Blestemul (3)

Posted on by racoltapetru6

Ionel nu credea în blesteme, în ghicitul viitorului sau alte vrăjitorii, deși provenea de la țară, iar părinții lui erau oameni cu frică de Dumnezeu și teama de alte fenomene pe care nu le puteau explica. Tânărul avea o fire pragmatică și adaptată vieții urbane, având încredere doar în ce-i vedeau ochii și îi percepeau celelalte simțuri. De aceea și-a ieșit din pepeni după reacția îngrozită a prietenului său.

– Măi, tu ești prost? Încă te mai gândești la ce ți-a spus o țigancă nervoasă pentru că ai intervenit în afacerea ei? Înțelege și tu că întâmplările din ultimele zile au fost doar coincidențe nefericite. Bătrâna era slăbită și i-a scăpat balustrada din mână, de aceea s-a prăbușit pe scări, cum se poate întâmpla și altora. Bătrânul avea probleme cu feciorii lui de mai multă vreme, de te miri că a scăpat cu viață din celelalte bătăi. Nu e vorba de niciun blestem, doar în capul tău.

– Ți-e ușor să vorbești, răspunse cu năduf Cornel. Nu ești tu acela care a simțit uitătura întunecată a vrăjitoarei și nici nu ai cum să știi ce coșmaruri trebuie să suport în unele nopți . Parcă aș fi condamnat pe viață.

Micuțului prieten i se făcu milă de vlăjgan și se așeză alături, adresându-i cuvinte reconciliante de data asta.

– Dacă tu crezi asta, nu prea am șanse să te conving de contrariu. Dar îți propun un experiment prin care vei descoperi că am dreptate. Alegem un cerșetor la întâmplare, îi dai câțiva lei și așteptăm să vedem ce se întâmplă cu el. Dacă rămâne în viață, îmi promiți că uiți toată această prostie și revii la starea ta dinainte. Dacă nu, o să-ți respect crezul și-ți voi fi alături.

Cornel îl privi fără să-l vadă, cu gândul la posibilele consecințe ale acestei încercări. Pe de altă parte îl tenta să scape de vina care-i mustra conștiința în fiecare clipă.

– Nu, nu pot să mai risc viața unei persoane, chiar dacă e vorba de un cerșetor. Ar fi încă o crimă din partea mea.

Ionel insistă și mai mult, luându-i mâna cât o lopată între palmele lui și îmbărbătându-l cu glas molcom.

– Îți promit că nu se va întâmpla nimic. Sunt atât de convins, încât aș pune pariu pe viața mea. Mergem pe terasa din centru și alegi omul pe care-l vrei, că sunt destui în fiecare zi. Numai să nu fie și de data un bătrân cu un picior în groapă, chiar dacă ai o slăbiciune pentru ei.

Micuțul era încăpățânat când își dorea cu adevărat ceva, de aceea nu l-a slăbit pe prietenul lui până i-a acceptat propunerea. A doua zi, ajunși pe terasa restaurantului și având câte o halbă în față, au luat în colimator locurile în care cerșetorii își exercitau talentul în a atrage mila trecătorilor. De acolo se puteau vedea acum doi: unul bandajat la picioarele care se părea că-i lipseau de la genunchi, iar celălalt cu ochelari negri și un băț alb de nevăzător.

– Ia zi, pe care-l alegi?, că amândoi par bătuți de soartă, l-a încercat Ionel.

– Nu pot să o fac și pace!, a răspuns printr-un geamăt prietenul său. Deși nu-i cunosc, nu cred că mi-aș ierta să le curm viața, cât o fi ea de amărâtă.

– Te asigur încă o dată că nu va muri nimeni. Mâine revenim aici și o să te convingi cu ochii tăi că vor fi tot la locul lor.

Îmboldit încontinuu, Cornel se văzu nevoit să scape de gura lui sâcâitoare și s-a îndreptat spre nevăzător. După ce s-a fâțâit câteva minute în jurul lui – în ciuda prietenului care-l încuraja prin gesturi evidente – a scos o bancnotă de cinci lei și a depus-o în pălăria de lângă cerșetor. Imediat după aceea, s-a întors la masa lui, ca un hoț care se teme să nu fie prins asupra faptei.

– Ai văzut că n-a fost greu, i-a spus Ionel cu un zâmbet ce s-ar fi vrut molipsitor. Acum, poți să-ți savurezi berea liniștit, iar mâine revenim pentru a-ți demonstra că nu s-a întâmplat nimic rău.

A doua zi, cam pe la aceeași oră, s-a adeverit că micuțul lui prieten a avut dreptate: orbul era prezent la locul lui, fără să arate că ar fi avut ceva de suferit. Cornel a răsuflat ușurat, iar gândurile negre l-au părăsit precum norii mânați de un vânt binefăcător. De aceea au zăbovit mai mult, iar spre casă au plecat doar când a început să se însereze. Discutau cu vervă, glumeau pe orice subiect, mânați de gânduri bune și bucuroși că au trecut peste o perioadă mai dificilă în prietenia lor. Ajunși la câțiva pași de strada lor, au fost surprinși să vadă cum un bărbat își bătea zdravăn copilul care avea doar doisprezece ani.

– Iar s-a îmbătat Tibi, a dedus Ionel. De data asta se descarcă pe Florin.

Bătăușul era la poarta casei sale, unde l-a prins pe băiat cu o mână de braț, iar cu cealaltă îi căra lovituri cu o gheată peste cap și pe unde nu apuca victima să se ferească. Cornel nu a putut suporta cruzimea pe care o vedea și s-a grăbit să intervină, deși prietenul lui a încercat să-l oprească.

– Nu te băga, că o să iasă cu scandal, i-a spus micuțul.

Dar macaragiul era pornit și după câțiva pași a ajuns să-l prindă pe Tibi de mână.

– Nu mai da, măi omule, că deja i-ai spart capul și l-ai umplut de sânge, a strigat el la bătăuș.

Dar bețivul s-a oțărât și mai tare, lăsând copilul și încercând să-l lovească de data asta pe cel care intervenise. Firește că nu a avut șanse în fața namilei de om, care l-a împins cu putere în curte, unde a căzut la pământ. Cornel s-a întors apoi spre Florin și l-a examinat îndeaproape. Se vedea clar că avea nevoie de îngrijire, dar până la spital era prea mult de mers.

– Hai la noi acasă, să te pansăm, și o să te întorci dimineață, când tatăl tău o să fie treaz.

Copilul a acceptat, suspinând cu lacrimi în ochi, iar apoi l-au luat amândoi de mână. Așa au parcurs câțiva metri, când gheata băiatului, aruncată de Tibi, l-a lovit pe Cornel și a ricoșat pe șosea. Băiatul s-a desprins de ei să o recupereze și să-și încalțe celălalt picior, astfel a ajuns rapid pe partea carosabilă. Autoturismul care trecea cu viteză l-a lovit în plin, proiectându-l câțiva metri, ca pe o păpușă din cârpe. Nenorocirea i-a năucit pe toți, iar tinerii prieteni s-au grăbit spre trupul nemișcat. Acolo au putut vedea că starea în care arăta copilul era incompatibilă cu viața.

– Numai eu sunt de vină!, a urlat sfâșietor Cornel în timp ce-l strângea în brațe. Blestemul mă urmărește!

– Nu se poate, i-a răspuns Ionel. Doar ai văzut că orbul a trăit.

– Orbul acela nu era orb cu adevărat, iar eu am observat asta. I-am dat bani doar ca să-ți fac pe plac, nicidecum de milă.

Blestemul (2)

Posted on by racoltapetru6

Au trecut mai multe zile de la experiența neplăcută din centrul vechi al orașului Baia Mare, dar Cornel era la fel de afectat. Avea coșmaruri aproape în fiecare noapte, înspăimântat de femeia cu privire aprigă care se răstea la el, iar alteori îi râdea batjocoritor în față, provocându-i spasme și transpirație la trezire. Nici nu mai avea curajul să meargă cu Ionel pe terasa preferată, deși acesta îl asigura că fetița care cerșise atunci nu-și mai făcuse apariția. Probabil au găsit un alt loc, unde nu patrula polițistul cu pricina.

Mângâierea sufletească și-o găsea tot lângă bătrâna Ileana, alături de care se simțea în largul lui, povestindu-și unul altuia gândurile și amintirile dragi. Tristețea l-a cuprins când ea l-a anunțat cu bucurie că s-a eliberat locul mult așteptat la azil, iar de mâine nu o să se mai vadă, decât dacă o să vină acolo în vizită. Și femeia regreta că pierde un prieten atât de bun, dar trebuia să înțeleagă că nu ar fi putut trece singură peste iarnă.

– Domnu’ Cornel, ia de la mine mai multă sămânță, că mai rămâne destulă din ce-am adus de la țară, l-a invitat ea cu glasul duios. Oricum îți sunt datoare, după ce mi-ai plătit-o de atâtea ori și nu ai binevoit să ți-o duci.

– Numai de sămânță nu-mi mai arde mie acum, mătușică. Aș fi mai mulțumit dacă ai lua banii ăștia, din care să-ți cumperi câte ceva după internare.

Bătrânica nu voia să primească bancnota întinsă, dar Cornel insistă, motivând pe bună dreptate:

– Te rog mult să-i primești, că oricum ți-i dădeam pe parcurs, ca până acum.

În cele din urmă, femeia a acceptat cu lacrimi în ochi și nenumărate mulțumiri, iar apoi s-au despărțit cu speranța că o va căuta într-o bună zi, să vadă cum se simte printre ceilalți bătrâni. De atunci au trecut alte câteva zile, timp în care macaragiul privea dezamăgit spre locul din intersecție, rămas pustiu. Până când a observat un om în vârstă, care s-a instalat acolo tot cu semințe de vânzare. Abia a așteptat să-și termine schimbul, pentru a se lămuri despre cine anume este vorba.

De data asta, curiozitatea l-a făcut mai îndrăzneț de la început și, după ce a cumpărat un pahar mare din aceeași marfă, l-a abordat direct pe noul vânzător.

– Mi se pare mie sau sunteți o cunoștință de-a bătrânei care vindea aici, până nu demult?

Bătrânul cu părul alb și barbă încâlcită l-a măsurat cu privirea la fel de blândă ca a unor raze de soare tomnatice și i-a răspuns molcom.

– Dumneata trebuie să fii domnul Cornel, despre care mi-a povestit Ileana. Era o femeie bună, de aceea am acceptat să stea cu mine, că-i greu când n-ai cu cine schimba o vorbă. Tare rău îmi pare că s-a dus, dar îi păcat să las bunătatea de semințe nevândute, mai ales că mi-e tot mai greu să umblu cu ziare la vânzare.

– Și mie mi-a vorbit de dumneata, iar acum îmi pare bine să vă cunosc. Poate mergem împreună să o întâlnim și să ne spună cum se simte acolo, fără grija zilei de mâine.

Omul se uită se uită mai atent la el, de data asta cu ochii măriți, de parcă nu-i venea să creadă ce aude.

– Dumneata glumești sau habar n-ai ce vorbești?! Ileana s-a dus pe lumea ailaltă, după ce a căzut pe scările blocului și s-a lovit rău la cap. N-a trecut decât o săptămână de atunci.

Cornel a rămas perplex, simțind că-i musai să se așeze pe o dală de alături, pentru a percepe pe îndelete o veste atât de neașteptată. I-au trebuit câteva minute până să-și găsească cuvintele de scuze și regret.

– Îmi pare tare rău… dar eu credeam că s-a internat la azil, după cum mi-a spus că se va întâmpla.

– Aaa, da, se lămuri și moșul. Și eu m-aș fi bucurat dacă apuca să ajungă acolo, dar se pare că Dumnezeu a vrut altceva. Măcar dacă ar fi avut pe cineva apropiat s-o îngroape creștinește, cum și-ar fi dorit.

Ilie îl chema pe bătrân și era la fel de lovit de soartă la bătrânețe cum a fost și Ileana. Venea tot dintr-un sat apropiat, unde trăise bine cu femeia lui, până când aceasta s-a stins de cancer. De atunci, cei doi feciori au început să-l șicaneze și apoi să-l bată de câte ori se îmbătau, că lor le trebuie moștenire. Ultima bătaie l-a băgat în spital, unde a cunoscut un bolnav pe patul de moarte, care l-a ajutat să obțină garsoniera unde stătea acum. Era mică și prăpădită, dar măcar avea liniște și o pensie cât să trăiască de pe o zi pe alta, cu multă cumpănire.

Cornel a prins drag și de acest suflet bun, pe care îl vizita la fel de des cum făcuse cu bătrâna. Și de la el afla multe povești de viață, vesele și triste, din care bătrânul ținea să extragă învățăminte și să se remarce ca om sfătos, cum sunt de obicei bunicii. Și pentru astea, tânărul a ținut să-l răsplătească cu bani, fără să primească semințe în schimb. Ionel era iarăși gelos pe noua legătură a prietenului său, iar faptul că nu-i ținea companie mai mult îl durea și i-o reproșa de câte ori avea ocazia. S-a întâmplat ca, în ultimele două zile, badea Ilie să nu mai apară, ceea ce l-a dezamăgit pe macaragiu, bucurându-l pe micul prieten, care a sărbătorit gătind pentru amândoi cartofi prăjiți cu cârnați, o mâncare stropită cu vin de casă. După care s-au uitat împreună la un meci de fotbal televizat.

Asta s-a întâmplat la sfârșit de săptămână, unul petrecut total împreună, acompaniat de veselia naturală a lui Ionel și cea mai mult artificială afișată de Cornel. Luni, la ieșirea din servici, locul lui Ilie era tot pustiu, motiv de îngrijorare sporită pentru macaragiu. Se gândea chiar să meargă până la blocul de garsoniere, care era situat pe o stradă învecinată cu a lor. Poate bătrânul era bolnav și avea nevoie de ajutor. În timp ce-și făcea curaj să treacă la fapte, intră peste el prietenul și vecinul său, cu un ziar în mână.

– Ia citește ce scrie la pagina poliției, l-a poftit acesta.

Cornel l-a ascultat, găsind imediat articolul cu titlul „Un bătrân omorât în garsoniera lui”. Printre alte detalii, era trecută adresa, numele bătrânului și faptul că bănuiți sunt cei doi fii ai victimei. Zguduit de cele citite, vlăjganul ridică privirea spre Ionel și rosti cu sfâșiere:

– Blestemul!!! Ăsta-i blestemul femeii!

Blestemul

Posted on by racoltapetru6

Cornel și Ionel aveau multe în comun, iar aceste potriviri i-a apropiat de puteai să zici că sunt prieteni foarte buni. Amândoi erau singuri, locuiau în același bloc cu garsoniere și lucrau la o firmă de construcții de peste drum, care le-a oferit și locuințele. Existau și deosebiri între ei, în ceea ce privea aspectul și caracterul. Pe când Cornel era înalt ca o macara cu două brațe, Ionel nu reușea să se laude cu mult peste un metru și jumătate, însă asta nu-i deranja defel. Nici faptul că primul avea o fire timidă și o privire blajină, în timp ce mititelul părea mereu un foc viu în comportament, cu ochi neastâmpărați și o gură slobodă, mai ales când era vorba de agățat fete. Apropo de macara, blajinul cel înalt chiar lucra pe una amplasată în curte, de unde își putea vedea prietenul când ieșea din atelierul mecanic pentru o țigară și glume cu colegele.

Tot din înălțimea macaralei – atunci când avea pauză între două încărcări-descărcări -, Cornel putea admira cele trei străzi care se intersectau la o distanță de câteva sute de metri. Prefera să privească mai departe, dar, de câteva zile, atenția îi era atrasă de o bătrână care-și găsise loc de vânzare a semințelor chiar în acea intersecție. Nu era un vad atât de bun ca în alte zone centrale, dar măcar nu o șicana nimeni, iar unii trecători se opreau să-i cumpere din marfă. Duioșia l-a făcut pe macaragiu să poposească lângă ea, la ieșirea de la servici. Avea el o slăbiciune pentru bătrâni, mai ales că nu s-a bucurat mult timp de bunici.

Cu timiditatea lui, s-a mulțumit ca la prima interacțiune să comande un pahar cu semințe de floarea soarelui prăjite , dar emoțiile i-au trecut după câteva zile și a avut curajul să pună câteva întrebări. Așa a aflat că pe bătrânică o cheamă Ileana și e singură, cei trei copii fiind plecați pe undeva să-și facă un rost fiecare, după ce au vândut casa de la țară și și-au împărțit banii. I-au dat și la ea ceva, cât să vină la oraș și să poată plăti o chirie modică în garsoniera unui bătrân, singur și el. Moșul se putea deplasa mai bine și vindea ziare la intersecții, completându-și astfel pensia neîndestulătoare. Dar ea venea cu greu până în acest loc și de aceea a făcut cerere să fie primită la azilul de bătrâni din Baia Sprie.

Vara se scurgea în stilul ei înflăcărat, iar Cornel își făcuse obiceiul să cumpere semințe în fiecare zi, doar că de la o vreme se făcea că uită să le și ia. De fapt, el nu era amator de „bomboane agricole” și le împărțea colegilor, dacă nu apuca Ionel să le savureze. Măcar așa îi închidea gura când primea reproșuri că își strică banii și își pierde vremea cu o babă de la marginea drumului, în loc să stea mai mult cu el, la câte o bere. Nu putea înțelege că alături de bătrână își găsea liniștea, simțind nostalgia vremurilor când asculta poveștile bătrânilor lui.

Totuși, cei doi prieteni petreceau mult timp împreună, la meciurile de fotbal, vizionând filme și delectându-se cu câte o halbă pe o terasă din centrul orașului. Cât timp Ionel sorbea din ochi câte o frumusețe feminină, încercând să se facă remarcat, Cornel privea tăcut la te miri ce din preajmă, judecând în felul lui acțiunile semenilor. Bunăoară, nu putea înțelege de ce plânge o copilă de vreo opt ani, care se afla pe trotuarul opus, ținând mâna întinsă și cerșind îndurare. Unora li se făcea milă și îi dădeau bani sau câte o plăcintă, dar apoi a văzut cum vine o țigancă și îi ia totul, ba o mai și altoiește zdravăn cu câte o palmă.

Revoltat, i-a povestit lui Ionel situația, iar acesta a venit imediat cu o propunere: să se adreseze primului polițist pe care-l întâlnesc prin apropiere. Cornel nu avea curajul să ia o asemenea atitudine, dar prietenul lui a insistat câteva minute, până l-a convins, mai ales când au văzut apărând omul în uniformă de care aveau nevoie.

– Hai că vin cu tine, să nu te pierzi când îi explici despre ce e vorba, l-a îmbărbătat Ionel.

Așa că s-au prezentat amândoi în fața polițistului, dar tot micuțul prieten a fost cel care i-a spus ce văzuse partenerul său. Omul legii i-a ascultat și l-a invitat pe Cornel să-l însoțească în locul unde cerșea fetița. Timorată de apariția organului legii și de întrebările puse de acesta, micuța a început din nou să plângă, murmurând:

– Nu mă luați, domnule, nu vreau la pușcărie, suspina ea întruna.

– Dar eu nu te duc la pușcărie, ci la un asistent care te poate ajuta, a ținut să o lămurească polițistul.

În acel moment a apărut și femeia cu pricina, o țigancă supraponderală și cu o gură pe măsură de mare.

– Ce aveți cu fata mea, domnule polițist? Un pic lipsesc și eu de lângă ea și imediat o găsesc acostată de organul statului.

– Doamnă, eu am văzut-o singură, iar acest cetățean spune că a observat cum o puneți să cerșească și o bateți, i-a spus omul în uniformă.

Lui Cornel îi venea să intre în pământ când a auzit că este făcut vinovat pentru scandalul care se anunța. Previziunea lui s-a adeverit chiar mai mult decât se aștepta, căci țiganca a început să urle precum o galerie de fotbal frustrată:

– Cineee? Doar nu credeți ce spune nenorocitul ăsta! Precis e un pervers care se dă la fetița mea și scornește minciuni pentru că nu poate să-și facă poftele. Nu-i adevărat nimic, dom’le, eu țin la ea ca la ochii din cap. Chiar acum am făcut niște cumpărături și mergem acasă să-i gătesc ce-i place.

Polițistul a răbdat cât a putut, dar s-a văzut nevoit să scape de scandalul iscat printre atâția oameni, adunați ca la circ. A ridicat din umeri și l-a lăsat pe Cornel pradă femeii guralive. Care, imediat după plecarea lui, s-a apropiat de lunganul înroșit ca racul și l-a întrebat:

– Ce ai, mă, cu fata mea?

Omul a reușit să-i răspundă, mai mult în șoaptă:

– Mi-e milă de ea…

Țiganca l-a prins strâns de ambele brațe și a rostit cu o voce gravă:

– Blestemată să-ți fie mila!

După care și-a luat fata și s-a pierdut în mulțime, lăsând în capul lui Cornel un ecou îndelung.

va urma