar îi răspunse cu aceeași replică deprimantă cu care l-a obișnuit când îl agasa în această privință:

– Știi bine că nu există o cale de ieșire, iar tot ce pot face e să nu mă implic în viața nimănui.

– Aici greșești cumplit, pentru că întotdeauna se găsește o rezolvare, la orice. Trebuie doar să vrei.

– Da?, întrebă tânărul deja iritat. Poate mergem la vrăjitoarea aia și o rugăm să-și retragă blestemul. Dar vai, am uitat că degeaba ai căutat-o zile la rând, a dispărut de parcă n-ar fi fost.

Micuțul trecu cu calm peste această remarcă, pentru că avea pregătită o propunere mai promițătoare.

– Nicidecum. De data asta m-am documentat bine și sunt convins că putem găsi un ajutor mai sigur și la îndemână. E vorba de călugărul Dumitru, cel care-și are sălașul în pădurea de lângă Asuaj.

Macaragiul îl privi mai atent de data asta, lăsând să se întrevadă o bănuială în ochii lui.

– Și, mă rog, de unde te-ai documentat tu atât de bine, ținând cont că nu credeai în tămăduirile fostului călugăr, despre care chiar vorbeai în răspăr? Cum de ți-ai schimbat brusc părerea?

Ionel pășea pe un teren minat, dar trebuia să riște spunând adevărul.

– Recunosc că am vorbit cu mătușica Florica, a zis el spășit. Trebuia să știe ce se întâmplă, iar eu nu am rezistat în fața lacrimilor ei.

După această lovitură neașteptată, Cornel își ieși din pepeni, intrând într-o stare de nervozitate care nu-l caracteriza:

– Ce-ai făcut?! Mi-ai înșelat încrederea, deși te-am rugat să nu-i dezvălui mamei ce se întâmplă.

– N-aveam de ales, a sărit micuțul. Altfel îi înșelam încrederea ei, o femeie îndurerată ,de care mi s-a făcut milă…

– Taci și nu mai pomeni cuvântul ăsta, a strigat vlăjganul întingând mâna ca și cum ar fi vrut să-i astupe gura. Toată lumea o să mă creadă de-acum un nebun, pe lângă faptul că am ajuns un criminal. Uite că se poate și mai rău, datorită ție și mai ales gurii tale slobode.

Erau prea multe cuvinte rostogolite de prietenul cel tăcut, după atâta reținere și frământare interioară. Un efort care l-a epuizat, aducându-l într-o poziție defensivă, cu capul plecat și trupul moleșit. Momentul potrivit pentru Ionel să pornească atacul decisiv, într-un mod subtil.

– Mama ta nu te crede nebun, i-a spus el cu o voce blândă. Te înțelege, deși tare îi e dor de tine. De aceea își dorește să mergi la călugăr, că multe minuni a făcut și ar putea face la fel în cazul tău. Nu ai nimic de pierdut dacă nu reușește, dar măcar vei știi că ai urmat sfatul primit de la ea. Îți promit că mă duc și eu cu tine, ca un sprijin moral, dar mai ales ca un prieten de care ai nevoie.

Cuvintele acestea au avut darul să-l atingă la inimă pe Cornel, care după ce le-a cântărit cu judecata lui, și-a înseninat chipul când a răspuns privindu-și prietenul:

– Faci tu asta pentru mine? Ești sigur că Dumitru are ceva șanse în fața vrăjitoarei?

– Da… și da!, a exclamat Ionel. La urma urmei, se știe că Dumnezeu e atotputernic, iar vrăjitorii sunt slugile Satanei.

Un zâmbet i-a înflorit ca prin minune macaragiului în colțul buzelor.

– Cam atât ai învățat și tu despre religie, dacă ocolești mereu biserica, a remarcat tânărul. Probabil că ai auzit de ce a fost dat afară călugărul ăsta de la mănăstirea Rohia, iar de atunci e un pusnic care trăiește din darurile celor care apelează la el.

– Vorbește lumea că a încălcat regulile, dezlegând vrăjitorii și exorcizând persoane posedate, i-a răspuns prietenul. Popii din biserici nu recunosc că are credință, ba chiar pretind că ar lucra cu Necuratul, tocmai pentru că a reușit să facă minuni despre care s-a auzit până departe. Călugării nici nu vor să vorbească despre el, fiind un subiect tabu, tocmai pentru acele realizări pe care nu și le pot nici ei explica. Însă multă lume îl caută tocmai pentru acest har, care poate veni tot de la Cel de Sus. Adevărul și lumina nu ajung numai prin biserică, ci și prin oameni aleși, pe care popii și călugării nu-i suportă deoarece depășesc capacitatea lor de înțelegere și îi pun în umbră.

O concluzie care i-a cufundat pe amândoi în tăcere, parcă nevenindu-le să creadă că unul din ei a reușit să o formuleze spontan. Probabil că era un semn prin care se arăta drumul cel bun pentru a stârpi blestemul lui Cornel. A fost încă un motiv pentru care acesta a bătut palma cu Ionel, căzând de acord ca la sfârșitul săptămânii să meargă în Asuajul de Sus. Doar să-l viziteze pe Dumitru, nicidecum să se abată pe la casele lor. În nopțile care au urmat până la drumul plănuit, macaragiul a avut vise complexe, în care chipul vrăjitoarei alterna cu cel al călugărului Dumitru, deși nu-l văzuse niciodată în realitate. Ura și răutatea din partea țigăncii era combătută de blândețea și bunătatea pe care o simțea pe figura bătrânului. Din aceste vise a primit cel mai mare curaj și o credință suficientă să urmeze calea stabilită.

 

Blestemul (4)

Posted on by racoltapetru6

Toamna se retrăgea lent de pe tărâmul din ce în ce mai dezvelit și lăsa loc liber pentru anotimpul rece al hibernării. Cam la fel se întâmpla și cu sufletul lui Cornel, închis tot mai adânc într-o cochilie tot mai ermetică. Introvertit a fost el mereu, doar cu Ionel ce se mai înțelegea și zâmbea la câte o glumă, însă acum s-a adâncit într-o tăcere din care îl scoteai doar când era neapărat nevoie să comunice, în câmpul muncii sau strict în rezolvarea problemelor de zi cu zi. Nici nu-și mai saluta cunoscuții, iar în casă se complăcea într-o muțenie greu de suportat. Ionel își exprima adesea îngrijorarea și încerca să găsească metode prin care să-l scoată din această apatie, dar nu găsea niciodată calea spre inima lui.

Aproape în fiecare sfârșit de săptămână aveau obiceiul să plece împreună la părinții care-i așteptau cu nerăbdare. Pentru că aceeași obârșie era cel mai important lucru în comun pe care îl aveau chiar de la început . Amândoi proveneau din comuna Asuaju de Sus – cunoscută și sub numele de Țara Codrului, la 50 de kilometri de municipiul Baia Mare -, cu părinți harnici și iubitori, gospodari bine cunoscuți și apreciați pentru hărnicia cu care-și întrețineau pământul. Ionel mai avea un frate și o soră, iar Cornel două surori măritate, din care una era plecată la muncă în străinătate.

Ca de obicei, s-au urcat în autobuzul care îi ducea spre localitatea de baștină, ocupând locuri apropiate, dar cu gânduri total diferite. Macaragiul se arăta total absent, în timp ce Ionel se mai înveselea sperând că revederea locurilor îndrăgite și a familiilor iubitoare o să-l mai revigoreze pe colegul său. Se știa că acesta era preferatul mamei, care-l aștepta de fiecare dată cu brațele deschise și cu lacrimi în ochi. De data asta s-a nimerit să fie vecini de scaun cu lelea Ioana, o consăteană gureșă, care se întorcea după cumpărăturile făcute la oraș. Femeia s-a arătat foarte bucuroasă să-i vadă și i-a luat în colimator de cum s-a pus în mișcare autobuzul

– Ce mult mă bucur să vă revăd, dragilor! Uite cum a dat Dumnezeu să ne întâlnim pe același drum! Corneluș, dragule, tare rău îmi pare de accidentul mamei tale, că-i o femeie și jumătate.

Ambii tineri s-au uitat cu mirare către ea, arătând astfel că habar n-au despre ce vorbește.

– Aoleu, bag de seamă că voi nu știți nimic, că doar ieri s-a întâmplat, a exclamat aceasta, ducându-și palma la gura slobodă. A căzut de pe scară, în timp ce culegea mere din pomul cel mare, și așa a ajuns la spital cu un picior rupt. Dar nu vă faceți mari griji, că au trimis-o acasă după ce i l-au pus în ghips. Sunt sigură că o să-și revină în câteva săptămâni de stat în pat, după cum i-a recomandat doctorul.

Cât era de umbrit chipul lui Cornel, tot s-a văzut cum se înnegurează mai tare. Și Ionel a fost șocat, dar a găsit puterea să-și îmbărbăteze amicul, bătându-l ușor pe umăr și spunând că se mai întâmplă, bine că nu a fost mai rău. Întâlnirea cu fiul iubit o să fie un adevărat balsam pentru biata femeie. Dar cuvintele lui nu mai aveau ecou în mintea prietenului, la fel cum nici pălăvrăgeala interminabilă a consătenei nu o mai auzea. Gânduri doar de el frământate îi dospeau îndelung în minte, așteptând să se coacă și să-l salveze de temeri.

Doar la stația de la intrarea în Asuaj a fost trezit din transă, stimulat de Ionel să se precipite spre ușă, cu lelea Ioana în urma lor. Însă, chiar și după plecarea autobuzului, Cornel rămânea mut și neclintit, uitându-se cu amar la drumul de doi kilometri care ducea spre comună.

– Ce mai așteptați?, s-a mirat femeia, care voia să-i albă tovarăși de vorbă până la capăt.

– Hai să traversăm, că drumu-i liber, l-a îndemnat și Ionel.

Vlăjganul nu se clinti, dar a catadicsit să rostească câteva cuvinte, după atâta amar de vreme.

– Du-te doar tu. Eu aștept autobuzul cu care să mă întorc.

Micului prieten nu-i venea să creadă ce aude, iar femeia a rămas cu gura căscată.

– Tu te-ai țăcănit de tot la cap?!, e exclamat cu stupoare primul.

– Cum să-ți lași mama nemângâiată, tocmai când are mai mare nevoie de tine?, izbucni și consăteana lor.

– Credeți-mă că-i mai bine să nu merg, le-a spus tânărul cu o voce sfâșietoare.

– Și eu ce să-i spun mătușii Florica? întrebă Ionel, ridicând mâinile spre cer. Că mi-e jenă să dau ochii cu ea de unul singur. Cum ar putea crede că ai venit până aici și te-ai întors înapoi?

– Tu chiar nu înțelegi?, izbucni Cornel în timp ce-l trăgea mai deoparte de femeia intrigată. Nu pot să o văd în situația ei, că mi se face milă și orice gest pornit din acea stare i-ar putea fi fatal. Dacă vrei cu adevărat să mă ajuți, găsește tu un motiv pentru care nu am putut ajunge, oricare, numai despre blestem să nu-l spui, că s-ar speria rău de tot.

Abia atunci a priceput prietenul său care era cauza depresiei în care căzuse macaragiul. Era greu să accepte, dar dorința lui trebuia respectată, mai ales că venea cu o rugăminte arzătoare.

– Lele Ioana, hai să mergem doar noi doi, a spus el către femeie. O să vă explic pe drum de ce nu poate veni și colegul.

Cu greu s-a urnit femeia să o ia la drum fără Corneluș, către care tot întorcea capul până au dispărut din vedere. Pentru ea nu se putea găsi nicio scuză prin care să înțeleagă gestul atât de ciudat al unui tânăr pe care-l știa supus și iubitor cum nu mai văzuse altul. Dar ce scuză s-ar mai putea găsi pentru mătușica Florica, o mamă care își cunoștea mai bine feciorul? Oare nebunia ar fi cel mai credibil motiv?

Cornel a pornit înapoi, încercând să nu plângă decât în interiorul său, măcar până se putea ascunde între pereții locuinței. Acolo și-a dat drumul, blestemând blestemul prin care i-au fost interzise sentimentele dătătoare de speranță și fericire.