Copil fiind, viața care mă aștepta mi se părea atât de lungă încât mă credeam practic nemuritor. Periodic, îmi făceam planuri din cele mai fanteziste, convins că orice mi-aș propune să devin și să realizez e foarte posibil să se împlinească cu deplin succes. Începând de la a fi aviator -când vedeam avioanele survolând cerul -, medic – de câte ori aveam de-a face cu unul -, avocat – despre care auzisem că e foarte bine plătit, profesor – de fiecare dată când îmi preda un dascăl devotat și binevoitor -, dar mai ales regizor – după ce vedeam câte un film bun, iar asta se întâmpla destul de frecvent. Doar că aripile sorții m-au purtat spre o meserie despre care nici nu auzisem până atunci, iar eu m-am conformat și am făcut tot posibilul să mă adaptez cât mai bine, fără să resimt frustrări.
Tot de mic, mi-am dorit să devin un om bun, așa cum am avut ocazia să întâlnesc mulți, mai ales că pe atunci nu concepeam ca unii să aibă mai multe fețe. Doar cei care se purtau urât cu mine, mă pedepseau des și îmi tăiau brutal speranțele mi se păreau răi, deși s-ar fi putut ca eu să nu le văd partea bună. Doar după ce am intrat în vâltoarea neîndurătoare a vieții mi-am dat seama că oamenii nu pot fi judecați cu ușurință, multe din calitățile și năravurile lor ascunzându-se după chipuri și fapte care nu se lasă lesne deconspirate.
Astfel am fost surprins de multe ori și dezamăgit de nenumărate persoane, însă am avut tăria să merg mai departe tot cu încrederea că voi deprinde capacitatea să citesc caracterele. Mai ales când m-am gândit că și eu fac parte dintre ei, imperfect și cu greșeli care-i afectează, adesea fără să-mi dau seama. Doar sunt o ființă umană educată pe rând de părinți, profesori și anturajul în care trăiam. Fiecare persoană cu care am avut o relație sau doar un contact memorabil și-a pus amprenta în împlinirea mea morală și intelectuală, indiferent că a fost de bine sau de rău. Important este să judecăm corect ce trebuie să învățăm de la fiecare și să aplicăm în comportamentul spre care tindem, acela de a fi cât mai bine crescut, adică unul intre oamenii buni la care speram să ajungem de când eram inocenți.
Chiar dacă lumea pare foarte rea, vreau să cred că subconștientul – și mai ales conștientul – a luat de la fiecare om cu care m-am intersectat cât mai mult din ceea ce trebuie pentru un caracter menit să fie așa cum nădăjduiesc să găsesc și eu la alții. Pentru că de la fiecare e ceva prețios de primit, depinde doar să știm care este acea parte a lui. Oricine ai fi, dacă am avut ocazia să ne întâlnim în realitate sau doar virtual, să știi că aș putea purta înăuntrul meu o parte din ce mi-ai transmis, poate și tu faci la fel cu o bucățică din ce ai preluat de la mine. Ar fi ideal să fie numai învățături bune, iar de cele nocive să ne putem debarasa fără regrete.
racoltapetru6 
Mă bucur că ți-ai păstrat spiritul inocent al copilăriei. Nu l-am pierdut nici eu, numai că văd realitatea acum în aproximativ întregul ei. În copilărie am avut… norocul, să zicem, să nu mă lovesc de așa-zișii oameni răi. Sau i-am iertat foarte ușor, nefiind ceva de lungă durată sau care să se repete. Am fost foarte recunoscătoare educației primite de la părinți până pe la 35-40 de ani. Când am început să îmi dau seama că educația lor a avut și părțile ei negative. E peste măsură de greu, însă, ca părinții să poată păstra dreapta judecată și mai ales să știe cum să o facă. De multe ori o educație bună se face natural, doar pentru că și părinții noștri au fost la rândul lor educați cu iubire și bunătate.
Tatăl meu a fost un părinte destul de sever, dar nu așa sever ca alții, cum am văzut cazuri mai târziu. Mama a vrut mereu să nu fac greșeli, dar nu a fost nici o mamă prea perfecționistă cum am văzut, iar, în alte locuri. E drept că depinde foarte mult de reacția copilului. Unul poate reacționa devenind mai stăpân pe sine, alții se interiorizează, devenind timizi, cum a fost cazul meu.
Până să îmi dau seama cât de răi pot fi unii oameni, am acumulat și înțelegerea cauzelor pentru care oamenii sunt așa. În mare, totul vine din percepția asupra realității, preluată de obicei de la părinți sau uneori în urma unor experiențe foarte dureroase. Rănile sunt îngropate adânc, iar de acolo răbufnește ura, dorința aparent inexplicabilă de a face rău altora.
Mă opresc aici, să nu scriu cât pentru o carte! 😀
În genere, educația bună primită de timpuriu e vizibilă în caracterul omului până la adânci bătrâneți. Tu ai avut șansa, după cum ai remarcat, să primești învățămintele necesare încă din copilărie, iar asta se poate vedea prin comportamentul și calitățile pe care oricine ți le poate remarca, dacă e cât de cât atent.
Eu nu pot să zic că am împlinit cei „șapte ani de-acasă”, fiind plecat în fiecare an, cel puțin câte trei luni, la tot felul de stațiuni-sanatorii, pentru recuperare. Așa am avut ocazia să cunosc tot felul de oameni, buni și răi, care mi-au rămas în amintire prin felul în care m-au tratat. S-ar putea spune că am fost marcat de unele traume, dar cu timpul le-am găsit rostul în a mă căli pentru viață. La fel cum am considerat și bătăile meritate pe care le-am primit de la părinți: un factor necesar pentru un caracter mai puternic.
Poți să scrii și o carte aici, că o citesc cu plăcere, mai ales pe astfel de teme. 😀
Hmm… ce-i cu textul ăsta? Sună a început de roman. Nu știu alții cum sunt, dar eu… 🙂
Mi-a plăcut că menționezi bunătatea drept scop în viață. Sper că realizezi că numai o persoană cu adevărat inteligentă trece prin ce ai trecut tu și nu se înrăiește. Te felicit.
Am promis si am intrat, foarte frumos, asa cum esti tu, am vazut si altadata in scrierile tale, esti un om minunat, iti multumesc pentru lectura, incepand de cand erai copil, in viata intalnind oameni draguti de la care ai luat frumosul, si exprimat in scrierile tale! Te imbratisez cu drag, o zi minunata🤗☀️