De câte ori vedeam fântâna din curtea casei părintești, mă năpădeau o sumedenie de amintiri plăcute. Știu că a fost săpată la începutul secolului trecut, de bunicul din partea mamei, pe care nu am apucat să-l cunosc, dar am auzit multe despre el. Era cel mai bun pietrar din Seini, de aceea i s-a cerut să sculpteze și altarul bisericii din localitate, în fața căruia se închină și azi credincioșii ortodocși din localitate. El a consolidat și fântâna, cu pietre dure, imediat după ce a terminat de ridicat casa din chirpici și înainte de a-și spori familia cu multe fete harnice ca el. Nu era tare adâncă acea săpătură spre venele pământului, deoarece pe atunci pânza freatică mustea de apă limpede și răcoritoare.
Fântâna a funcționat cu cumpănă și în perioada copilăriei mele, dar în urmă cu vreo jumătate de secol a cedat pilonul din lemn și tata a modificat scoaterea apei, adăugând un tambur pe care se înfășura lanțul. În jurul ei era centrul vieții din afara casei, nu numai pentru apa oferită cu generozitate și la care apelau mai multe familii din vecini. Ei veneau cu povești și întâmplări cotidiene în schimbul unei găleți plină ochi din lichidul fără epuizare. De asemenea, în fiecare zi de târg a lunii, căruțașii știau că la casa aceea este deschisă mereu poarta pentru a-și adăpa caii însetați de drum sau de zăbovitul îndelungat în fața eventualilor cumpărători.
Într-o parte a fântânii se găsea întotdeauna un ton* plin cu apă pregătită pentru udarea plantelor din perioada când pământul rămânea secătuit. În acele zile ne jucam și noi, copiii, prin preajma locului, stropindu-ne reciproc cu apa care mai rămânea în găleata agățată de capătul lanțului. Părinții strigau la noi, dacă ne prindeau, dar noi nici că-i băgam în seama, răcorirea fiind mai importantă. Tot străvechea fântână era frigiderul în care slobozea tata carnea pe care o procurase din timp pentru sfârșitul de săptămână. Se mai spunea că, dacă ți-ai făcut de lucru cu găinile, trebuie să-ți apleci capul peste marginea fântânii și vei scăpa astfel de păduchii de care te-ai fi putut umple. Iar nouă ne plăcea să credem asta, mai ales că aveam un motiv să admirăm de pe margine ochiul miraculos și mereu generos.
Multe alte amintiri îmi stârnește acest plămân prin care pământul respira aerul de la suprafață, iar noi ne adăpam din apa pură a vieții. Doar că, din acest an, sursa aceea pe care-o credeam eternă și-a închis pleoapa, lăsând în schimb doar o gaură neagră și seacă. E drept că există apă curentă în oraș, pentru cei care au optat să și-o introducă, însă, când e secetă mare, ni se impune de la primărie să nu o folosim la irigatul plantelor, iar atunci ne uităm cu tristețe la fântâna muribundă. Anul trecut am chemat o echipă de fântânari să o decolmateze, au scos vreo zece găleți de mâl și nisip și au cerut 600 de lei. Izvorul timid a curs câteva zile, după care s-a oprit din nou. Am dedus că e nevoie de o adâncire mai mare, de aceea am chemat altă echipă, în această vară. De data asta am nimerit peste o trupă de patru țigani insistenți care ne-au promis o reușită garantată, la un preț convenabil. Au scos și ei vreo zece găleți de nisip, cu vestea că izvorul va curge continuu, doar să reînceapă ploile. Nota de plată a fost exagerat de mare, dar cine ar mai fi avut curajul să crâcnească în fața lor, chiar dacă au cerut 2750 lei. Astfel am mai trecut în cont o dezamăgire, cu banii dați și tot fără apă.
Bătrâna fântână stă acum nefolosită, dar eu și soră-mea nu ne pierdem de tot speranța. Am auzit că și alte fântâni din Maramureș au pățit la fel în acest an și ne gândim că ploile se vor revanșa în așa măsură încât să se redeschidă din nou ochiul acela de care ne e atât de dor.
* butoi fără capac
…important e să nu sece fîntîna memoriei, dragă Petru!
E cât se poate de adevărat, maestre, dar tot prin hidratarea continuă cu apă bună ajutăm și creierul, implicit memoria.
Exista un fel de anse de radiestezie care, mânuite corect arata daca în locul respectiv este apa pentru o fântână. Nu cred că e o metodă științifică, dar asta mi-a venit în minte. E o sârmă triunghiulară din cupru.
Amintirea fântânii e cea care contează.
Am văzut și eu în câteva filme această metodă, însă mă cam îndoiesc că avem și noi practicanți veritabili. Importantă rămâne amintirea, cum bine zici și tu. Oricum, eu stau acum la bloc și soră-mea își duce apă de la mine, până vin ploile.
Ati platit o suma mare, asa cred eu, sa vedem cand apar precipitatiile daca revine apa din fantana, eu asa sper, fara apa e foarte greu. O seara faina iti doresc! 🙂
Sunt conștient că am fost păcăliți, dar o să ne fie învățătură de minte și nu vom mai insista pe această chestiune. O zi cu soare blând și bucurii multe! ❤
Tare frumos ai povestit despre fântâna ta. Ce să-ți urez, măi, Petru, măi? Să plouă!
Mulțumesc pentru apreciere și urare, Jo! Să se împlinească, cât de curând, că tare mi-e dor de niște averse serioase!
Mi s-a povestit că la fel se întâmplă și de partea cealaltă a Someșului, în Pomi, Culciu Mare, Roșiori…
Toate cele bune!
Dacă suntem megieși, e firesc să suferim de secetă alături de localitățile amintite de tine, plus multe altele din nord-vestul țării. Mai bine-i pentru cei care au cum iriga culturile.
Am și eu amintiri dragi cu fântâna de unde luam apă cât am fost copil. Era aproape, treceam drumul în diagonală, că era o intersecție între șoseaua principală, asfaltată, și un drum de țară. Fântâna era lângă gardul vecinului de acolo. Era o apă dulce și acum nu îmi place apa pe care o găsesc, prefer apa minerală și carbogazoasă.
Nu știu exact când n-au mai luat oamenii apă de acolo. Fie a secat, fie nu a mai fost bună de băut. La tine e cazul fericit, că ai avut apă până de curând. La mine fântâna a rămas nefolosită cam de acum 40 de ani. Și toate fântânile din sat au secat sau apă puțină și nepotabilă.
Peste tot este problema aceasta, din două cauze principale: o dată îngrășămintele și gunoiul de grajd care s-a pus pe teren și au ajuns treptat în pânza de apă freatică. Al doilea motiv, dar nu știu care e mai important, e faptul că omul a săpat mult în pământ, ca să facă fundații adânci pentru diverse lucrări de mare anvergură și ca să scoată apă. Astfel, izvoarelor le-a fost perturbat traseul lor. În plus, este lipsă de precipitații constante, cum era altădată.
Acum vreo 30 de ani vecina de lângă noi a săpat o fântână, dar este o apă dură, nu se poate folosi.
Apa de ploaie asigură multe din necesitățile gospodăriilor rurale.
Eu am povestit din satul natal, din județul Iași.
Mi-s dragi povestirile despre fântâni, iar cele din copilăria noastră nu se pot uita niciodată. Îți mulțumesc că mi-ai depănat-o și pe a ta, pentru că atunci erau principala noastră sursă de apă, de viață. Vremurile s-au schimbat, apa ne vine la robinet, dar nu mai are același gust și nici răcoroasă nu e vara. Ne-am modernizat, dar rămânem nostalgici după fântânile de altădată.
BUNA SEARA,
Te rog , din curiozitate, sa mi spui cum ai citit postarea despre Logos, din data de 1 oct 2026 ?
multumesc frumos!
Bună dimineața, cu mulțumiri pentru întrebare! Cred că postarea ta exprimă e o concepție pragmatică despre Universul care ne-a facilitat viața și care m-a fascinat toată viața. Cum zici tu, mai presus decât credința într-o anumită divinitate, care ne adesea ne poate limita cunoașterea. Ar fi multe de spus, pentru că e o temă vastă precum spațiul din jurul sistemului nostru solar..
Fântâna strămoșească devine simbolul unei lumi de odinioară, în care familia, comunitatea, munca și natura se întâlneau în jurul unui izvor dătător de viață. Odată cu secarea ei, nu dispare doar apa, ci pare să se stingă și o parte din memoria și sufletul acelui loc, păstrate încă în amintirea celui care a cunoscut-o..Felicitari! imi place tare mult.
La simbol mă refeream și eu, mai presus decât apa atât de necesară, totuși. Astăzi, avem aproape fiecare dintre noi, posibilitatea să primim apă la robinet, chiar dacă uneori simțim gustul de clor, sau să ne cumpărăm apă plată din magazin, deși ar putea fi tot de la robinet. Dar meritul și măreția unei fântâni de pe vremuri nu poate fi egalată, de aceea o prețuim de câte ori mai vedem câte una care a rezistat până acum sau vorbim cu venerație despre cele pe care le-am pierdut.