Zilele trecute, am văzut un reportaj la TV în care se arăta o oaie care a fătat șase miei vii și sănătoși. Știu că nu e un record unic – au mai fost cazuri asemănătoare și la noi în țară -, dar de această dată m-a impresionat că băiatul cel mai mic al gospodarilor norocoși și-a luat sarcina să-i hrănească zilnic cu biberonul pe micuții care nu aveau cum supraviețuiască doar din laptele mamei lor.
Această știre mi-a amintit de vremea când am încercat și eu să am grijă de doi miei, primiți de tata ca răsplată pentru munca depusă la construirea casei unui cioban. Părinții mei și-au zis că vor sacrifica unul pentru Paște, iar celălalt îl vor vinde cuiva. Dar mai era aproape o săptămână până atunci, iar mieluții behăiau de mama focului în micul țarc improvizat. I-am urmărit un timp și le-am aruncat câte un braț de iarbă, dar mi s-a făcut milă, mai ales când mă gândeam ce soartă îi așteaptă. De aceea m-am dus la tata și l-am rugat în genunchi să mă lase a ieși cu ei la păscut. El a râs, mama s-a crucit, însă eu nu conteneam să-mi susțin cauza, argumentând că-i floare la ureche să-i țin de funie, mai ales că sunt blânzi și drăgălași.
După multă muncă de convingere, am primit aprobarea de a-i scoate pe stradă și sfatul să-i țin pe marginea șanțurilor de pe strada noastră, dar nu prea departe de casă. Glorios și mândru tare am ieșit eu cu mieluții pe drum, ținând strâns în pumni ața aceea groasă și urmărindu-i cum pasc trifoiul și lăptucile de pe lângă curțile învecinate. Aveam șase ani și această treabă mi se părea o joacă de copil, urmărit fiind un timp de părinții care stăteau la poartă. După ce s-au convins că totul e în regulă, au intrat amândoi în gospodărie să-și vadă de treburile lor.
Mieii mei parcă au simțit că-și pot face de cap și trăgeau tot mai tare de legături, iar eu trebuia să mă grăbesc după ei, până am ajuns în fața unei case cu porțile de la drum și grădină deschisă. Acolo și-a luat elan cel mai voinic, trăgând tare de funie și scăpându-mi din strânsoare. Vecinul tocmai își punea răsadurile pe rânduri, fiind cu spatele la mine și la mielul care începuse să le pască nestingherit. Eu stăteam înmărmurit, sperând la o minune, dar ea nu s-a produs și omul s-a întors cu fața la cel care-i prăpădise frumusețea de plante.
Furia lui a fost atât de mare, încât a luat mieluțul de picioare și l-a aruncat peste gard, după care a răbufnit asupra mea. Țineam încă de celălalt miel, până a venit și mi-a smuls ața, încât am crezut că o să mă lovească. Nu a făcut-o, dar m-a tras după el până acasă și s-a certat cumplit cu părinții.
– Cum ați putut să dați mieii în grija unui mucos ca ăsta? Nu vedeți că fiecare din ei cântărește mai mult decât pruncul?, au fost doar câteva din cuvintele pe care le-am auzit cu ochii în lacrimi.
După plecarea vecinului, am mai avut parte și de altele, dar cel mai mult mă durea că n-am putut avea grijă de mieluți. Astăzi, dacă aș fi întrebat ce am vrut să mă fac când am fost mic, pot spune că prima opțiune a fost de păstor, dar am eșuat lamentabil. Cu iepurii a fost apoi mult mai ușor, doar stăteau mereu în cuști.

❤
Mulțumesc!
🙂
🙂
Oof! 🤗
Eeh! 🙂
Pot trage concluzia că ai fost persuasiv, de vreme ce ai înduplecat părinții să-ți dea mieii pe mână. ❤
Eu n-am uitat cum eram la bunica, mama mamei, când avea pui ieșiți din ou de câteva zile. Eram și cu mama. Se plimbau printre picioarele noastre, așa că la un moment dat s-a întâmplat să calc ușor un puișor. Cât le trebuie!… Și l-am accidentat grav, așa că nu a mai putut fi salvat.
Pățania ta cu puișorul de găină mi-a amintit și mie de o întâmplare care m-a marcat până în ziua de azi. De data asta, de vină a fost soră-mea, care a scăpat un pahar de pe masa din curte peste capul unui puișor. Dunga paharului de metal a căzut peste gâtul puiuțului, care s-a zbătut aproape un minut, nereușind să-și miște decât corpul și piuind amarnic până s-a stins.
Mielul nostru nu a pățit nimic, chiar dacă a fost aruncat de la înălțime. Mulțumesc pentru reacție! ❤
Faina amintire din copilarie! 🙂
Decât profesionist pastor, mai bine pescar amator!
Zile senine cu sanatate, binecuvântate, împlinite în toate!
Mulțumesc pentru apreciere, Iosif!
Ca pescar amator nu am eșuat, deși am scăpat mulți pești mari. M-am bucurat de cei prinși.
Toate cele bune, frumoase și sănătoase!
Nu era un om binevoitor vecinul ,se intampla insa cum povestesti în amintirile din copilarie, e foarte placut, imi place! O seara faina iti doresc! 🙂
E adevărat că vecinul era cunoscut ca un om ursuz, dar oricine ar fi reacționat dur după pierderea atâtor fire de răsad. Mulțumesc pentru apreciere și îți urez o zi cu soare… cât mai mult! ❤
Nici eu nu am fost prea cuminte în copilărie. Am făcut pe chirurgul cu liliecii prinși pe acoperișul unei case vechi. Sărmanii de ei!😪
Interesantă povestea ta! Din păcate pentru mielușei, încă mă bucur de preparatele servite de Paște. Mi-e milă de ei, dar balanța atârnă mai puternic în partea pe care sunt poftele.
Finalul poveștii tale a fost cel care m-a făcut să meditez la un aspect care nu prea îl luăm în seamă: în libertate poți face ceea ce îți place, poți face și greșeli, dar e alegerea ta. Să fi închis într-o cușcă, nu îți mai lasă opțiuni…
Recunosc că eu nu aș fi avut curajul măcar să pun mâna pe un liliac, darămite să-l operez. În puținele ocazii în care i-am văzut, ne speriam toți copiii de ei, mai ales după ce ni s-a spus că ne atacă părul și se încurcă în el. Cred că era mit ivit după ce a pățit-o cineva cu plete.
Iepurii de casă sunt obișnuiți cu spațiul din cușcă, peste care se fac stăpâni și pot ataca dacă-s mai agresivi. Am crescut mulți, după ce am revenit la casa părintească, dar a apărut o boală și au murit cu zecile la toți vecinii, așa că a trebuit să renunț. O fi fost de vină iarba culeasă de pe diferite terenuri, probabil stropită cu ierbicid.
Mulțumesc pentru comentariul binevenit, Lau!
Foarte nostim! Aș vrea să pot povesti o întâmplare asemănătoare, dar, deh! Bucureșteanca de mine a crescut printre betoane. Wait! Eu aș putea spune că am eșuat pe post de crescătoare de găini. 😀 Am fost la mătușa, la Moldova, în vacanță. După ce m-au zgâriat pisicile serios, mi-am îndreptat atenția spre găini. La ora 19:00 fix trebuiau să se ducă la culcare… eram îndeajuns de mare să cunosc zicala „a te duce la culcare odată cu găinile”. 🙂 În concluzie, le alergam prin curte cu bățul. Îmi amintesc că pe una am lovit-o atât de tare în cap, că a început să meargă clătinat. I-am spus mătușii… iar a doua zi am mâncat friptură. Eh!
Lasă că-i nostimă și strădania ta de a aduna găinile pentru culcare, mai ales că se lasă cu happy end, printr-o friptură muncită și meritată. 🙂 Bănuiesc că și tu ai învățat ceva din această experiență, iar amintirea îți provoacă măcar un zâmbet de fiecare dată, așa cum mi l-ai provocat și mie.