Nădejdea era singura energie care-i mâna de dimineață bună, resuscitându-se după fiecare deal urcat, fiecare vale străbătută și fiecare cotitură a drumului extenuant. E drept că mai întâlneau așezări omenești adunate pe vreo două-trei ulițe, dar porțile se deschideau rar în fața lor, de parcă ar fi doi copii ciumați. O femeie mai cu mila lui Dumnezeu le-a explicat – în timp ce le umplea ploștile cu apă – că sătenii se tem de străini, putând da ochii cu vrăjitoare care îți iau mințile de la prima privire. Sau zmei care apar ca prinți, sălbăticii pofticioase de carnea omului, ori oșteni porniți pe jecmăneală. ”Este periculos pe drumuri și nu știu cum de mai sunteți în viață”, le-a mai spus femeia în timp ce-și făcea cruce și se scuipa în sân.
Adi și Bianca se minunau de acei oameni închiși după porți ferecate, mulțumeau cu recunoștință pentru orice primeau și mergeau fără frică pe drumul destinat. Pentru a-și ridica moralul au inventat jocuri prin care să-și ușureze oboseala și dezamăgirile din fiecare seară. Când fetița plângea cu lacrimi ce nu puteau fi stăvilite, băiatul îi descria cu lux de amănunte și cu umor ce vor întâlni în ziua care va urma, făcând-o să râdă în cele din urmă. După ce ea adormea, era rândul lui să lăcrimeze în tăcere, promițând lui Dumnezeu că va fi cel mai cuminte dacă-și va găsi părinții. În cele din urmă îl cuprindea și pe el somnul, oferindu-i drept compensație vise frumoase, în care erau cu toți la masă și mâncau bunătăți făcute de mama, alături de un bunic tare simpatic.
Prezicerile optimiste ale fratelui se împlineau rareori și în mică măsură, dar ei făceau haz pe această seamă, încercând să găsească o cât de mică potriveală. Cu glume au întâmpinat și faptul că ghetuțele Biancăi riscau să o lase în curând fără talpă, dar când au văzut că și măgărușul ei șchioapătă, s-au întristat. Adi i-a impus surioarei să-l călărească pe al lui și să abandoneze de tot mersul pe jos, cel puțin deocamdată. Doar Maia gusta din plin fiecare clipă din călătorie, mândră de calitatea ei de paznic și sfătuitor, e drept că mai puțin băgată în seamă.
Și tot așa, șontâc-șontâc, au ajuns iarăși în fața unei păduri prin care trecea calea arătată din zori cu prima rază a soarelui. Ajunseseră să prefere compania arborilor și varietatea peisajelor sălbatice, decât casele neprietenoase care le ignorau prezența. Pădurea îi primea întotdeauna cu brațele deschise și cu peisaje inedite, insuflându-le o magie promițătoare în ceea ce-i privea și pe ei. E drept că poteca se îngusta atât de mult, încât părea complet dispărută, dar găseau mereu direcția, mai ales dacă se bazau pe mirosul și auzul câinelui, călăuza de bază în aceste condiții. Aceste daruri l-au făcut, la un moment dat, să se oprească și să adulmece îndelung în liniștea aparentă a locului.
– Se aude un plânset de copil, i-a anunțat el după un timp.
– Eu nu aud nimic, remarcă Adi cu urechile ciulite.
– Categoric e un plâns îndelung și ar fi bine să vedem despre ce e vorba, le-a sugerat Maia cu hotărâre.
Pentru a-l urma, trebuia ca Bianca să coboare de pe măgăruș și să abandoneze cu toții cărăruia promițătoare. Dar încrederea în prietenul lor patruped era deplină în sălbăticie, așa că l-au urmat fără să-l contrazică. Înaintau încet și cu toate simțurile ascuțite, iar după o vreme au început să audă și cei doi frați un plâns amarnic, care le-au sporit pașii. Așa au ajuns sub un arbore, unde zăriră un băiețel, cam de vârsta Biancăi, alături de o fetiță mai mare, să fi fost deodată cu Adi. Aceasta din urmă încerca zadarnic să-l mângâie și să-l îmbărbăteze cu cuvinte blânde. La vederea străinilor, cei doi copii s-au mai luminat la față și i-au privit ca pe niște izbăvitori, însă bucuria întâlnirii se vedea și pe chipul noilor veniți.
– De ce plânge băiețelul?, au întrebat numaidecât cei din urmă. V-ați rătăcit și voi de părinți?
Fetița a răspuns cu o umbră vizibilă de durere:
– Nu ne-am rătăcit, dar îl așteptăm de prea multă vreme pe tata. Ne-a spus că vine după noi după ce taie niște lemne și le pune în căruță, dar mă tem că a uitat.
– Cum se poate una ca asta?!, se miră Adi. Părinții nu-și uită niciodată copiii.
– Ba s-a mai întâmplat o dată, zise fata cu tristețe, doar că atunci am avut grijă să presar pe drum mălai, pe urmele căruia ne-am putut întoarce. De data asta, mama vitregă m-a controlat la plecare și nu am mai avut cu ce să fac dâră în urma noastră.
– Vrei să spui că sunteți abandonați, deduse Adi. N-am crezut că există astfel de mame, dar tatăl tău de ce o ascultă?
– Cred că ține mai mult la ea decât la noi. Altfel e un om bun și suntem siguri că ne iubește.
Adi și Bianca s-au așezat alături de cei doi năpăstuiți, asigurându-i că totul va fi bine. O să-i ajute ei să iasă din pădure și să ajungă iar la tatăl iubitor, iar pe mama cea rea o vor convinge să nu-i mai lase de izbeliște. Băiețelului îi era foame, iar noii veniți au împărțit ultimele merinde cu ei, după care au adormit, păziți cu strășnicie de Maia. Dimineața a venit pe furiș, prin frunzișul des al arborelui care-i găzduia. Adi s-a trezit primul și a observat că fata cea mare lipsea, însă pe când se gândea să plece în căutarea ei, a văzut-o venind cu ceva în mână.
– Ai găsit vreo ciupercă?, se interesă el.
– Aș fi vrut eu, dar nu am decât o balegă uscată, îi răspunse fata. O voi pune pe foc și îi voi da să mănânce frățiorului meu, să nu mai plângă după mâncare. Va crede că-i o turtă de pădure mai altfel la gust.
– Vai ce groaznic trebuie să fie pentru a ajunge la astfel de înșelăciuni, rosti băiatul cu dezgust. Îmi pare rău că nu mai avem nimic de mâncare, dar dacă veniți cu noi, precis vom găsi niște fructe de pădure.
– Bucuroși vom merge, dar băiețelul nu poate fără să-și potolească foamea, îi explica sora cea mare, după care a pus balega pe foc, așteptând să se coacă.
Tocmai atunci s-a ivit ca din senin un bătrân care-i părea tare cunoscut lui Adi. Acesta le-a dat binețe și s-a așezat lângă ei, privindu-i pe fiecare cu multă blândețe. Nu le-a zis nimic la început, doar a făcut semnul crucii către turta din balegă și apoi spre grupul copiilor. Imediat după aceea, a scos din foc acea pâine aburindă, împărțind-o tuturor, după ce a gustat-o chiar el. Mirosul îmbietor i-a trezit și pe cei mici, care s-au înfruptat cu poftă. Era atât de gustoasă încât nu-și aminteau să mai fi mâncat vreodată așa bunătate. Uluit de așa minune, Adi îi șopti Biancăi la ureche: ”Eu cred că e Dumnezeu. Arată altfel, dar ochii îi sunt la fel de blânzi”. După ce și-au potolit foamea, moșul le-a vorbit fraților rătăcitori, cu vocea pe care și-o aminteau:
– Adi și Bianca, noi ar trebui să ne retragem, pentru că mai aveți ceva drum de făcut.
– Dar cum să-i lăsăm pe sărăcuți singuri?, s-a mirat băiatul. Nu mai au pe nimeni și ar putea muri de foame sau sfâșiați de lupi.
– Domnul are grijă de fiecare, atunci când oamenii nu o fac, a răspuns el în timp ce se ridica în picioare. Fiți siguri că se vor descurca.
– Uite la ghetuțele mele!, strigă cu bucurie surioara. Parcă ar fi noi.
La fel arătau și cele ale fratelui său, iar asta i-a făcut să fie siguri că-l au în față pe Bunul Dumnezeu, mai ales când au observat că nici măgărușul nu mai șchiopăta. I-au îmbrățișat cu căldură pe frățiorii abandonați și au pornit în urma binefăcătorului.
va urma
racoltapetru6 