Zilele trecute, am văzut un reportaj la TV în care se arăta o oaie care a fătat șase miei vii și sănătoși. Știu că nu e un record unic – au mai fost cazuri asemănătoare și la noi în țară -, dar de această dată m-a impresionat că băiatul cel mai mic al gospodarilor norocoși și-a luat sarcina să-i hrănească zilnic cu biberonul pe micuții care nu aveau cum supraviețuiască doar din laptele mamei lor.

Această știre mi-a amintit de vremea când am încercat și eu să am grijă de doi miei, primiți de tata ca răsplată pentru munca depusă la construirea casei unui cioban. Părinții mei și-au zis că vor sacrifica unul pentru Paște, iar celălalt îl vor vinde cuiva. Dar mai era aproape o săptămână până atunci, iar mieluții behăiau de mama focului în micul țarc improvizat. I-am urmărit un timp și le-am aruncat câte un braț de iarbă, dar mi s-a făcut milă, mai ales când mă gândeam ce soartă îi așteaptă. De aceea m-am dus la tata și l-am rugat în genunchi să mă lase a ieși cu ei la păscut. El a râs, mama s-a crucit, însă eu nu conteneam să-mi susțin cauza, argumentând că-i floare la ureche să-i țin de funie, mai ales că sunt blânzi și drăgălași.

După multă muncă de convingere, am primit aprobarea de a-i scoate pe stradă și sfatul să-i țin pe marginea șanțurilor de pe strada noastră, dar nu prea departe de casă. Glorios și mândru tare am ieșit eu cu mieluții pe drum, ținând strâns în pumni ața aceea groasă și urmărindu-i cum pasc trifoiul și lăptucile de pe lângă curțile învecinate. Aveam șase ani și această treabă mi se părea o joacă de copil, urmărit fiind un timp de părinții care stăteau la poartă. După ce s-au convins că totul e în regulă, au intrat amândoi în gospodărie să-și vadă de treburile lor.

Mieii mei parcă au simțit că-și pot face de cap și trăgeau tot mai tare de legături, iar eu trebuia să mă grăbesc după ei, până am ajuns în fața unei case cu porțile de la drum și grădină deschisă. Acolo și-a luat elan cel mai voinic, trăgând tare de funie și scăpându-mi din strânsoare. Vecinul tocmai își punea răsadurile pe rânduri, fiind cu spatele la mine și la mielul care începuse să le pască nestingherit. Eu stăteam înmărmurit, sperând la o minune, dar ea nu s-a produs și omul s-a întors cu fața la cel care-i prăpădise frumusețea de plante.

Furia lui a fost atât de mare, încât a luat mieluțul de picioare și l-a aruncat peste gard, după care a răbufnit asupra mea. Țineam încă de celălalt miel, până a venit și mi-a smuls ața, încât am crezut că o să mă lovească. Nu a făcut-o, dar m-a tras după el până acasă și s-a certat cumplit cu părinții.

– Cum ați putut să dați mieii în grija unui mucos ca ăsta? Nu vedeți că fiecare din ei cântărește mai mult decât pruncul?, au fost doar câteva din cuvintele pe care le-am auzit cu ochii în lacrimi.

După plecarea vecinului, am mai avut parte și de altele, dar cel mai mult mă durea că n-am putut avea grijă de mieluți. Astăzi, dacă aș fi întrebat ce am vrut să mă fac când am fost mic, pot spune că prima opțiune a fost de păstor, dar am eșuat lamentabil. Cu iepurii a fost apoi mult mai ușor, doar stăteau mereu în cuști.