De câte ori vedeam fântâna din curtea casei părintești, mă năpădeau o sumedenie de amintiri plăcute. Știu că a fost săpată la începutul secolului trecut, de bunicul din partea mamei, pe care nu am apucat să-l cunosc, dar am auzit multe despre el. Era cel mai bun pietrar din Seini, de aceea i s-a cerut să sculpteze și altarul bisericii din localitate, în fața căruia se închină și azi credincioșii ortodocși din localitate. El a consolidat și fântâna, cu pietre dure, imediat după ce a terminat de ridicat casa din chirpici și înainte de a-și spori familia cu multe fete harnice ca el. Nu era tare adâncă acea săpătură spre venele pământului, deoarece pe atunci pânza freatică mustea de apă limpede și răcoritoare.
Fântâna a funcționat cu cumpănă și în perioada copilăriei mele, dar în urmă cu vreo jumătate de secol a cedat pilonul din lemn și tata a modificat scoaterea apei, adăugând un tambur pe care se înfășura lanțul. În jurul ei era centrul vieții din afara casei, nu numai pentru apa oferită cu generozitate și la care apelau mai multe familii din vecini. Ei veneau cu povești și întâmplări cotidiene în schimbul unei găleți plină ochi din lichidul fără epuizare. De asemenea, în fiecare zi de târg a lunii, căruțașii știau că la casa aceea este deschisă mereu poarta pentru a-și adăpa caii însetați de drum sau de zăbovitul îndelungat în fața eventualilor cumpărători.
Într-o parte a fântânii se găsea întotdeauna un ton* plin cu apă pregătită pentru udarea plantelor din perioada când pământul rămânea secătuit. În acele zile ne jucam și noi, copiii, prin preajma locului, stropindu-ne reciproc cu apa care mai rămânea în găleata agățată de capătul lanțului. Părinții strigau la noi, dacă ne prindeau, dar noi nici că-i băgam în seama, răcorirea fiind mai importantă. Tot străvechea fântână era frigiderul în care slobozea tata carnea pe care o procurase din timp pentru sfârșitul de săptămână. Se mai spunea că, dacă ți-ai făcut de lucru cu găinile, trebuie să-ți apleci capul peste marginea fântânii și vei scăpa astfel de păduchii de care te-ai fi putut umple. Iar nouă ne plăcea să credem asta, mai ales că aveam un motiv să admirăm de pe margine ochiul miraculos și mereu generos.
Multe alte amintiri îmi stârnește acest plămân prin care pământul respira aerul de la suprafață, iar noi ne adăpam din apa pură a vieții. Doar că, din acest an, sursa aceea pe care-o credeam eternă și-a închis pleoapa, lăsând în schimb doar o gaură neagră și seacă. E drept că există apă curentă în oraș, pentru cei care au optat să și-o introducă, însă, când e secetă mare, ni se impune de la primărie să nu o folosim la irigatul plantelor, iar atunci ne uităm cu tristețe la fântâna muribundă. Anul trecut am chemat o echipă de fântânari să o decolmateze, au scos vreo zece găleți de mâl și nisip și au cerut 600 de lei. Izvorul timid a curs câteva zile, după care s-a oprit din nou. Am dedus că e nevoie de o adâncire mai mare, de aceea am chemat altă echipă, în această vară. De data asta am nimerit peste o trupă de patru țigani insistenți care ne-au promis o reușită garantată, la un preț convenabil. Au scos și ei vreo zece găleți de nisip, cu vestea că izvorul va curge continuu, doar să reînceapă ploile. Nota de plată a fost exagerat de mare, dar cine ar mai fi avut curajul să crâcnească în fața lor, chiar dacă au cerut 2750 lei. Astfel am mai trecut în cont o dezamăgire, cu banii dați și tot fără apă.
Bătrâna fântână stă acum nefolosită, dar eu și soră-mea nu ne pierdem de tot speranța. Am auzit că și alte fântâni din Maramureș au pățit la fel în acest an și ne gândim că ploile se vor revanșa în așa măsură încât să se redeschidă din nou ochiul acela de care ne e atât de dor.
* butoi fără capac
