Se părea că norocul le zâmbea copiilor, în cea de-a patra zi de mers ca prin pustiu. Mâncarea li se terminase, stomacul le chiorăia de foame, când în fața lor au apărut o mulțime de case înșiruite de o parte și de alta a drumului. Privirile le-au sclipit de bucurie, iar speranța a răzbătut prin cuvintele entuziaste ale Biancăi:

– Cred că am ajuns, în sfârșit, în centrul satului! S-ar putea ca aici să-l întâlnim pe Bunicul, după ce vom bate la fiecare poartă care ni se va deschide. Vezi dacă ne-am luat după prima rază de soare a zilei, după cum ne-a sfătuit Zâna Zorilor?

Adi a aprobat din cap, însă primul lui gând era să găsească ceva de-ale gurii și să prindă astfel putere pentru a se perinda prin fața atâtor case. Majoritatea lor erau sărăcăcioase, cu bordeie care stăteau să se dărâme și fără garduri temeinice care să le împrejmuiască. Era și cazul primei așezări ieșite în cale, având ca vecini peste drum o altă casă, de oameni avuți, cu o poartă nouă și trainică. Numai că bordeiul avea în curtea mică un măr tare frumos și îmbietor, cu trei ramuri încărcate de fructe mari și ademenitoare. O astfel de ispită era imposibil de stăpânit pentru călătorii înfometați și, cum nu au văzut pe nimeni în preajmă, s-au gândit că n-ar fi niciun păcat să culeagă patru mere, câte unul pentru ei și măgărușii la fel de hămesiți. Nici nu au apucat să savureze pe îndelete dulceața fructelor, când din căsuța pricăjită a ieșit un tânăr plin de mânie la adresa lor.

– Cum vă permiteți să furați în plină zi din avutul nostru?, a țipat el în timp ce agita o bâtă amenințătoare. Dacă erați oameni cinstiți, veneați să ne cereți și să plătiți pentru ele, că suntem săraci și numai din asta trăim.

Copiilor le-a rămas îmbucătura în gât, numai animalele și-au văzut mai departe de mestecat. Băiatul a înghițit primul, după care a încercat să se scuze.

– Vă rugăm să ne iertați, dar venim de departe și suntem chinuiți de foame și sete. Nu am văzut pe nimeni de la care să cerem, așa că ne-am luat singuri, gândind că nu o fi mare nenorocire.

– Este mare furt, iar pentru asta trebuie să plătiți cu mult mai mult, le aduse la cunoștință proprietarul. Aveți bani destui?

Vinovații s-au uitat unul la altul, și-au pipăit buzunărașele goale și au dat din cap a negare. Până atunci nu s-au gândit la bani, pentru că n-au avut unde să-i folosească, altfel ar fi primit destui de la împărații pe la care au trecut.

– Știam eu că sunteți niște haimanale care iau ce găsesc în cale. Sunt sigur că și măgarii i-ați furat de la cineva, dar am să vă învăț eu minte ce înseamnă să-ți bați joc de avutul celor care muncesc din greu pentru o coajă de pâine. Veți plăti nelegiuirile voastre lucrând câteva zile, iar animalele vă sunt luate, până se lămurește ale cui sunt.

– Le-am primit de la un împărat…, încercă fetița să-i explice omului atât de pornit.

– Ia auzi ce minciuni!, râse batjocoritor tânărul. Înseamnă că și eu sunt boier și îl aștept pe acel cap încoronat să vină pentru a plăti daunele. Hai, nu mai pierdeți vremea, că iarba din curte trebuie cosită. De măgari mă ocup eu, iar dacă nu vă faceți treaba, e ultima oară când îi vedeți.

Așa a început slugăria Biancăi și a lui Adi, puși la munci din cele mai grele și hrăniți cu câte un măr pe zi și câte un boț de mămăligă spre seară. Noaptea trebuiau să doarmă într-un coteț încropit de mântuială, iar dimineața primeau sarcini pentru toată ziua. Au aflat curând că gazda asupritoare mai avea doi frați, unul mijlociu și altul mai mic. Cel de-al doilea se arăta la fel de dur, în timp ce mezinul părea ca pâinea lui Dumnezeu și le mai aducea câte ceva pe ascuns, cum ar fi o pătură sau niște paie de așternut. Mărul din curte avea trei ramuri, câte una pentru fiecare din ei. Zilnic, era păzit pe rând de cei trei, care putea vinde fructe doar de pe ramura lui. Numai că, după cum au observat copiii, frații cei mari vindeau merele cuvenite mezinului, fără ca acesta să știe. Într-o zi, micuții n-au mai răbdat nedreptatea și i-au mărturisit hoția care se întâmpla sub ochii lor. Tânărul a zâmbit amar și le-a răspuns pe un ton resemnat:

– Am observat și eu că-mi lipsesc din fructe, de fiecare dată când îmi vine rândul la păzit. Dar sunt frații mei și nu e bine să ne certăm pentru atâta lucru. Dumnezeu e sus și vede, după care îl răsplătește pe fiecare după merit. Îmi pare rău că nu vă pot ajuta pe voi să scăpați din mâinile lor, însă nici măgarii cu care ați venit nu mai puteți să-i recuperați, i-au vândut vecinului de peste drum și au cheltuit deja banii primiți. Mi-au dat și mie de-o pâine, pe care am împărțit-o cu voi aseară.

Necaz mare au simțit Adi și Bianca, rămași la cheremul fraților răi, fără prietenii patrupezi care i-ar fi putut duce mai departe. Băiatul își arătă supărarea, iar apoi mirarea despre felul oamenilor din acel loc.

– Cum se face că sunteți atât de săraci, iar vecinul, dimpotrivă, are bani mulți și o casă atât de mare?

– Suntem orfani de când eram ca voi și ne-a fost greu să ne descurcăm, povesti fratele mai mic. La fel a fost și familia despre care vorbești, dar a venit un boier bogat și le-a cumpărat băiețelul abia născut. Se spune că le-a dat o pungă cu o sută de galbeni, în fața cărora părinții nu au putut rezista. Nu se știe precis ce s-a întâmplat cu el, dar se aude că a ajuns stăpân peste moșia acelui bogătaș și s-a însurat cu fata lui frumoasă ca un trandafir.

– Poate că a fost mai bine pentru toți, gândi cu glas tare Adi. Dar nu cumva ai auzit despre un bătrân apărut de curând prin aceste locuri? E vorba de bunicul nostru, pe care-l căutăm de multă vreme.

– Îmi pare rău, dar nu am cunoștință de așa ceva, veni răspunsul cu regret. Nu suntem mulți și ne cunoaștem între noi, astfel că aș fi aflat.

Într-o altă zi, în fața pomului s-au oprit doi străini în vârstă, cerându-i mezinului să le vândă câteva mere. Văzând că băiatul le culege de pe ramura cea mai puțin încărcată, l-au întrebat de ce nu ia de pe celelalte, mai pline și mai ușor de cules.

– Alea sunt ale fraților mei și numai ei le pot vinde, i-a lămurit tânărul.

Bătrânii s-au privit, iar unul i-a șoptit însoțitorului său:

– Iată un om merituos, spre deosebire de frații care ne-au vândut din fructele care nu le aparțineau. Doamne, cred că ar fi bine să-l ajutăm cumva.

Nimeni nu știa că străinii erau Dumnezeu și Sf. Petru, care umblau printre oameni și îndreptau din lucrurile strâmbe pe care le întâlneau. Acum se nimerise să le iasă în cale această situație, iar ei s-au oferit să-i ajute pe cei trei frați, scoțându-i din profunda sărăcie. Pentru asta au cerut să le vorbească în bordeiul lor, sub pretextul că ar vrea un pahar cu apă. Înainte de a intra, au văzut cum trudeau în curte doi copii, iar asta nu le-a plăcut, așa că i-a chemat să intre cu ei.

va urma