Elena și-a strâmtorat-o cu piatră acră, pentru plăcerea șefului statului
Bărbații puternici au, întotdeauna, în spatele lor femei puternice. Dar, la noi, un popor deosebit de pasional, atunci când ajung lângă un bărbat din prim-planul vieții politice, femeile devin, de foarte multe ori, excesiv de puternice. Și asta dintr-un motiv simplu: indiferent dacă suntem ori nu de acord, adevăratul „motor” al istoriei, a fost și va fi sexul. Dar, în această privință, oricât s-ar strădui, nicio femeie de pe la noi n-o egalează pe Elena, „doamna de fier” instalată ferm alături de marele conducător. O femeie cu adevărat remarcabilă, motiv pentru care a fost acceptată, pe post de „coechipier”, de însuși șeful statului, un politician cinic, viclean și experimentat, față de care toți ceilalți par a fi doar niște piticanii bicisnice. Ca orice personaj puternic, deținător a celei mai înalte funcții din stat, „Șeful” a fost iubit, ba, o bună bucată de timp, chiar admirat de popor. Iar atunci când dragostea populară n-a mai fost la fel de puternică, nu a mai contat, căci nici măcar pe el nu l-a mai interesat acest aspect.
Încă de la început, exact cum se întâmplă mereu și peste tot, politicienii din jurul „Marelui bărbat” au avut față de el un comportament duplicitar. Adică ură și dispreț când el nu este de față. În același timp, atunci când ajung în preajma lui, cei mai mulți dintre ei fac tot ce le stă în putință să-i intre în grații. Iar el, știind toate astea, nici măcar nu încearcă să mimeze că le-ar purta vreun dram de respect sau considerație. Nici măcar nu-i mai urăște, ci, pur și simplu, îi disprețuiește. Motiv pentru care nu ratează nicio ocazie să le-o și arate, direct de la obraz și în cel mai brutal mod cu putință. Iar atunci când o face este cu adevărat impresionant.
Unii martori spun că dacă este în toane rele, iar asta se întâmplă mai tot timpul, își fixează privirea asupra nefericitului care are ghinionul de a-i sta în preajmă și începe să-l examineze atent, ca pe un gândac nevolnic. Apoi, dacă acela se apucă să-i spună câte ceva, îl întrerupe brusc și îl înjură birjărește. Dar circul începe, cu adevărat, în cazul în care acela are proasta inspirație de a încerca să-l contrazică. Unii au spus chiar că, în unele ocazii, nu s-a dat în lături să aplice vreunui nefericit chiar și o „corecție” fizică. De obicei, o lovitură de palmă, scurtă și îndesată. Gurile rele spun că unuia i-ar fi trosnit chiar și un cap în gură. Dar astfel de scene s-au petrecut doar între patru ochi și fără martori.
Detractorii lui pun această instabilitate emoțională pe seama alcoolului și se jură că „Marele șef” ar fi un băutor de cursă lungă, pasionat mai ales de băuturi fine. Alții spun că, din contră, omul bea, de fapt, foarte rar și doar în compania unor prieteni pe care și-i alege cu mare atenție. Unii dintre cei care-l cunosc spun că ar fi un cartofor redutabil. Însă doar cei care-l cunosc foarte bine știu că, de fapt, el este ahtiat doar de bani, iar partidele de poker la care câștigă sume imense, nu sunt decât un paravan elegant în spatele căruia se ascund niște șpăgi grase.
Dar toate acestea n-au chiar atât de multă importanță pe cât ne-am putea aștepta. Iar asta pentru că toată lumea este de acord că singurul punct cu adevărat slab pe care-l are șeful statului este sexul. Mulți spun, însă, cu oarecare invidie, că din contră, exact acela este punctul lui „tare”. Cert este un singur lucru: că o bună parte din viața „Marelui șef” se învârte în jurul femeilor: le caută peste tot și nu „ratează” absolut nicio „ocazie”. Tot „invidioșii” mai spun că „Marele Bărbat” este cu adevărat „mare”. Iar asta pentru că mama Natură l-a dăruit cu un blestem de mădular cum rar s-a mai auzit prin lumea bună de pe aceste meleaguri. Invidioșii, puținii politicieni care au apucat să mai și citească, îl asemuiesc cu „Teodat”, călugărul nebun care, acum două secole „ara” vechiul București cu ștromeleagul său pe lângă care mătărânga lui Terente ar fi fost, cică, doar un pic mai răsărită decât o scobitoare. Motiv pentru care, atunci când „Marele șef” nu este de față, politicienii noștri fals-puritani îl și numesc, zâmbind cu subînțeles ori strâmbând din nas, „Pularnicul”. Nu prea mirați, dar și mult mai îngăduitori cu asemenea „dotare” ieșită din comun, oamenii obișnuiți l-au botezat scurt, „Sculă-vodă”. Ei bine, exact acesta este locul prin care Elena a intrat în viața „Marelui Boss”, dar și „lumea bună” a României.
„Frumoasă, tu-i mama ei!”
Elena, o frumusețe exotică a venit în Capitală de undeva de prin Moldova. Indiferent dacă acceptă ori nu stilul ei de viață, majoritatea bărbaților din București sunt de acord cu un singur lucru, pe care nu i-l poate contesta absolut nimeni: „e frumoasă bă, tu-i mama ei!”. Iar asta chiar că e adevărat. Bineînțeles că ea n-a apărut brusc în „lumea bună” dîmbovițeană, venită de undeva, din neant. Mulți o consideră pe Elena o femeie de moravuri ușoare care, înainte de a-l fi fascinat pe șeful statului, a avut parte de o bogată „activitate” erotică. Cu toate că nimeni n-a demonstrat clar un astfel de „episod”, unii guralivi spun chiar că, într-o perioadă a vieții, ar fi „activat” chiar și într-un bordel. Dar asta nu-i probabil decât o bârfă răutăcioasă.
Căsătorită cu un personaj relativ șters, Elena a avut și câteva apariții în ceea ce, de obicei, numim „presa de scandal”. De fapt, se pare că exact de acolo a și aflat „șeful statului” despre existența ei. Surse din anturajul Elenei au povestit că, la un moment dat, a învățat un tratament secret, folosit de „profesionistele” sexului. Este vorba despre spălăturile vaginale cu soluție de „alaun”, adică „piatră acră”. Rar întâlnită acum, aceasta este o substanță astringentă care provoacă „strângerea”, sau mai clar spus „strâmtarea” locului unde este aplicată. Iar în acest caz „locul” cu pricina este exact cel la care visează orice bărbat. Așadar, un secret „profesional” pe care doamna Elena l-a aplicat cu multă măiestrie pentru a spori plăcerea iubitului șef de stat.
Un jurnalist celebru, și el contestat adeseori, dar niciodată ignorat, a oferit una dintre cele mai corozive explicații privitoare la această legătură ciudată, în care sexul se împletește, intim, cu politica. Folosindu-se doar de câteva vorbe, mai șfichiuitoare însă ca un harapnic, editorialistul a prezentat-o pe Elena drept „femeia care, admițând că n-ar fi avut un temperament excepțional, aducea o vastă experiență în legăturile cu bărbații, de pe urma cărora a căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleșugurile de alcov, știind să reîmprospăteze până la epuizare dorința partenerului, știind să-și domine oboseala și care în loc de un leșinat sentimentalist să-i servească o pitorească trivialitate”. Probabil că, la fel ca întotdeauna, corozivul editorialist are și de astă dată dreptate.
Dar asta n-o interesează absolut deloc pe Elena, care este exact ceea ce este și se arată tuturor, în toată splendoarea ei. Și-a dorit puterea și a avut-o: șeful statului i-a ușurat, din plin, ascensiunea fulminantă spre vârful „lumii bune” bucureștene pe care, oricum, și ea și el, o disprețuiesc în egală măsură. O „lume” în care nimeni nu-și permite, totuși, să ignore mofturile ei muierești. Ahtiată după lux și fascinată de pietrele prețioase, nu pierde nicio ocazie de a-și etala diamantele montate în bijuterii deosebit de sofisticate. La fel ca și zecile de mantouri croite din blănuri exotice, extrem de scumpe. Mult bârfite, dar și invidiate de cuconet, sunt și zecile, poate sutele ei de perechi de încălțăminte din cea mai fină, accesorizată cu tot atâtea poșete extravagante.
Foarte mulți politicieni sunt convinși că, de fapt, șeful statului nu ia nicio decizie cât de cât importantă fără să se consulte cu ea. Motiv pentru care, la un moment dat, un politician cu gura spurcată, nici el chiar ușă de biserică, a și decretat spre deliciul asistenței, că „Marele șef”: „se pierde între cracii damei”. La un moment dat, într-o întrevedere particulară, celebrul ziarist pomenit mai sus i-a și spus, de la obraz, șefului statului că „dintr-o zdreanță murdară nu se poate face steag”.
Dar cui îi pasă de toate astea? Elena deține o putere pe care alte femei nici măcar nu ar putea să o viseze: ia parte la elaborarea deciziilor politice, intermediază contracte economice oneroase de pe urma cărora își rotunjește averea. Ea este, cu adevărat, femeia puternică din spatele marelui bărbat.
Ei bine, cam aceasta este, foarte pe scurt, povestea Elenei, teribila muiere care, ne place sau nu, l-a subjugat, practic, pe șeful statului. Punem pariu că niciunuia dintre voi nu i-a trecut prin minte că ar fi vorba de Elena Ceaușescu? Și asta pentru că „doamna Elena” nu are, bineînțeles, nicio legătură cu „Epoca de Aur”. Și cu atât mai puțin cu vremurile de acum. „Coana Leana” o fi avut ea calitățile ei ascunse și păcatele ei, dar niciodată nu ar fi putut-o egala pe acea Elena despre care am vorbit mai sus. Este de la sine înțeles că nici șeful statului nu este „Mărețul Cârmaci”
Elena despre care am povestit aici este Elena Lupescu, atot-puternica amantă a Regelui Carol al II-lea. Celebrul ziarist pe care l-am invocat aici este neuitatul și inegalabilul Pamfil Șeicaru. Iar cinicul politician care a spus pe șleau unde era pierdut șeful statului, nu este nimeni altul decât cinic-sarcasticul Constantin Argetoianu. Iar dacă anumite întâmplări de aici vi se par, într-o oarecare măsură cunoscute, asta nu este decât o întâmplare, o manifestare a hazardului care ne demonstrează, încă o dată, că până și istoria are un ascuțit simț al umorului.
P.S. – Nu știu cine e autorul dar îl apreciez pentru articol!
