HREANUL

Forţa lui de vindecare e remarcabilă

1. Iuţeala din rădăcini îl face să fie foarte eficient în tratarea bolilor reumatice şi a căilor respiratorii superioare. Rădăcina este, de asemenea, foarte bogată în vitamine (C şi B) şi minerale şi, de asemenea, conţine substanţe antibiotice naturale. Salata de hrean, eficientă în răceli sau gripe. Principiile active din rădăcina crudă de hrean, şi mai ales antibioticele, distrug bacteriile care produc amigdalite, faringite sau sinuzite. Un efect deosebit îl au substanţele care curăţă căile respiratorii, permiţând eliminarea virusurilor odată cu mucusul adunat în trahee sau bronhii. Este evident că şi în cazul contactului respirator cu virusul gripei porcine, hreanul ne ajută să eliminăm mucusul prin care virusul A/H1N1 încearcă să pătrundă în celule. Pentru protecţia împotriva infecţiilor bacteriene sau cu viruşi se recomandă consumul de salată de rădăcină de hrean, cu oţet de mere, mai ales dimineaţă şi la masa de seară.

Previne infarctul miocardic şi accidentele cerebrale

2.  O mare parte din substanţele pe care le conţine hreanul ajută la realizarea unei mai bune circulaţii ale sângelui în zonele periferice. Acest lucru îmbunătăţeşte funcţionarea tuturor organelor, dar şi protejează împotriva degerăturilor şi a transpiraţiei excesive. Prin efectul benefic asupra circulaţiei sângelui, consumul de hrean scade semnificativ riscul variaţiilor mari de tensiune sau al formării de cheaguri sangvine ce ar putea rupe sau bloca vasele ce irigă inima şi creierul. Pe de altă parte, ultimele descoperiri arată că unele substanţe sulfurate din hrean cresc elasticitatea vaselor de sânge coronariene şi cerebrale care aduc oxigen şi hrană muşchiului cardiac şi creierului. O mai bună elasticitate a acestor vase este un real avantaj în cazul apariţiei unor cauze ce ar putea provoca un infarct sau un accident cerebral.

Scade riscul apariţiei cancerului

3. Geneticienii au descoperit recent trei compuşi fosforici ai niacinei care au un semnificativ efect împotriva producerii mutaţiilor genetice. Aceşti compuşi pătrund în celule şi ajută la repararea genelor care sunt afectate, scăzând astfel riscul de cancer.

Leac pentru problemele digestive

4.  Hreanul creşte pofta de mâncare, dar are şi un efect de stimulare a digestiei prin menţinerea capacităţii de contracţie a muşchilor stomacului şi intestinelor. Este un bun antidiaretic şi o reală “otravă” contra viermilor intestinali şi a ouălor acestora.

Are efect antiinflamator

5.  Hreanul, tot prin efectul asupra vaselor de sânge, drenează lichidele acumulate în anumite zone ale corpului, în urma unei infecţii sau a unei traume mecanice (lovituri). Din acest motiv, hreanul este recomandat în orice proces inflamatoriu, începând cu simptomul nasului înfundat sau trauma produsă de o lovitură puternică. Prin efectul antiinflamator, hreanul lucrează şi asupra cauzei durerii produse de inflamaţie.

Acţionează asupra metabolismului zaharurilor şi grăsimilor

6.  Unele principii din hrean au un efect reglator asupra unor mecanisme ale ficatului, responsabile de transformarea zaharurilor şi grăsimilor. S-a dovedit că există 12 compuşi specifici ai hreanului care scad ritmul de transformare a zaharurilor în grăsimi şi şase tipuri de substanţe care reduc riscul la producerea diabetului zaharat.

Zâmbete în weekend

* Un inginer stă pe un pod şi aruncă nişte cărămizi în apă. Se apropie altul şi întreabă:

– De ce arunci cărămizi în apă?

Primul răspunde:

– Încerc să înţeleg…

– Ce să înţelegi?

– De ce o cărămidă pătrată face cercuri în apă… rotunde?!

* Rabinul din Haifa era un jucător de golf pătimaş. Peste săptămână, fiind înnorat, rabinul nu a putut să joace golf. Sâmbătă dimineaţă se înseninase, dar nici atunci nu putea juca din cauza sabatului. Gândindu-se că nu-l vede nimeni, el s-a furişat totuşi pe terenul de golf. Însă, tatăl său îl vede în Rai şi i se adresează Domnului:

– Fiul meu încalcă sabatul.

– Aşteaptă, imediat îl pedepsesc pentru asta!

Şi rabinul ridică crosa lovind mingea care intră în gaură de la 250 m.

– Asta numeşti tu pedeapsă?, întrebă bătrânul evreu.

– Păi sigur!, râde Dumnezeu. Ce lovitură! Şi nu poate spune nimănui!

* În cimitir, groparul sapă liniştit şi din când în când mai trăgea şi din ţigară. La un moment dat vede cum dintr-un mormânt iese o mână. Sapă şi fumează în continuare liniştit. Nu după mult timp, din mormânt iese mortul cu totul. Groparul sapă şi fumează mai departe, liniştit.

Mortul încearcă să-l sperie. Groparul sapă şi fumează în continuare impasibil. Vede mortul că nu are ce să-i facă, se îndreaptă spre gardul cimitirului şi vrea să sară. Dintr-o dată se trezeşte cu ditamai lopata după ceafă. Groparul:

– Râdem, glumim, da’ nu părăsim incinta!

* Directorul unei fabrici le propune muncitorilor să lucreze în fiecare zi mai mult cu o oră pentru a creşte productivitatea. Apoi îi întreabă pe angajaţi dacă sunt de acord. Ionescu:

– Eu propun să se lucreze câte 10 ore pe zi pentru a mări profitul companiei.

Popescu:

– Eu zic că putem lucra chiar 12 ore pe zi, pentru că trebuie să ajungem cât mai repede la nivelul concurenţei.

Vasilescu:

– Am putea să lucrăm 16 ore pe zi, suntem obligaţi să ne facem datoria.

Gheorghe:

– Eu propun să nu mai plecăm acasă deloc. Pentru că acasă ne întâlnim cu nevestele şi riscăm să se nască tâmpiţi ca Ionescu, Popescu, Vasilescu!

* Trei ardeleni vin cu trenul de la Bucureşti la Cluj. Pe pa Ploieşti unul zice:

– Oof!

Pe la Sibiu al doilea zice:

– Oof! Oof!

Pe la Alba-Iulia al treilea zice:

– Oof! Oof! Oof!

Ajung la Cluj şi primul zice:

– No, bine c-am ajuns că, iaca, tăt drumul vorbirăm numai de politică!

* Doi piraţi, la o sticlă de rom. Unul dintre ei, cu un cârlig în loc de mână, cu un picior de lemn şi cu un ochi de sticlă. Celălalt, curios, îl întreabă:

– Unde ţi-ai pierdut piciorul?

– Am căzut odată peste bord şi, până să mă tragă băieţii mei din apă, a apărut un rechin şi m-a lăsat fără picior.

– Dar cu cârligul ăsta în loc de mână?

– Un inamic mi-a tăiat mâna cu sabia.

– Şi ochiul cum l-ai pierdut?

– Mă uitam după o pasăre care zbura deasupra corabiei şi ea s-a uşurat exact pe ochiul meu!!!

– Şi ţi-ai pierdut ochiul de la un găinaţ?!

– Eh, era prima mea zi cu cârligul.

* Un bătrân a venit la vrăjitor cu rugămintea de a-i elimina un blestem vechi de 40 de ani:

– Ok, şi care e blestemul?

– Vă declar soţ şi soţie!

* Nişte reporteri americani iau un interviu unui bătrân fermier din Texas:

– Domnule, aţi aflat că America a ales şi a doua oară un preşedinte de culoare?

– Habar nu aveam, dar cred că stăpânul lui trebuie să fie foarte mândru de el!

* Un mare filantrop moare. Văduva ridică o piatră funerară cu inscripţia: “Odihneşte-te în pace!”

Apoi află că decedatul şi-a lăsat toată averea bisericii. Drept care pune să mai se graveze un rând: “Până vin la tine!”

* Vor fi aduşi 9 experţi japonezi pentru posturile de miniştri

Deoarece criza pare că nu se mai termină (în România) şi la anul va fi tot greu, vor fi aduşi 9 experţi japonezi pentru posturile de miniştri. Iată numele noilor guvernanţi:

1. NIMIKA NUIMOKA

2. YASPAGA SHIDUTE

3. VREYPOSTU DAYBANU

4. UNDEYPLIKU KATESPARG

5. WINOAKUMA KUOSUMA

6. FURATZARA KUTOTU

7. BAGABANY LABAYATU

8. TOTKUMITA MADESKURK

9. NUFURYTU FURYO

* – S-ar putea ca la noapte să fie furtună, zice soţul.

– Dacă vii devreme acasă, nu o să fie…

* MATRIMONIALE: Sunt în căutarea unui bărbat: fumător, alcoolic, curvar… Consider că într-un cuplu ambii trebuie să aibă preocupări comune.

* – Mamă, tata vrea să se arunce de la balcon!

– Ce imbecil! I-am pus coarne, nu aripi!

* Soţul în faţa monitorului, joacă un shooter. Soţia, încercând să-i atragă atenţia:

– Ascultă, dragul meu, pentru ce-ţi mai trebuie aceşti monştri când mă ai pe mine?

* Dacă prietena ta nu se mai epilează înseamnă că nu mai are pe nimeni în afară de tine.

* Noaptea, soţia îşi întreabă soţul:

– Şi ce altceva ai vrea să mai faci cu trupul meu?

– Să-i identific în prezenţa poliţiei!

* Fosta mea prietenă mi-a îndoit capota de la maşină, după ce ne-am despărţit. Într-un fel a fost şi vina mea, pentru că aveam viteză…

* Soţul vine acasă într-o noapte şi soţia îi spune:

– Vezi că ai tricoul invers!

– Ce zici?, întrebă soţul privind în oglindă.

– Da, nu pot să cred că ai umblat aşa toată ziua, arăţi ridicol…

– Să ştii că mi s-a părut mie că e prea larg la gât… şi foarte strâns pe talie…

* Cred că autostopiştii sunt cei mai prietenoşi oameni. Am trecut pe lângă vreo zece în ultima oră şi toţi mi-au făcut cu mâna.

* Doi lăcătuşi stau de vorbă:

– M-am angajat la o uzină şi chiar din prima zi am ajuns la spital cu un concediu medical de 30 de zile.

– Păi de ce?

– Am intrat în secţie şi am strigat: “Ioane, aruncă-mi o cheie de 32!”

– Aşa, şi?

– Păi, de unde era să ştiu că în hala aia erau 22 de muncitori pe care îi chema Ion?

* – Fată, ce greutate ai?

– E secret…

– Spune-mi măcar primele trei cifre…

* Apropo, despre liberalism şi despre egalitatea dintre sexe. Eu consider că soţia are dreptul să facă tot ce vrea. Numai să fie gustos…

* O tânără căsătorită:

– Mâine avem examen. Vine o femeie la curăţenie. Să vedem dacă ne acceptă…

Ziua cea mai tristă

Trebuia să fie una din cele mai fericite zile din viața lui. Doar a avut șansa să ajungă la vârsta pensionării, după zeci de ani de activitate. Încă de la angajare ne gândim la această realizare, ca la o himeră cu slabe șanse de a deveni realitate. De aceea glumim între noi atunci când suntem datori cu o favoare și promitem că o vom plăti la prima pensie. Adică, aproape sigur, niciodată. Dar iată că timpul s-a scurs și a venit vremea să-și ia rămas bun de la colegi, printr-o masă festivă de despărțire. Și atunci de ce era atât de trist?

Omul contemporan se pregătește de când se naște pentru a-și câștiga singur existența. La început îl educă părinții, în “cei șapte ani de-acasă”, apoi vine rândul școlii, a societății în general. Se consideră că este împlinit atunci când se angajează și-și ia viața în propriile mâini. Dar experiența de abia acum începe să se acumuleze și procesul de învățare nu se oprește niciodată, decât pentru cei care se plafonează și rămân inevitabil în urmă.

Dar el a mers mereu înainte și a fost apreciat de cei cu care lucra și pe care îi considera ca pe a doua lui familie. Munca bine făcută îi producea satisfacție și clienții îl apreciau pentru profesionalismul dovedit. Astfel au trecut anii și nu își putea imagina că va ajunge vreodată să lase totul baltă, să rămână fără ocupație. Când privea în perspectivă, ziua aceea i se părea departe și nu-și făcea grijă pentru ea, la fel cum nu se gândea nici la momentul morții sale.

De aceea era trist. De mâine nu mai era util societății, ci se considera o povară. De mâine nu-și va mai câștiga el pâinea, ci alții vor munci pentru pensia lui. Pentru el era umilitor și de neconceput. Societatea îl dădea la o parte spunându-i indirect că nu mai are nevoie de el, deși experiența lui era la apogeu, iar capacitatea fizică și intelectuală nu lăsau de dorit. Doar că ajunsese la vârsta pensionării și trebuia să lase locul altuia, mai tânăr și mai nepriceput. Ce va face el de acum înainte? Să aștepte lunar pensia, iar în final, moartea? Viitorul i se înfățișa searbăd, ba chiar sinistru.

Era văduv, locuia într-o garsonieră tăcută, unde singura sursă de divertisment erau televizorul și cărțile. Simțea o ușurare când ieșea și mergea la serviciu sau la piață. Nu călătorea, fiindcă nu avea cu cine să împărtășească bucuriile și impresiile unei astfel de delectări. Pentru el, munca a fost o obligație și un divertisment în același timp, iar acum i se răpea totul. Unde să mai găsească un serviciu la vârsta lui și în vremurile acestea de recesiune? Ar fi lucrat și fără retribuție, dacă ar mai fi fost primit undeva, doar să aibă colegi în jurul lui, să simtă că nu e singur.

Dar în zadar! Totul se termina aici și acum, iar ceasul deșteptător nu va mai suna de mâine. Toți cei din jurul mesei încărcate îi zâmbeau cu o ușoară invidie, nebănuind zbuciumul din sufletul său. Doar sticla de șampanie a empatizat cu sentimentele lui interioare și probabil din acest motiv nu a zburat dopul, ci a căzut fără vlagă alături. Semn rău, gândi în sinea lui, dar mesenii nu păreau dezamăgiți. Colegul din dreapta închină cu paharul plin și îi făcu o urare:

– Să ai parte de mulți ani de pensie! Trebuie doar să te adaptezi la noua viață. Să nu pățești ca Pamfil, care nu a suportat noua postură și s-a spânzurat. Dar tu nu ești ca el și te vei descurca de minune. Mai hai pe la noi în vizită.

Pamfil s-a spânzurat! Să vină doar în vizită! Erau cuvinte care îl dureau. Cum ar putea să vadă altă persoană pe scaunul lui? Locul acela era sfânt pentru el, acolo și-a trăit cei mai mulți și mai frumoși ani, acolo se simțise mereu în largul lui. Atunci a perceput cum o lacrimă răzvrătită îi scapă dintr-un ochi. A șters-o repede, dar nici celălalt ochi nu-l asculta. Plângea.

S-a considerat mereu o fire călită, greu de impresionat și nu mai ținea minte de când nu a plâns, cel puțin nu de față cu altcineva. Poate din copilărie. Nu s-a mai întâmplat nici când i-au murit părinții, iar apoi soția, arătând tărie de caracter. Doar era bărbat călit! Acum nu se putea abține și colegii credeau că lăcrimează de fericire. Ei nu puteau să înțeleagă altă cauză și râdeau în continuare bătându-l pe umeri cu apelativul: “Norocosule!”

Paharele se goleau cu hărnicie, farfuriile se umpleau cu diversele feluri de mâncare, iar dialogurile din jur erau vioaie. Doar el, sărbătoritul, nu se atingea de nimic și, de la un timp, nimeni nu-l mai băga în seamă. Se uita pierdut la figurile lor vesele, căutând să și le întipărească bine în minte. De mâine nu o să-i mai vadă și va dispărea din amintirea lor. De mâine… ei nu va mai exista.

Imaginea care a emoţionat întreaga lume

Fotograful Marac Andrev Kolodzinski a surprins o vidră care pare că se roagă. Acesta a stat două ore în apa în apa îngheţată de la grădina zoologică din Whipsande, Bedfordshire, din Marea Britanie, înainte de a surprinde acest moment divin, potrivit Daily Mail.
Marac Andrev Kolodzinski, în vârstă de 49 de ani, este fotograf de peste 20 de ani, dar a spus că niciodată nu a surprins un astfel de moment cu o încărcătură atât de puternică.
“Nu poţi surprinde astfel de imagini din întâmplare. A trebuit să stau prin zonă, să mă plimb pentru a vedea ce se întâmplă şi să surprind momentul potrivit. În grădina zoologic este un şanţ cu apă, special amenajat pentru aceste animale. Vidra imortalizată fugea cu o pietricică sub braţele sale, în momentul în care a fost surprinsă de o altă vidră care a sărit în apă. Atunci şi-a aruncat piatra în aer”, a declarat Kolodzinski.
Fotografia realizată a atras atenţia mai multor organizaţii religioase, care se gândesc să folosească poza în campaniile publicitare.
“Multe persoane religioase m-au sunat şi mi-am zis că este de fapt mâna lui Dumnezeu. Un tip din Elveţia m-a sunat chemându-mă în ţara lui ca să vorbesc oamenilor despre cum m-am simţit şi ce am trăit în momentul în care am imortalizat vidra”, a povestit publicaţiei fotograful. Cu toate acestea, bărbatul a refuzat toate propunerile.
Grădina Zoologică Whipsnade, din Bedfordshire, este cea mai mare rezervaţie naturală din Europa. Aici se găsesc peste 2.955 de specii de animale.

Ultimele zile ale lui George Enescu (II)

Pianul mut

– Enescu n-a murit acasă, ci într-o cameră de hotel, un amănunt puţin cunoscut, chiar de specialişti. Cum a ajuns, de fapt, acolo?

– Chiar înaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindcă starea sa de sănătate se înrăutăţise considerabil, Marcel Mihailovici şi cu Yehudi Menuhin au complotat să-l instaleze la Valee aux Loups, în fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin şi-a asumat toate cheltuielile şi s-a ocupat până şi de instalarea unui pian. Numai că Enescu a refuzat delicat, căci ar fi însemnat să plece acolo fără soţia sa. Mai târziu, tot Menuhin a vrut să-i instituie un fel de pensie viageră, ştiindu-se faptul că nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari câştiguri. Dar şi pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totuşi, fiindcă sănătatea i se agrava tot mai mult, ca să se poată bucura de unele avantaje, cum ar fi infirmiera, mâncare gratuită şi altele, Enescu a fost mutat din locuinţa personală din Rue de Clichy 26 (care nu avea decât două camere mici şi o baie pe care o foloseau şi ca bucătărie), într-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei români, care îl luaseră în proprietate, aducându-l la categoria de 4 stele. Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la stradă, în apartamentul cu nr. 40, care avea două camere mari, hol şi sală de baie. Impresionat de suferinţa lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispoziţie gratuit, i-a asigurat şi personalul auxiliar, ba, fără ştirea lui Enescu, i-a plătit şi consultaţiile medicului cardiolog. Se spune că infirmiera – româncă – era plătită de însăşi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fără ştirea lui. În cameră, prietenii i-au adus un pian cu coadă, la care însă Enescu n-a putut niciodată să cânte. Ii cântau aproape toţi cei care îl vizitau, ca să-i mai aline suferinţele.

– Cum vă explicaţi fascinaţia extraordinară pe care a exercitat-o toată viaţa maestrul asupra mai tânărului Yehudi Menuhin?

– În 1926, la Paris, micul Menuhin, în vârstă de zece ani, i-a fost prezentat maestrului Enescu pentru lecţii. După ce l-a ascultat cântând Simfonia spaniolă de Lalo, Enescu a exclamat: “Ce naiba vreţi să-l mai învăţ?” Şi s-a întors în ţară. Familia Menuhin, sosită de peste ocean, îşi dorea însă atât de mult aceste lecţii, încât şi-a luat casă la Paris pentru a-l aştepta pe Enescu să revină din România. Curând, au început lecţiile la Bellevue. Lecţii pentru care Enescu nu a luat niciodată bani. Nu greşesc dacă aş spune că între ei se înfiripase o relaţie de-a dreptul părintească. Menuhin a fost “copilul” lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porţi muzicale, ci i-a dezvăluit o lume fabuloasă, mustind de spiritualitate: l-a chemat în România, de care Menuhin a rămas definitiv fascinat. 40 de ani mai târziu, Menuhin a scris o carte despre experienţa lui românească. Dar ca să înţelegem mai bine ce a însemnat Enescu pentru el, iată propriile cuvinte: “Enescu m-a subjugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său, atitudinea sa, părul negru, întreaga făptură, afirmau parcă, sus şi tare, că aveai în faţă un om liber, puternic, neîncătuşat de nimic, înzestrat cu spontaneitate, cu geniul creator, cu înflăcărare. Iar muzica lui, când a început să cânte, avea o incandescenţă care depăşea tot ceea ce întâlnisem până atunci”. I-a purtat o neţărmuită dragoste şi l-a sprijinit enorm în ultimii ani ai vieţii. Nu cred să existe un exemplu mai puternic de devotament şi dăruire în relaţia maestru-discipol în toată istoria muzicii.

Sobiţa cu petrol

– Cum s-au scurs ultimele lui zile? Ştia că nu mai are mult de trăit?

– Cu 36 de ani înaintea morţii, Enescu a avut o stranie premoniţie, pe care o povesteşte Zoe Cămărescu în “Amintirile” sale. Venise obosit şi înfometat să supeze la tante Olga Duca, era cam frig în salon şi se aprinsese o sobiţă cu petrol. Întinzându-şi mâna să se încălzească şi parcă având o viziune, a spus: “Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateaux”. “Voi sfârşi şi eu la fel, bătrân paralizat, senil”. Şi totuşi, a rămas lucid până în ultima clipă. În seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a întrebat, în şoaptă, în camera de alături: “Est-ce qu’il est encore lucide?”. “Mai e lucid?”. Enescu a auzit şi a făcut imediat un calambur, răspunzând: “Luci… de Lammermour”, adică “Lucia de Lammermoor” (operă de Donizetti). Puţin după aceea, în dimineaţa zilei de 4 mai, a închis ochii.

– Cine l-a vegheat până în clipa morţii?

– În clipa în care a murit, înăuntru nu era decăt infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, că în ajunul morţii, a trecut să-l vadă şi Regina Belgiei. A murit noaptea şi nu a avut lumânare aprinsă la căpătâi.

– Cum se explică absenţa celei pe care a iubit-o atât: soţia lui?

– Măruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a îngrijit de el niciodată, pretextând că ea nu se pricepe la îngrijiri medicale şi nici la gătit. De altfel, Măruca nici nu l-a iubit pe Enescu, pe cât a iubit-o Enescu pe ea. Să nu uităm că, încă de când se iubeau făţiş, în ciuda căsătoriei sale cu Mişu Cantacuzino, ea s-a încurcat cu Nae Ionescu, rănind grav sentimentele lui Enescu. Iar de căsătorit cu el s-a căsătorit doar după ce soţul ei a murit într-un accident de automobil. Avea o fire mondenă, materialistă, dornică de pătrundere în cercurile înalte. Enescu a iubit-o, însă, fără margini.

– În încheiere, să mai elucidăm un mister. Se spune că trupul neînsufleţit al lui Enescu era cât pe ce să fie răpit de comuniştii români, de la Hotel Atala. E adevărat.

– E adevărat. Situaţia a fost limpezită de Măruca. Imediat ce a aflat, dimineaţă, că Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, făcut la rugămintea ei, prin care o instituia ca legatară universală, anulând orice document anterior. Mai târziu, doi membri ai Ambasadei României la Paris s-au prezentat la hotel, cerând proprietarului să li se predea corpul lui Enescu, argumentând că face parte din patrimoniul României. Măruca i-a lămurit că Enescu plecase definitiv din ţară din cauza regimului totalitar şi că nici prin gând nu-i trecea să se întoarcă în patrie. Numai că, nesatisfăcuţi, trimişii Ambasadei au rămas la hotel şi au început să dea târcoale. Mărucăi i-a fost teamă să transporte coşciugul la Biserica Română din Paris, ca să nu fie răpit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat poliţia ca să stea de pază. Într-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost înhumat, cu slujbă religioasă, la cimitirul “Pere Lachaise”, pe aceeaşi “stradelă” cu Georges Bizet. Pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut Commandeur De La Legion D’Honneur 1881-1955. Din păcate, nici o menţiune că a fost român!

Preluare din Formula As

Ultimele zile ale lui George Enescu (I)

A fost singurul muzician român căruia i se poate aplica fără nici o exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor şi un excepţional profesor de muzică, Enescu e azi pentru lumea întreagă o personalitate uriaşă. Numele lui rostit cu veneraţie în Occident ne-a redat mândria de a fi români. Din păcate, Enescu a părăsit România în 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vieţii sale, marcaţi de boală şi de un dureros exil sufletesc, rămân, astăzi, pentru cei mai mulţi români, un mister. Unde, cum, când şi de ce a murit Enescu? Un dialog cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist în viaţa şi opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia.

Cu vaporul, la Paris

– De ce a plecat Enescu din ţară? Ştia că nu se va mai întoarce?

– Enescu a părăsit România în toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte legat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru că se instaurase regimul comunist şi începuse să anticipeze dezastrul ce va urma. Călătorise mult, stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au pus în gardă. Şi Măruca Cantacuzino (soţia lui) fusese sfătuită discret să se retragă, că aristocraţia nu e deloc bine văzută de noii veniţi la putere. Decizia să emigreze au luat-o în 1946, în urma unei discuţii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul său, care i-a intermediat azilul politic în Statele Unite. Plecarea din ţară a fost pregătită în detaliu, după întoarcerea lui Enescu din turneul ţinut în URSS. Încă din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casă, împreună cu alte bunuri de valoare, semn că ştia că nu se mai întoarce. A plecat cu o viză de Statele Unite, acordată de Petru Groza, şi cu paşaport diplomatic, cu drept de prelungire automată, îmbarcându-se într-un vapor la Constanţa. Trebuie să fac aici o paranteză şi să spun că Enescu a respins cu îndârjire toată viaţa lui ideea de a se urca în avion, preferând obositoarele călătorii prin Europa cu trenul. În fine, la plecare, toată lumea a crezut că Enescu şi Măruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo să ajungă la Paris, unde locuia deja de mai multă vreme. Totuşi, Enescu s-a dus până în Statele Unite, unde a rămas trei luni de zile. Dar, fiindcă nu a reuşit deloc să se adapteze, şi-a făcut bagajele şi s-a întors definitiv în capitala Franţei.

– Ciudat este că în vara acelui an, Enescu semnează un testament în care cere, nici mai mult, nici mai puţin, să fie îngropat la Teşcani, împreună cu soţia sa.

– Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest care contrazice supoziţiile plecării definitive. Şi totuşi, actul acela, în care Enescu îşi exprima dorinţa de a fi înmormântat la Teşcani, a fost de fapt redactat la cerinţa avocatului Romeo Drăghici, bun prieten de-al său, care a vrut să-l scutească pe muzician de o posibilă confiscare de către comunişti a casei şi pământurilor Mărucăi Cantacuzino. Din păcate pentru români, peste opt ani, Enescu a anulat acest document.

– Ce s-a întâmplat cu averile lor după plecare?

– După căsătoria lor din 1938, Măruca şi Enescu au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino. Enescu a preferat odăile liniştite şi mai modeste din spate. Îl deranja monumentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera să călătorească cu trenul la clasa a doua. La propunerea lui Romeo Drăghici, soţii Enescu au donat reşedinţa aceasta luxoasă Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. Erau conştienţi că, oricum, li s-ar fi confiscat. Romeo Drăghici s-a luptat însă foarte mult ca, imediat după donaţie, s-o transforme în Muzeul Enescu, pentru a o proteja în felul acesta.

– Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?

– Pentru Enescu, Parisul a fost totuşi un exil, un loc în care s-a dus forţat de nişte împrejurări. Timpul i s-a scurs dând lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând conferinţe, concertând. Sigur că s-a adaptat la viaţa franţuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă. Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi a dorului de patrie. Prietenii spun că avea des crize de melancolie. Locuia cu Măruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase şi o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o dată pe an, îşi invita prietenii. Era o casă mare, cu un pian în sala de muzică, cu pereţii încărcaţi de tablouri. Avea un Grigorescu, dar şi un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese în limba germană, cu cerneală aurie: “Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cântat astăzi Bach, atât de divin, aşa cum îi doresc să fie cântat el, peste o sută de ani”. Avea o intendentă franţuzoaică, o femeie extrem de devotată, care îi păstrase în timpul celui de-al doilea război mondial o bună parte din manuscrisele autografe. Din mărturiile care au rămas despre aceste întâlniri, iese la iveală un Enescu jovial şi primitor, un om care nu discuta politică niciodată, care spunea bancuri şi anecdote, care nu amintea niciodată despre muzica lui, însă vorbea cu bucurie enormă de muzica românească, în care avea încredere nestrămutată. Vorbea şi despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau idolii lui, îl critica uşor pe Mozart, pe care nu-l găsea destul de consistent, dar se apleca în faţa capodoperei sale, “Don Giovanni”. Şi vorbea foarte mult despre Moldova lui natală, despre satul românesc, despre “Amintirile din copilărie” ale lui Creangă. A fost un patriot adevărat. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav, s-ar fi întors, cu siguranţă, în ţară.

– Credeţi că ceva din rădăcinile lui româneşti, din sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut şi în muzica lui?

– Fără îndoială! Suita “Amintiri din copilărie”, Suita a III-a simfonică, Sonata în caracter popular românesc, Sonata pentru pian şi violoncel sunt doar câteva din piesele inspirate de ţinuturile lui natale. Se spune că moldovenii sunt molcomi, blânzi, sentimentali şi foarte afectuoşi. Ei bine, exact aşa era şi Enescu. Avea modestia şi bunătatea omului din popor, dar avea şi hazul şi umorul sănătos al lui Creangă. Era un foarte bun cunoscător al poeziei româneşti, el s-a format în ambianţa culturală a Moldovei de odinioară. Enescu a fost un om foarte credincios, care cunoştea sărbătorile religioase şi însemnătatea lor şi care mergea la biserică. Suficient să amintesc că în familia lui toţi înaintaşii bărbaţi fuseseră preoţi. Moştenirea aceasta spirituală a ţâşnit însă la el într-un mod inegalabil de a face muzică.

– I-au adus anii petrecuţi în capitala Franţei recunoaşterea occidentală pe care o merita?

– Din păcate, Enescu n-a avut parte de recunoaşterea totală pe care o merita ca mare compozitor, decât după moarte. Până la apariţia operei sale, Oedipe, în 1936, trecea în Occident drept un mare dirijor, un fabulos violonist şi un excelent pianist. Era, de asemenea, recunoscut şi ca unul din cei mai buni profesori de vioară din lume. Mari violonişti ai lumii s-au zbătut să lucreze cu el. Avea recunoaşterea acestor talente, dar se plângea, adesea, că toată lumea îl socoteşte doar un simplu violonist. Îl durea lipsa confirmării ca mare compozitor. Şi totuşi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele au fost francezii.

Printre umbre

– Când a izbucnit boala lui? Într-o fotografie făcută în Gara din Londra, în 1950, îl vedem deja cocoşat de chinurile spondilozei.

– Încă de la plecarea din ţară îl supăra grav coloana vertebrală. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla încovoiat ca un echer, iar când ieşea în oraş, se sprijinea adesea de prietenii săi. În 1950, la Londra, în timpul unui concert, a făcut un accident cerebral şi a căzut de pe podium. Cei prezenţi i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a închiriat rapid un avion ca să-l ducă la Paris. E singura oară când a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă că are încă mintea întreagă, a fluierat temele lucrării lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, într-o clinică unde a fost reanimat. De atunci, sănătatea lui s-a degradat vizibil, lună de lună, până în iulie 1954, când, în timpul unei lecţii, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumătate. Se afla în apartamentul din Rue de Clichy. Umorul nu l-a părăsit însă nici în ultima clipă. Vrând să comunice cu prietenul său devotat care venise în vizită, compozitorul Marcel Mihailovici, i-a scris pe o bucăţică de hârtie: “Mi s-a întâmplat azi. Dădeam o lecţie. Am simţit ceva în braţul stâng. Am fugit şi m-am întins pe pat. Şi iată, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atât mai bine, voi spune mai puţine prostii”.

– Îl încercau, probabil, şi gândurile sumbre ale sfârşitului. Nu a fost tentat să se întoarcă să-şi revadă ţara?

– S-ar fi întors, cu siguranţă, dacă ar fi putut. În 1951, Statul român a dorit să-l aducă la Săptămâna Muzicii Româneşti, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat să patroneze sărbătoarea, dar a solicitat ca Academia Română să reprimească printre membrii înaltului for pe “epuraţii” Dimitrie Gusti şi Constantin Rădulescu Motru, iar Ministerul de Interne să o elibereze din închisoare pe soţia compozitorului Mihail Jora. Bineînţeles că aceste lucruri nu s-au întâmplat. Să nu uităm că erau anii ’50, anii cumpliţi ai sovietizării. Prin urmare, Enescu le-a răspuns într-o depeşă foarte politicoasă că, întrucât starea de sănătate i s-a agravat, aceasta nu-i mai poate permite nici o altă activitate în afara celor pur mentale şi că, întrucât e nevoie să petreacă zile întregi în pat, îi este absolut imposibil să călătorească spre România. Apoi, nu e de neglijat nici influenţa Mărucăi, care nu a dorit sub nici o formă intoarcerea în România comunistă. Mai târziu, chiar înainte de moarte, prin 1954, a primit în vizită o delegaţie românească. Printre membrii ei se aflau prof. Serafim Antropov, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea şi dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei având chiar misiunea de a-l convinge să se întoarcă în ţară. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

– Se rupsese cu totul de România sau mai ţinea legătura cu ţara?

– Ţinea o strânsă corespondenţă cu maestrul Jora, cu care se înrudea, de altfel, şi cu compozitorul Mihail Andricu. Mai era apoi Romeo Drăghici, avocatul lui, devenit între timp muzeograf, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din România şi pe care, adesea, i le ducea personal la Paris. Era în foarte strânsă legătură şi cu românii stabiliţi în capitala Franţei. De compozitorul Marcel Mihailovici l-a legat o strânsă prietenie. În ultima fază a bolii, când îi tremura mâna prea tare şi nu mai putea scrie, l-a rugat pe acesta să transcrie unele nuanţe în partituri şi chiar să termine lucrările, când el nu va mai fi. Foarte apropiat îi era şi pianistul român Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie aristocratică din Moldova, cel care i-a închis, ultima dată, capacul la pian.

 

Puterea de vindecare a inimii

“Institutul american HeartMath a descoperit că inima emite un câmp electromagnetic de cinci mii de ori mai puternic decât câmpul pe care-l emite creierul”. Este important să notăm această diferenţă de putere între câmpul electromagnetic al inimii şi acela al capului, pentru a înţelege importanţa sentimentelor noastre, a iubirii, a recunoştiinţei, a aprecierii şi a oricărei trăiri pozitive!

Tot ce simţim şi trăim ca sentiment frumos, pozitiv, înălţător (compasiuna, dragostea, blândeţea, bunătatea, bucuria) creează ceea ce specialiştii au numit “coerenţa inimii”, pe când trăirile negative, ca şi gândirea corespunzătoare acestora creează “incoerenţa inimii,generând emisii vibraţionale în câmpul electromagnetic al inimii şi al creierului nostru. Aceste câmpuri electromagnetice influenţează deopotrivă corpurile noastre, ca şi realităţile pe care le întâlnim în viaţa noastră de zi cu zi.

Acelaşi institut a constatat că:

– dacă suntem furioşi timp de cinci minute, sistemul imunitar are nevoie de şase ore pentru a recupera puterea pierdută.

De asemenea:

– dacă trăim cinci minute de compasiune şi apreciere, imunitatea se îmbunătăţeşte cu 41 la sută. Am notat toate acestea pentru ca fiecare dintre noi să înţeleagă puterea de vindecare a inimii blânde şi iubitoare, precum şi puterea trăirilor negative de a ne îmbolnăvi. În mod practic, putem înţelege în fiecare moment al existenţei dacă ne aflăm în inimă sau am ieşit din ea.

– De câte ori simţim sau gândim negativ, ne înfuriem, ne supărăm, urâm, dezapreciem sau judecăm în mod agresiv (noi putem observa realitatea imediată, fără a o judeca) este semn că ne îndepărtăm de inimă.

Orice am gândi, am simţi, am trăi ca stare negativă ne semnalează că am intrat în domeniul Egoului sau al “judecăţii lumii”. Mintea omenească este condiţionată de realitatea prezentă sau trecută, de frica de viitor, de frica de pierdere sau de durere, aşa încât ea va genera întotdeauna emoţii negative când va fi în faţa unui eveniment de viaţă neplăcut.

Simplul fapt de a ne auto-observa această negativitate şi a alege spontan să ne întoarcem la adevărul inimii noastre, o rugăciune repetată, o amintire frumoasă, apelul la gânduri bune, de speranţă, de bucurie, de bine pentru tot ce ne înconjoară, ne ridică vibraţional încetul cu încetul până acolo unde vom simţi câ suntem din nou în armonie cu inima noastră.

Dacă vom gândi binele cel mai înalt tuturor, vom crea starea de “coerenţă între inimă şi minte”, de armonie între inimă şi minte, ceea ce ne va aduce o surpriză copleşitoare.

Mai întâi, se vor vindeca multe dintre afecţiunile pe care le avem în corpul fizic.

Dar, mai presus de orice, ne vom simţi vindecaţi în suflete. Nu vom mai face eforturi aşa de mari pentru a gândi pozitiv, pentru a aprecia, pentru a dărui, pentru a ne simţi iubitori sau generoşi.

Zâmbete în weekend

* Un student pleacă în excursie pe munte. Îşi îmbracă blugii găuriţi, îşi aranjează pletele, îşi ia rucsacul şi începe escaladarea muntelui. La un moment dat se rătăceşte printre creste şi întrucât se făcuse seară, se roagă de un cioban care era cu oile la păscut:

– Bade, m-a prins seara pe munte, pot să dorm şi eu la noapte la tine în colibă?

– Cum să nu, măi copchile…

Puţin mai târziu:

– Bade, mi-e cam foame, îmi dai şi mie ceva să mănânc?

– Cum să nu, măi copchile…

Şi îi dădu ciobanul mămăligă, pastramă, urdă, lapte: o desfătare de ospăţ. După ce se satură studentul, îl întreabă pe cioban:

– Bade, dar de ce te uiţi aşa lung la mine?

– Măi copchile, cu părul tău lung şi cercel în urechi nu-mi dau sama dacă eşti fată sau băiet…

– De ce bade, dacă eram fată voiai să mi-o pui?

– Măi copchile, de pus ţi-o pun oricum, da’ nu-mi dau sama cum să te aşez…

* Discuţie la spovedanie:

– Fumezi?

– Nu.

– Bei?

– Nu.

– Furi?

– Nu

– Îţi înşeli nevasta?

– Nu.

– Atunci cum păcătuieşti?

– Mint!!!

* Bulă intră în biroul şefei lui, o plesneşte peste fund şi îi zice:

– Ce mai faci păpuşă, mai merge una mică?

Şefa, indignată:

– Domnule Bulă, dar cum vă permiteţi?

– Uite, aşa vorbesc eu cu tipele cu care am dormit împreună!

– Dar când am dormit noi doi împreună, domnule Bulă?, replică stupefiată şefa.

– Ieri, la şedinţa de analiză a rezultatelor departamentului nostru!…

* Ion şi Maria şi-au cumpărat maşină. În prima zi, se urcă la volan Maria şi intră în primul stâlp.

– Eşti o proastă!, ţipă Ion. Faci numai tâmpenii!

– Lasă, că şi tu ai spart ieri borcanul cu zacuscă…

* Un tip se află în dormitor cu o englezoiacă bună rău, dar slabe şanse să se întâmple ceva. Englezoaica:

– Impotent, my darling?

– Impotent mai, dar ling!

* – Şefule, nevastă-mea vrea să meargă cu mine la cumpărături. Mă învoieşti cu două ore mai repede?

– Nicidecum!

– Mersi, şefule, ştiam că mă vei ajuta!

* GHICITOARE: Înainte de a o folosi, stă atârnată, când o foloseşti, e mare şi tare, când ai terminat să o foloseşti, picură. Să-ţi fie ruşine dacă te-ai gândit la altceva decât la UMBRELĂ.

* M-am întâlnit pe stradă cu un vechi prieten şi am început să povestim vrute şi nevrute, iar la un moment dat el mă întrerupe brusc:

– Bă, fii sincer, ai intrat în politică?

Mirat şi puţin ofensat, m-am dat doi paşi înapoi, m-am uitat pe tălpile pantofilor şi i-am răspuns:

– Nu… am simţit şi eu miros de rahat, dar am crezut că doar mi se pare!

* Se zice că de Crăciun va fi lansat cel mai nou hit românesc: Taxi feat Fuego – Eşti Impodobibilă!

* Într-o farmacie intră un tânăr, plin de el, care arată farmacistei mâna dreaptă ridicată în sus, cu degetele răsfirate.

– Cinci, spune el… cutezător.

– Cinci ce?, întreabă farmacista nedumerită.

– Cinci Viagra, în seara asta vine o rusoaică bună de tot la mine şi vreau să fiu în formă.

Următoarea zi, apare tânărul la farmacie, cam trist şi ridicând ambele mâini în sus, cu degetele răsfirate. La care, farmacista:

– Zece Viagra??!!!

Însă tânărul răspunde:

– Nu, o cremă de mâini, că nu a venit rusoaica şi mă ustură palmele…

* Folosiţi pasta de dinţi “Blend-ahmed”… pentru un zâmbet bombă!

* Bărbaţii se împart în cinci categorii, după trei criterii. Acestea sunt: băutura pe care o consumă; mijlocul de transport folosit; cu cine îşi satisfac nevoile sexuale. Iată şi categoriile:

1. Whisky – Mercedes – Amantă

2. Coniac – Maşina statului – Secretară

3. Pepsi – Dacia personală – Autostopistă

4. Ceai – Tramvai – Nevastă

5. Apă – Talpă – Labă

* Moare toată lumea de pe pământ şi se duce în Rai. Dumnezeu vine şi spune:

– Vreau ca bărbaţii să formeze două cozi. Una cu cei care în timpul vieţii şi-au dominat nevestele şi una cu bărbaţii care au fost dominaţi de ele. Iar nevestele să plece cu Sf. Petru.

Zis şi făcut. Când D-zeu se uită din nou, femeile plecaseră şi bărbaţii formaseră două linii. Coada celor dominaţi avea peste 100 km, iar coada celor care îşi dominaseră nevestele era compusă… dintr-un singur om. D-zeu se enervă:

– Ar trebui să vă fie ruşine! V-am creat după chipul şi asemănarea mea şi v-aţi lăsat ţinuţi sub papuc! Priviţi-l pe singurul meu fiu, care a ştiut să stea drept şi m-a făcut mândru de el! Spune-le, fiul meu, cum ai reuşit să fii singurul bărbat din această coadă?

– Nu ştiu, nevastă-mea m-a pus să stau aici…

* Bărbaţii şi calculatoarele sunt la fel: greu de înţeles, întotdeauna au memorie insuficientă şi mereu apare ceva mai bun.

* Un englez, un american şi un arab stau de vorbă despre familiile lor într-un bar. Englezul zice:

– Am 10 copii acasă şi dacă aş mai face unul aş avea o echipă de fotbal!

– Eeiii, spune americanul, eu am 15 copii acasă şi dacă mai mă forţez o dată îmi fac o echipă de fotbal american!

În sfârşit, arabul zice:

– Eu am 17 neveste acasă.

Face o pauză în timp ce soarbe tacticos din pahar.

– Dacă îmi mai iau una, îmi fac un teren de golf!

* Bărbatul îşi prinde soţia cu amantul:

– Ce face ăsta în patul tău?

– Minuni…

* ÎNTREBARE: Care este antidotul la Viagra?

RĂSPUNS: Cocolino, o face moale şi pufoasă.

* ÎNTREBARE: De ce sunt bărbaţii imuni la boala vacilor nebune?

RĂSPUNS: Pentru că sunt porci…

* Bărbatul ideal e cel care, atunci când îşi găseşte nevasta în dormitor cu amantul, spune:

– Nu vă deranjaţi, continuaţi!

Amantul ideal e cel care mai poate să continue…

* Cum arată un bărbat care se gândeşte la viitor?

– Cumpără două lăzi de bere în loc de una.

* ÎNTREBARE: Ce a zis Dumnezeu atunci când a creat bărbatul?

RĂSPUNS: Pot face şi ceva mai bun.

* Doi prieteni stau de vorbă în cârciumă:

– De ce să-mi cumpăr maşină dacă toţi prietenii mei au şi mă pot servi?

– Asta i-am spus şi eu soţiei tale când m-a întrebat de ce nu mă însor…

* ÎNTREBARE: De ce a creat Dumnezeu bărbatul înaintea femeii?

RĂSPUNS: Ca să-i dea un pic de timp să-şi dea seama cum este în paradis…

* Ultima ÎNTREBARE pentru azi: De ce bărbaţii sunt ca şi beţele de chibrit?

RĂSPUNS: Dacă îi aprinzi îşi pierd capul…

Dacă aţi râs măcar o dată, aţi câştigat o găleată de sănătate! Eu vă doresc multă voie bună!

Ciupercile nemuririi

Ciupercile nemuririi – leacuri vii cu ciuperci medicinale

Ciupercile folosite în licori naturiste sau în reţete culinare sunt recunoscute pentru conţinutul lor unic în substanţe active, dar şi pentru ,,pretenţiile” de creştere şi activare ale acestora. Astfel că de-a lungul vremii oamenii au reuşit să creeze de pildă o serie de băuturi binefăcătoare care să ofere acestor ciuperci mediul ideal de activare a substanţelor active – adevărate elixire de sănătate.

Kefirul – cel mai bun imunostimulent natural

Kefirul a fost descoperit şi crescut de Călugării Tibetani – de aici şi numele de Ciuperca Tibetană. Aceştia puneau în saci de piele lapte de capră, de oaie şi de vacă şi cărau astfel preţiosul lichid dintr-un loc în altul. În aceşti saci, prin acţiunea fermenţilor, a bacteriilor şi a mediului nutritiv, au luat naştere mici boabe albicioase – pline de microorganisme, nutrienţi şi drojdie. Aceste boabe au funcţionat ca o formă de viaţă, puse în laptele proaspăt produceau o băutură uşor acrişoară cu un gust unic – kefirul.

Cercetătorii au studiat compoziţia laptelui, dar şi acţiunile acestuia atât în vitro, cât şi în vivo, pe animalele de laborator. Studii medicale au fost realizate şi pe loturi de oameni care obişnuiau să bea kefir. Rezultatele sunt absolut uimitoare!

Kefirul, prin conţinutul unic de microorganisme, fermenţi şi nutrienţi, reglează flora intestinală, combate constipaţia şi toate bolile de colon, ameliorează simptomele colonului iritabil şi previne, cu o rată mare de succes, cancerul de colon. O singură condiţie există ca să poţi bea kefir – să nu aveţi intoleranţă la lactoză.

Kefirul nu este un medicament doar pentru sistemul digestiv; studiile arată că acest elixir alb previne şi ameliorează boli generale ca ateroscleroza, osteoporoza şi tulburările de metabolism – fiind folosit, pentru aceste patologii, în sanatoriile şi spitalele ruseşti. Kefirul stimulează totodată şi sistemul imunitar, crescând rezistenţa organismului în faţa infecţiilor de orice fel, inclusiv a candidozelor sau a infecţiilor respiratorii.

Kombucha – licoarea vie a imortalităţii

Ciuperca de Kombucha reprezintă de fapt o colonie de 12 specii de microorganisme care trăiesc în perfectă armonie. Specialiştii consideră că băutura ce conţine această ciupercă – ceaiul Manchurian – ar fi bogată în toate vitaminele de care corpul nostru are nevoie, dar şi în substanţe unice, într-o combinaţie care le sporeşte maximal efectele benefice asupra sănătăţii.

Povestea miraculoasă a Ceaiului-Ciupercă

Kombucha se numără cu siguranţă printre cele mai vechi elixire utilizate în medicina naturistă, având o istorie impresionantă. Se pare că primii care o foloseau, după cum relevă studiile, au fost chinezii, găsind şi crescând această ciupercă-medicament de cel puţin 2000 de ani. Mai târziu, ceaiul-ciupercă a ajuns şi în restul Orientului, ca apoi să fie utilizat cu uimire şi de popoarele Occidentale.

În secolul  al V-lea, anul 414, un celebru doctor coreean, pe nume Kombu, a fost convocat să-l trateze pe împăratul Japoniei. Se spune că medicul a obţinut rezultate miraculoase şi aprecierea împăratului, apelând la licoarea magică – licoare care urma să-i poarte numele.

Miraculosul ceai Kombucha prezintă proprietăţi extraordinare pentru sănătate. Nu e de mirare dacă ne gândim că există o grupare de microorganisme care au reuşit să se regăsească în natură, într-o formă unică şi să trăiască în simbioză, constituind o matrice organică perfectă.

Beneficiile tămăduitoare ale Ceaiului Kombucha

Iniţial chinezii foloseau această licoare pentru stomac şi afecţiuni gastro-intestinale. Mai târziu însă, ceaiul Manchurian a fost utilizat pentru o gamă largă de patologii. Bogat în antioxidanţi, enzime, fermenţi, proteine, acizi şi întregul complex de vitamine, ceaiul Kombucha ajută în ameliorarea tulburărilor de somn, a aterosclerozei, alergiilor şi bolilor imunitare, scăzând colesterolul rău din sânge şi inhibând procesele de îmbătrânire. Acest ultim efect se observă uşor prin reducerea căderii părului şi încetinirea procesului de albire a firului de păr.

Mai nou, unii cercetători susţin că licoarea miraculoasă poate preveni apariţia cancerului. Această ciupercă contribuie la funcţionarea optimă a ficatului, stimulând totodată sistemul imunitar al organismului. Se pare că ciuperca Kombucha produce şi antibiotice naturale puternice, oprind evoluţia infecţiilor, dar şi a unor tipuri de cancer. Ceaiul-ciupercă mai este utilizat şi în reducerea durerilor musculare, în prevenirea tuturor bolilor degenerative, dar şi a celor specifice îmbătrânirii.

Alte beneficii ale ceaiului viu:

– Ameliorează şi tratează bolile articulare: artritele, artozele;

– Detoxifică colonul şi previne cancerele colonice şi digestive;

– Previne infecţiile genitale: candidoza, vaginita cu Gardnerella etc.

– Reglează apetitul şi ajută în procesele de slăbire;

– Scade ,,colesterolul rău”, previne ateroscleroza şi bolile de inimă;

– Previne accidentele vasculare cerebrale;

– Întinereşte organismul şi inhibă procesele de senescenţă (de îmbătrânire);

– Reduce dependenţa de alcool;

– Sporeşte energia organismului şi detoxifică ficatul;

– Întăreşte sistemul imunitar;

– Ajută la refacerea structurii părului şi unghiilor;

– Ameliorează durerile menstruale etc.

Ceaiul în care Kombucha creşte cel mai bine: ceaiul verde, ceaiul negru, ceaiul Oolong şi ceaiul alb.

Ganoderma – ,,ciuperca magică” sau ,,elixirul eternităţii”

O altă ciupercă medicinală folosită încă din antichitate este Ganoderma – supranumită şi ,,ciuperca magică” sau ,,elixirul eternităţii”.

Ganoderma Lucidum îşi are originile tot în ţările asiatice, în special în China şi Japonia, ţări ce au folosit în medicina tradiţională această ciupercă încă din antichitate. Nu degeaba chinezii o numesc ca ,,Regele miraculos al plantelor” – ciuperca fiind bogată în nutrienţi unici în natură, având beneficii puternice asupra organismului nostru. Ştim deja că cele mai bune remedii ni le-a oferit dintotdeauna natura şi ,,operele” acesteia nu pot fi imitate în laborator.

Ganoderma a fost utilizată secole de-a rândul pentru capacitatea acesteia de a spori vindecarea oricărei boli, inclusiv a plăgilor. Ganoderma prezintă şi importante proprietăţi de purificare, fiind folosită în antichitate pentru detoxifierea şi vindecarea celor otrăviţi.

Fiind o sursă excelentă de antioxidanţi, vitamine şi substanţe active, această ciupercă este utilizată în tratarea disfuncţiilor multor organe: ale pancreasului, ficatului, inimii, creierului, plămânilor, rinichilor, ale sistemului osos, muscular şi articular. Ganoderma ajută în eliminarea excesului de uree şi acid uric, reprezentând un adevărat elixir pentru bolnavii suferinzi de gută, insuficienţă renală sau alte boli metabolice.

Această ciupercă este recomandată şi în curele de slăbire, mobilizând grăsimile şi ameliorând zonele cu celulită. Specialiştii o recomandă şi pentru afecţiunile tubului digestiv, dar şi în perioada menopauzei.

Alte boli în care Ganoderma este recomandată:

– În toate tipurile de cancer;

– În gastrite, ulcere şi gastroenterite;

– În colon iritabil şi tulburări de tranzit (diaree, constipaţie, flatulenţă);

– În ateroscleroză;

– Hepatita B şi C;

– Viroza respiratorie;

– Infecţii cu ciuperci – micoze;

– Vaginite;

– Infecţii HIV;

– Leucemie;

– Astm bronşic;

– Artrite şi artroze;

– Tulburări de memorie;

– Valori ridicate ale colesterolului şi ateroscleroza;

– Boli de inimă;

– Accidente vasculare cerebrale.

Pleurotus – medicamentul inimii

Ciuperca Pleurotus este cunoscută în medicină pentru efectele sale puternice de scădere a colesterolului, chiar şi pentru pacienţii care au această tulburare în familie, cu valori mari ale colesterolului în sânge.

Ciuperca conţine un inhibitor direct al enzimei implicate în sinteza colesterolului, reglând cantitatea acestuia în sânge. Hipercolesterolemia – colesterolul mărit – reprezintă un risc principal pentru ateroscleroză, o boală ce atacă vasele, inclusiv inima, fiind responsabilă de multe patologii cardiace, dar şi de infarcte şi accidente vasculare.

Ciupercile Shiitake şi Maitake – beneficii sănătoase în bucătăria ta

Shiitake este cea mai cultivată ciupercă din lume, fiind foarte apreciată pentru gustul său în gastronomia Japoneză, dar şi pentru beneficiile sale în medicina naturistă din întreaga lume. Această ciupercă are un conţinut bogat în vitamine, în special cele din complexul B, dar şi în proteine şi acizi organici, substanţe active şi antioxidanţi.

Ciupercile Shiitake şi Maitake – beneficii:

– Întăresc sistemul imunitar;

– Puternice detoxifiante ale organismului;

– Reduc radicalii liberi şi previn ateroscleroza, precum şi bolile cardiovasculare;

– Detoxifică ficatul şi acţionează ca hepatoprotector natural;

– Au efecte intens adaptogene – stimulează selectiv anumite funcţii ale organismului, raportate la stimuli, ajutându-l să se adapteze la stresul fizic şi psihic;

– Au proprietăţi antiinflamatorii şi antibiotice, reducând rata infecţiilor şi ameliorând inflamaţiile;

– Funcţionează ca bun adjuvant în tratamentul cancerului – reducând efectele toxice ale chimioterapiei şi radioterapiei.

Aceste ciuperci pot fi consumate în preparate culinare gustoase, păstrarea acestora făcându-se prin congelare. Există numeroase reţete culinare care folosesc ciupercile Shiitake şi Maitake – vă recomandăm să le evitaţi pe cele care îndeamnă la prăjirea acestor ciuperci.

REŢETE

Ingrediente necesare pentru cous-cous cu ciuperci pleurotus, spanac şi ardei:

* 250 g cous-cous

* 500 g ciuperci pleurotus

* puţin ulei

* 1 ceapă verde

* 250 g spanac proaspăt

* 1-2 ardei roşii

* sare

Mod de preparare cous-cous cu ciuperci pleurotus, spanac şi ardei:

Cous-cous-ul l-am pus la călit în tigaie. Nu puneţi mult ulei, dar amestecaţi bine să se ungă bine cous-cous-ul. Ţineţi-l pe foc până se rumeneşte uşor. Stingeţi cu apă şi adăugaţi ciupercile tăiate cubuleţe şi lăsaţi să fiarbă până se găteşte cous-cous-ul. Când e fiert, adăugaţi şi spanacul tăiat fâşii, ceapa verde tăiată rondele şi ardeii roşii. Dar să nu îi mai ţineţi pe foc mai mult de 5-10 minute.

Supă cremoasă de ciuperci pleurotus

Ingrediente necesare pentru supa cremoasă de ciuperci pleurotus:

* 4-5 litri de apă

* puţin ulei

* 1 ceapă

* 2 ardei

* 2 morcovi măricei

* 1 rădăcină pătrunjel

* o mână de boabe de mazăre

* 250 g ciuperci pleurotus

* 1/2 cană pastă de tomate

* 1 cană de lapte

* 2 linguri de făină

* pătrunjel verde

* sare şi piper după gust

Mod de preparare supă cremoasă de ciuperci pleurotus:

În oala în care vreţi să pregătiţi supa, căliţi uşor ceapa şi ardeiul în puţin ulei. Stingeţi cu apă şi adăugaţi legumele şi ciupercile tocate cubuleţe. Lăsaţi pe foc până s-au fiert legumele şi adăugaţi pasta de tomate. După ce dă puţin în clocot şi se colorează uniform, adăugaţi amestecul dintre lapte şi făină. Lăsaţi să fiarbă puţin ca să se îngroaşe uşor supa. Se adaugă verdeaţa şi se potriveşte la gust cu puţin piper şi sare.

Tortellini cu ciuperci şi broccoli

Ingrediente necesare pentru tortellini cu ciuperci şi broccoli la cuptor:

* 150 g tortellini cu ciuperci

* 5-6 ciuperci

* 100 g broccoli

* 1 ou

* 150 g smântână

* caşcaval

* sare

* piper

* chili

* 1 lingură unt

* 1 lingură pesmet

Mod de preparare tortellini cu ciuperci şi broccoli la cuptor:

Tortellini se fierb în apă cu sare timp de 10-12 minute, apoi se transferă într-o sită şi se lasă să se scurgă. Broccoli se desface în bucheţele mai mici şi se pun în apă clocotită cu sare. Se lasă să fiarbă 2-3 minute şi se scot.

Ciupercile se taie în felii subţiri şi se călesc în 2 linguri de ulei, până se înmoaie şi scade zeama lăsată. Smântâna se amestecă cu oul bătut, 4-5 linguri caşcaval, sare, piper, praf de chili după gust.

Asamblarea:

Se unge cu unt un vas termorezistent (diametrul 21 x 15 cm) şi se presară cu pesmet. Se aşează tortellini, ciupercile şi broccoli, apoi se repartizează uniform sosul de smântână. Se scutură bine tava pentru ca acesta să ajungă peste tot. Deasupra se rade caşcaval. Se încinge cuptorul la 180 de grade şi se coace budinca timp de 15-20 de minute. Se poate servi atât cald cât şi rece.

Testul personalităţii dominante – foarte interesant!

EŞTI TRIUNGHI, CERC, PĂTRAT SAU FORMULĂ NEREGULATĂ?

Iată ce ai de făcut! Ia-ţi o foaie de hârtie şi un pix, iar apoi să vedem ce dezvăluie despre tine, acest test de personalitate.

Avem patru forme: un triunghi, un pătrat, un cerc şi o formă neregulată. Pe foaia ta de hârtie trebuie să desenezi cele patru forme plus încă una dintre ele, la alegere. Aşadar, va trebui ca una dintre forme, aceea pe care o vrei tu, să se repete. Poţi să desenezi aceste forme exact aşa cum doreşti. Nu contează mărimea sau culoarea lor şi nici culoarea hârtiei pe care desenezi nu e importantă.

Dacă ai desenat aşa cum indicau instrucţiunile şi una dintre forme se repetă, cum e firesc, atunci e timpul să afli ce tip de personalitate dominantă ai.

Acest test are la bază o teorie în psihologie: avem tendinţa de a atrage anumite forme şi structuri, în funcţie de personalitatea noastră dominantă, de educaţie, de cultura pe care o avem. Dacă ai desenat un triunghi de două ori, atunci ai o personalitate TRIUNGHI. Dacă ai desenat cercul de două ori, atunci eşti CERC.  Dacă ai desenat pătratul, atunci ai o personalitate tip PATRAT. Iar dacă ai desenat FORMA NEREGULATĂ… atunci aceasta te reprezintă.

TRIUNGHIUL

Motto-ul tău: “Urmează-mă şi fă ce îţi spun!”

Încă din vechi timpuri, triunghiul a simbolizat puterea şi spiritul dominant. La vechii egipteni, de exemplu, triunghiul avea valenţe sacre fiindcă ei îşi îngropau faraonii morţi în morminte cu formă de piramidă. Triunghiul semnifică un sistem ierarhic chiar şi astăzi, în zilele noastre. Puterea este mereu concentrată în vârful triunghiului.

Persoanele care au preferat această formă sunt ambiţioase, probabil au calităţi de lideri şi sunt foarte interesate de carierele lor. Voi sunteţi oameni de acţiune! Iubiţi să vedeţi că lucrurile sunt făcute aşa cum trebuie şi că înregistraţi succes. Aveţi calităţi vizionare şi ştiţi să luaţi cele mai potrivite decizii, de cele mai multe ori.

Dacă şi tu ai desenat triunghiul de două ori, atunci eşti o fire decisă. Îţi place să iei hotărâri frme, atât în ceea ce te priveşte, cât şi în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi. Eşti o conducătoare! Această atitudine îţi aduce numai de câştigat, dar şi de pierdut la capitolul relaţii interpersonale, căci oamenii văd o anume latură agresivă de care se feresc.

Dar, precum un magician, eşti singura persoană care poate să facă lucrurile posibile. Orice  provocare va căpăta forma dorită, căci ambiţia ta nu are margini.

CERCUL

Motto: “Păstrează-ţi zâmbetul, voi încerca să te ajut”.

Dacă în desenul tău cercul apare de două ori, atunci eşti o fire optimistă. Dintre cele patru forme, cercul exprimă cel mai mult grija şi empatia faţa de ceilalţi. Scopul tău în viaţă este să aduci calmul şi să menţii pacea, oriunde în jurul tău. Tu eşti persoana care reuşeşte să îi ţină aproape pe toţi ceilalţi, cea care pune preţ mai tare pe binele comun decât pe ce propriu.

Cercul a fost încă din vechi timpuri, simbolul armoniei. Eşti, de asemenea, o persoană tare sensibilă, căreia îi pasă de sentimentele celorlalţi, dar care poate fi uşor rănită de duritatea din jur. Totuşi, datorită spiritului tău optimist, tot ceea ce este negativ nu te doboară, ba chiar îţi dă forţă. Îţi place să lucrezi în echipă şi să înregistrezi succese alături de ea.

Exprimi bunătate, grijă şi afecţiune, foarte bun comunicator, căci ştii să fii un bun ascultător. Eşti persoana pe care se poate baza oricine la necaz, un sprijin de nădejde, acel cineva care ştie să rostească cele mai bune cuvinte la momentul potrivit. Oamenii din jur te iubesc şi te apreciază, ba chiar, reuşeşti să îi inspiri cu bunătatea ta.

PĂTRATUL

Motto: “Spune-mi până când, şi termin”.

Dacă şi tu ai desenat pătratul de două ori, atunci înseamnă că ai o personalitate foarte meticuloasă. Îţi place să vezi că totul este bine structurat şi organizat. Drept pentru care, poţi fi un bun administrator sau manager. Reuşeşti să îi organizezi cu succes pe cei din jurul tău. Îţi place să lucrezi cu date, cu statistici şi ai multă răbdare. Nu renunţi la ce ai de făcut, până ce acel lucru nu a fost săvârşit până în cel mai mic detaliu, la perfecţie.

Eşti de asemenea o persoană foarte verticală, care îşi ghidează viaţa după certe valori etice, pe care le impune şi celorlalţi. De asemenea, pentru tine, jobul este foarte important. Ţi-a plăcut mereu să te prezinţi impecabil în faţa tuturor, iar ei să nu aibă ce să îţi reproşeze. Vrei ca totul să fie mereu în ordine, “aşa cum trebuie” şi depui toate eforturile ca să se întâmple asta. Dacă însă ceva nu merge conform planului, reacţionezi destul de impulsiv şi nu poţi înţelge că uneori, lucrurile trebuie să le iei exact aşa cum vin…

FORMA NEREGULATĂ

Motto: “Graniţele nu sunt pentru mine!”

Dacă şi tu ai desenat forma neregulată de două ori, înseamnă că eşti o persoană caracterizată, din cap şi până în picioare de un spirit libertin şi creativ. Eşti o persoană originală, care ia mereu în calcul o mulţime de posibilităţi. Pentru tine viaţa este colorată, în niciun caz rigidă. Nu ai idei fixe,ci orizontul larg deschis către tot ceea ce poate fi interesant.

Îţi place să faci lucrurile altfel. Altfel decât toată lumea. De multe ori lansezi tot felul de trenduri, mereu vii cu idei noi care sunt foarte apreciate de către cei care ştiu să intuiască valoarea lor.

Alţii te pot considera chiar, un pic ciudaţică, dar chiar e problema lor! Ai diverse talente, îţi place să creezi, să inventezi.