continuare la „Blestemul”

S-au scurs două luni din ziua când Cornel a fost izbăvit de blestem, iar de atunci trăia într-o stare similară euforiei. O lună a petrecut-o alături de părinți, bucurându-se de vizitele rudelor și consătenilor care-i auziseră povestea, dar voiau s-o mai asculte și din gura lui. Firește că, împreună cu Ionel, l-au căutat de câteva ori pe binefăcătorul lor, călugărul Dumitru, ducându-i de fiecare dată bucate proaspete din gospodărie și purtând discuții lungi despre credință și speranțe renăscute. Au revenit în marele oraș pe la începutul lui februarie, iar după puțin timp a reînceput și activitatea în cadrul trustului.

Altă bucurie mare pentru macaragiu a fost să găsească în cutia poștală o scrisoare de la Voichița, femeia care-i apărea adesea în vis și pentru care nutrea un sentiment profund și nemărturisit nici măcar prietenului său. După cum îi scria, parcă și ea simțea aidoma, iar asta îl emoționa și inhiba totodată.

Dragul meu binefăcător, Cornel
Vreau să știi că sunt bine, iar părinții mei la fel, dar tot mă apasă un dor de puținele clipe în care te-am avut alături și ți-am putut percepe bunătatea sufletului, gingășia gesturilor, lumina chipului… Îmi dau seama că sunt stigmatizată de o greșeală cu urmări ce nu-mi pot fi iertate, însă nu mă pot abține în a spera că te voi putea reîntâlni măcar încă o dată. Firește că rodul acelui pas greșit nu e de vină, ba chiar îmi dă un țel nou în viață, dar conștiința tot mă ceartă pentru lipsa mea de minte, atunci când am ales calea spre nefericirea din care m-ai scos. M-aș duce eu să-ți mulțumesc pe îndelete, dar mi-e frică de Sandu și de promisiunea pe care mi-a făcut-o că o să se răzbune crunt pentru că l-am părăsit. Nu-mi rămâne decât să stau adesea cu ochii pierduți spre capătul străduței, de parcă aștept să-ți zăresc silueta măreață. Probabil ești apăsat și tu de necazul pe care mi l-ai împărtășit, iar o ființă păcătoasă ca mine a primit destul, o nădejde în plus fiind prea exagerată, dar sper să nu te superi dacă ți-o mărturisesc. Oricum, visul meu nu face rău nimănui și sper să nu te deranjeze nici pe tine.
Te pup pe fruntea ta senină și îți doresc să fii fericit, așa cum meriți pe deplin!
Cu mult drag: Voichița.

Această pagină l-a ridicat în sfere mai înalte pe Cornel și de aceea o purta mereu în buzunarul din dreptul inimii. I-ar fi răspuns imediat, dar niciodată nu găsea cuvintele potrivite prin care să-i spună ce simțea cu adevărat, pentru că nici el nu știa despre ce e vorba. Ar fi plecat oricând să o vadă, însă se temea că această senzație de fericire putea fi subminată de o întâlnire plină de stângăcii și chiar gafe din partea lui. Ca urmare, se mulțumea să-i viseze chipul de înger pe care-l ridicase pe un piedestal. Lipsa de concentrare totală la realitate și-a reproșat-o macaragiul după accidentul produs în acea zi fatidică.

Tocmai descărca o stivă de țevi lungi, când balansul s-a dovedit prea mare, iar una dintre ele s-a desprins și a căzut de la înălțime. Poate nu au fost asigurate suficient de bine din remorcă, dar nici Virgil nu trebuia să treacă tocmai atunci pe sub ele. Coincidența nefericită a făcut ca tânărul muncitor să fie surprins de greutatea mare, fiind scos inconștient de sub ea. Toată lumea s-a îngrămădit să vadă și să dea o mână de ajutor bietului om, inclusiv Cornel, care a coborât cât s-a putut de repede din cabina lui. Salvarea a sosit și ea destul de urgent, preluând trupul firav și nemișcat, după ce s-au asigurat că respiră.

A urmat o ședință scurtă cu șefii, care au promis că se vor analiza cauzele acestui accident, dar cei bănuiți rămân macaragiul și ajutorul de la sol, interogați imediat și puși pe liber pentru restul zilei. Parcă s-a prăbușit cerul acela promițător peste tânărul cu vise atât de frumoase în care trăise până atunci. Ionel l-a însoțit acasă și a încercat să-i explice că nu poate fi doar vina lui și trebuie să aștepte întâi decizia comisiei de constatare. Important era ca de dimineață să-l viziteze pe accidentat, în speranța că nu va suferi repercusiuni majore. Așa au și făcut, după o noapte fără pic de somn pentru amândoi.

Virgil a răbdat bătaie de joc din partea multor colegi, nu pentru că era printre cei mai noi angajați și nici din cauza nepregătirii sale în meserie. Faptul că șchiopăta vizibil și se mișca mai încet le dădea motive să-l ia peste picior, începând cu șeful lui de echipă și continuând cu cei care se simțeau mândri să-i țină isonul. Existau șanse ca viitorul lui ca muncitor să fie definitiv compromis după această nenorocire, iar doctorul neurolog le-a confirmat înainte de a intra în salonul lui. Țeava i-a strivit câteva inele ale coloanei vertebrale și nu se putea face nimic pentru a-și mai folosi picioarele. Cu aceste vești sumbre în gând au dat ochii cu tânărul întins pe pat, dar lucid și fără resentimente.

– Cum te simți, colega?, a încercat să-l înveselească Ionel. Văd că ai făcut față unei lovituri ca de tren.

– De fapt a fost doar o țeavă, dar uite că nu m-a dat gata, a răspuns Virgil cu un zâmbet amar în colțul gurii.

Cornel s-a așezat pe capătul patului și i-a luat palma mică între mâinile lui uriașe. Privindu-l cu compătimire în ochi, cuvintele i s-au eliberat ca o mărturisire:

– Îmi pare tare rău pentru ce s-a întâmplat, prietene! Sunt sigur că, dacă eram mai atent, aș fi putut evita această tragedie.

– Ei lasă, că nici eu nu trebuia să trec tocmai atunci pe acolo, i-a răspuns împăciuitor tânărul. O să–mi fie învățătură de minte, după ce o să-mi revin și mă întorc printre voi.

Suspinul macaragiului a fost surd, urmat de copleșirea cu tot felul de alimente pe care le-au cumpărat în drum spre spital. Virgil le-a mulțumit și s-a arătat încântat de prezența lor timp de aproape două ore, mai ales că nimeni altcineva nu-l căutase încă. După trei zile, când s-au întors, medicul i-a chemat în cabinetul lui și le-a comunicat cu mare uimire:

– Nu știu ce s-a întâmplat cu colegul vostru, dar vertebrele și-au revenit complet și va putea să meargă din nou. Ceea ce mă surprinde și mai mult e că piciorul strâmb și fără putere dă semne de vindecare, deci s-ar putea să nici nu mai șchiopăteze. Trebuie să recunosc că așa ceva nu am mai văzut în viața mea, deși am o experiență de câteva decenii.

Cornel și Ionel s-au privit semnificativ, primul cu o bucurie imensă, iar cel de-al doilea cu mare uimire. Micuțul a fost cel care și-a exprimat convingerea despre cele întâmplate.

– Domnule doctor, chiar și în medicină există minuni pe care nimeni nu le poate explica, iar ele sunt un imbold ca nici într-un caz să nu vă pierdeți speranța. Vă mulțumim că ne-ați fost alături la aceasta!

După care s-au grăbit spre salonul lui Virgil, pentru a-l felicita și a-i fi alături după această veste incredibilă.