BANCURILE SĂPTĂMÂNII
* – Doctore, nevasta mea mă înșeală pe rupte și totuși nu îmi apar nici un fel de coarne. Uitați-vă și dumneavoastră, neted ca-n palmă.
– Nu vă faceți probleme, chestia cu coarnele e numai o vorbă din popor, nu există cu adevărat.
– Uf, mi-ați luat o piatră de pe inimă, credeam că am o lipsă de calciu.
* Un tip e în spital împreună cu soția sa care este gata să nască. O ține de mână și, văzând-o suferind în timpul contracțiilor, îi spune suspinând:
– O… draga mea… te doare atât de rău… și totul este din vina mea…
– Stai liniștit… tu nu ai nicio vină…
* – E adevărat că pleci cu soacra la Paris?
– O, da. E visul ei de o viață.
– Dar nu vă știam în relații atât de bune.
– Adevărat, însă m-a convins tot spunând: ”după ce văd Parisul pot să mor!”
* Doi prieteni se întâlnesc pe o stradă din București:
– Salut, ce mai faci?
– Bine, am puțină treabă în Piața Romană.
– Păi, și ce cauți în Piața Sudului?
– Loc de parcare…
* Un bărbat e adus în fața judecătorului pentru că și-a omorât soția.
– Fapta dumneavoastră e sub orice critică. Dacă aveți intenția ca tribunalul să nu vă condamne la închisoare pe viață, trebuie să ne expuneți motive cât de cât plauzibile care să vă poată reduce pedeapsă.
– Domnule judecător, soția mea era așa de proastă încât nu am mai putut să mă controlez și a trebuit să o arunc de la balcon.
– Declarația dumneavoastră este o obrăznicie nemaiauzită și, dacă nu doriți ca jurații să vă condamne înainte să continuăm procesul, trebuie să aveți argumente cu adevărat plauzibile.
– Păi să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje, la ultimul etaj, iar la parter locuiește o familie de pitici. Părinții au 1 metru, iar copiii, cel de 12 ani: 70 de cm, și cel de 14 ani: 90 de cm.
În ziua respectivă i-am spus soției:
– E teribil să fii pitic. Săracii vecini de la parter, toți sunt așa mici!
– Da, răspunde soția, sunt o adevărată specie de pirinei.
– Pigmei ai vrut să spui!
– Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele și de la care se alege cu pistrui.
– Aia se numește pigment.
– Mă lași? Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
– Ăla se numește pergament.
– Cum poți, dragă, să fii așa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ce a scris.
– Domnule judecător, vă închipuiți că mi-am înghițit cuvântul „fragment” ca să nu mai continui discuția asta aberantă. M-am așezat pe fotoliu și am luat ziarul să-l răsfoiesc. Nici nu m-am așezat bine, că apare soția mea lângă mine cu o carte în mână și îmi spune:
– Uite dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor și se numește carte, dacă nu aveai idee ce e aia. Ia și citește Veranda de la Pompadur.
Iau cartea în mână și îi spun ”Draga mea, asta e o carte în limba franceză, Marchiza de Pompadour, nu trebuie să interpretezi numele în română”.
– Asta e bună, dragă, îmi dai tu lecții de franceză, mie care am făcut meditații cu un vector de la facultate!
– Ăla nu se numește vector, se numește lector.
– Ești prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
– Ăla a fost Hector și era troian.
– Hector e unitate de măsură a suprafeței, blegule.
– Ăla e hectar, draga mea.
– Mă uimești cu incultura ta. Hectar e o băutură a zeilor.
– Ăla se numește nectar, spun eu oftând din adâncul sufletului.
– Habar nu ai, eu știu sigur că era și o melodie pe tema asta, pe care o cântau două prietene în duo.
– Nu se spune duo, se spune duet.
– Mă scoți din sărite, cum dracu de ești așa de încuiat? Duet e când doi bărbați se bat cu săbiile.
– Ăla se numește duel.
– Pe dracu, duel e gaura aia neagră din munte, de unde apare trenul.
– Domnule judecător, aveam tunel pe limbă, dar am simțit că mi se face negru în fața ochilor, nu m-am mai putut stăpâni și am aruncat-o pe geam.
Liniște în sală… Judecătorul ia ciocănelul de pe masă, lovește cu el puternic și spune:
– Ești liber, a fost un caz de legitimă apărare. Eu o aruncam deja de la Hector.