CITIŢI ACEST ARTICOL ŞI VĂ VEŢI CUTREMURA
Uite o mică lecţie de istorie, potrivită cu această perioadă de apropiere a sacrificiului Mântuitorului, pe care o trăim cu emoţie intensă! Este Raportul scris de Pilat (guvernatorul Iudei) către Tiberiu (împăratul Imperiului Roman), imediat după Răstignire…
Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.
Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!
Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în legătură cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face să vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare că în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.
La sosirea mea în Ierusalim am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficialii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!… Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze.
Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocnire de pahare) cu ei. Eu am crezut că e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorului şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit.Atât de turbulent era acest popor încât eu trăiam mereu cu frica să nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei nu aveam însă decât o mână de soldaţi şi un sutaş.
Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.
Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis. La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.
Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a părut că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba aurie îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate.
Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic, de toată încrederea.
Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus la Siloan. El mi-a zis: ,,Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, din care sunt atâţia în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului; Iisus a răspuns: “daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.
Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era tendenţios şi nici răsculător şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmplat însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc ,,Providenţa”, prin care să vină peste noi această soartă şi destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de acasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.
Fariseilor şi cărturarilor le zicea: ,,Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori, indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor, le spunea că ,,doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei ,,profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!
Conduita mea a fost aprobată de senat şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.
Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic, amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor;mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi când am dat cu ochii de el mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit!
Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admiraţie, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.
,,Iisuse…”, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea ,,…Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestoasă, care te ridică mult mai sus, deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate de care te bucuri şi tu, atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi şi a căzut victimă lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”
Nazarineanul însă a răspuns liniştit: ,,Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr îţi zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.
Eu i-am zis: ,,Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează împotriva Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”
Cu nepăsare şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc, Iisus îmi ripostă: ,,Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo…”, zise el arătând spre cer, ,,…ceea ce este scris în cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească!”
,,Tânărule…”, i-am spus eu pe un ton moale, ,,…tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele, cere asta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc. Fericirea să te însoţească, mergi în pace.”
,,Prinţ al pământului…”, a răspuns Iisus, ,,…nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.
După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în această privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus, însă el, deşi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Romei, de a nu comite vreo faptă care ar fi putut să-i nimicească influenţa asupra Senatului, astfel nu luă nicio hotărâre.
