racoltapetru6

Și au fugit cei patru prieteni o bună bucată de timp, până a strigat Hamlet că nu mai poate. Erau obosiți, era cald și le era sete. S-au apropiat de izvor și au băut îndelung apă rece și limpede. Apoi, câinele găsi de cuviință să-și liniștească tovarășii de călătorie:

– Dacă nu era vulturul, le veneam eu de hac târâtoarelor alea! Cred că oricum s-au speriat de moarte și nu o să ne mai facă probleme.

– Păcat că am pierdut Piatra Cunoașterii, interveni Gogu. Cum o să mergem fără ea în Poiana Veșnic Verde? Nu am mai fi înțeleși…

– Hei, voi de colo!, se auzi un glas cunoscut. Sunt eu, Iepurilă. V-am văzut fugind și m-am ținut după voi.

Într-adevăr, în urma lor sălta vioi noua lor cunoștință.

– Noi nu fugeam, ci ne grăbeam să ajungem în pădure, îl contrazise calul.

– Am fost jefuiți de Sassu! Ne-a înghițit piatra prețioasă, după care l-a înșfăcat Gheară… și dus a fost.

Această remarcă a venit din partea șoricelului.

– Ne trebuie această piatră. Știi cumva unde-și are cuibul, pasărea asta hoață?, întrebă curcanul.

Iepurilă se îngrozi la cele auzite:

– Voi sunteți nebuni?! Vreți să vă sfâșie în mii de bucăți?

– Ei lasă, că nu suntem chiar așa fricoși, bravă Hamlet.

– Familia noastră trebuie să fie mereu cu ochii-n patru, urmărindu-și inamicul. Astfel, am văzut că la intrarea în pădure e un arbore foarte înalt, în vârful căruia și-a făcut cuibul și de unde supraveghează tot dealul. O să-l vedeți când ajungeți, dar fiți foarte atenți! Mi se ridică blana pe spinare când mă gândesc ce o să pățiți dacă vă zărește când vă apropiați. Are ochi foarte buni și nu-i scapă nimic. Eu vă urez noroc, deși nu cred că asta o să vă ajute prea mult. În ce mă privește, am tulit-o spre tufișuri.

– Mulțumim de indicații!, a mai apucat să-i zică Gogu, că Iepurilă s-a pierdut prin verdeață.

– Haideți, să căutăm copacul, a sărit Hamlet cu zor.

– Ba eu zic să mergem!, că eu sunt conducătorul, se rățoi curcanul

– Să mergem, să mergem!, completă și Chițac.

– La drum, deci!, se auzi și vocea lui Călin.

Și așa au luat-o din loc, scrutând mereu împrejurimile și mai ales perspectiva ce li se deschidea mereu. După un timp, au zărit pădurea și în fața ei arborele măreț pe care sălășluia dușmanul. Au decis să se ascundă după niște arbuști și abia după ce se întunecă să se apropie. Până atunci s-au odihnit și au gândit un plan de acțiune.

Noaptea s-a așternut pe nesimțite, iar ei au pornit cu mare precauție. Pas cu pas, cu inima cât un purice, au ajuns cu bine sub ramurile uriașe ale copacului. Acum era rândul șoricelului să-și intre în rol. Îi era tare frică, dar știa că toate speranțele atârnau de el și nu voia să-și dezamăgească prietenii. Și-a făcut cruce cu lăbuța dreaptă, a zis un Doamne-Ajută și a început urcușul spre vârful arborelui.

Era trecut de miezul nopții, iar drumul era lung și plin de primejdii. Pe crengile nenumărate puteau fi tot felul de prădători flămânzi și abili. Curcanul, calul și cățelul așteptau cu urechile ciulite și cu speranța că nu vor auzi vreo zbatere ce ar fi putut însemna un atac către singura lor speranță.

Așa i-a prins dimineața, căci nu au putut pune geană pe geană. A mai trecut ceva timp și soarele se ridica din ce în ce mai sus. Apoi l-au văzut pe Gheară părăsindu-și cuibul, în căutarea vânatului. Era un lucru bun, fiindcă acuma putea acționa Chițac.

Timpul trecea cu greu și ei pândeau întruna cerul. Spre după-amiază au auzit căzând ceva din copac. Au alergat cu toții, să vadă despre ce e vorba și nu mică le-a fost bucuria. În iarbă strălucea Piatra Cunoașterii, în toată splendoarea ei! Au zăbovit admirând-o, până i-a întrerupt vocea pițigăiată a șoricelului:

– Așa-i că sunt cel mai tare șoricel din lume? Ehei, nici nu știți prin câte am trecut!

– Ești grozav! Ești un erou! Bravo!

Au sărit cu toții să-l felicite și să-l descoase.

– Floare la ureche, s-a împăunat Chițac. Am urcat cu mare atenție până sus, la cuib, unde am ajuns înainte de a se lumina de ziuă. Pe drum am simțit o sumedenie de dușmani, dar eu m-am strecurat neauzit, ba pe o parte, ba pe alta a copacului. Apoi, am așteptat ca vulturul să-și ia zborul. A trebuit să-mi croiesc drum cu dinții, până am ajuns să fac o gaură în cuib și să mă strecor înăuntru. Acolo era o sălbăticiune de pui care, spre norocul meu, moțăia. Am văzut capul șarpelui și, în apropiere, piatra noastră. Nu mi-a mai rămas decât să rod ramurile de sub ea și astfel să o eliberez. A căzut și am crezut că a ajuns jos, dar, în timp ce coboram, i-am văzut strălucirea pe o altă creangă. Din nou a trebuit să apelez la dinții mei ascuțiți pentru a-i crea cale de cădere. Astfel a ajuns cu bine jos.

Erau cu toții entuziasmați și nu se mai săturau să admire bijuteria. Avea o strălucire aparte, iar din mijlocul ei se detașa o rază distinctă ce arăta o anumită direcție.

– Prieteni, eu zic că această rază ne călăuzește spre Poiana Veșnic Verde, le spuse Gogu.

Dădeau cu toții din cap, fascinați.

– Dar cum o să facem dacă intrăm în pădure? Acolo e întunecos și razele soarelui nu pătrund pentru a face piatra să strălucească…

Observația calului îl puse pe curcan în încurcătură. Tot Chițac a fost cel care i-a luminat:

– Cât am trăit în casa lui Boroș, m-am uitat des la televizor și am învățat multe. Cred că avea de mult Piatra Cunoașterii și prezența ei m-a făcut să pot pricepe limba oamenilor. Astfel am aflat că mușchiul copacilor arată nordul și dacă ne uităm acum la rază și la mușchiul de pe acest arbore, putem deduce că trebuie să mergem spre vest, deci spre stânga față de mușchi… zic eu.

Au ascultat uimiți explicațiile șoricelului și, deși nu pricepeau prea bine, au hotărât să-i urmeze sfatul. Chiar atunci au auzit fâlfâitul aripilor lui Gheară, ce venea cu prada la cuib. Trebuiau să se grăbească și să intre în pădure, unde nu puteau fi atacați din aer. Au pus piatra la locul ei și au pornit spre arborii deși ai Pădurii Întunecate, ascunzându-și fiecare teama.

Pământul era acoperit de frunze și crengi uscate, iar printre tufișurile încâlcite se zăreau parcă ciuperci multicolore și fructe de pădure. Lumina era slabă și înaintau mai mult pe bâjbâite. Le era foame și sete, dar nu mai aveau nici de unele. De ciupercile întâlnite se temeau să se atingă, poate erau otrăvitoare, după cum i-a avertizat Chițac.

La un moment dat au auzit un urlet prelung de lup, apoi altul, mai aproape. Le îngheța sângele în vine și se uitau mereu în jur, cu mare atenție. După un timp, au văzut chiar în fața lor un lup mare și negru ce-și arăta colții ascuțiți și fioroși. În urma lui venea o lupoaică albă, la fel de amenințătoare, și încă șase tovarăși de haită. Primul, care se pare că era șeful, li se adresă rânjind:

– Ia te uite, carne proaspătă! De mult nu am mai avut parte de un asemenea ospăț. Sunteți foarte proști sau foarte curajoși dacă ați îndrăznit să intrați pe teritoriul meu de vânătoare.

Hamlet a simțit din nou că era de datoria lui să-și apere prietenii. Zise, cu curaj:

– Lăsați-ne în pace că sunt un câine rău și turbat! Mușcătura mea e mortală și nu v-aș sfătui să o încercați.

– Ha,ha, ha! Nu ești tu mai turbat ca noi. Eu Sunt marele Auuurel, ea e perechea mea Auuurica, iar ei sunt gașca mea. Să te văd de ce ești în stare, piticanie!

Erau aproape unii de ceilalți și pregătiți de înfruntare. Șoricelul o zbughise într-un copac și tremura de frică, în timp ce curcanul își înfoia aripile și-l îmbărbăta pe Călin. Hamlet era nervos și pregătit să-și dea viața în luptă.

Auuurel a sărit spre el și s-au încleștat, căutând fiecare beregata adversarului. Ceilalți lupi, precum și lupoaica, au tăbărât spre cal, țintind o pradă mare și gustoasă. Gogu îi dirija loviturile de copită, ținându-se cu ghearele de coamă și dând din aripi. Două dintre sălbăticiuni schelălăiau după ce au fost împroșcate. dar ceilalți continuau atacul cu îndârjire. Hamlet era mușcat la un picior și simțea că rivalul său e mai tare.

Atunci au auzit un mormăit puternic și necunoscut pentru ei. Chițac se uită spre locul de unde venea sunetul și văzu o namilă de urs fluturându-și labele și aruncând cât colo câte un lup. Nu a mai durat mult și, văzând că balanța se înclină în defavoarea lor, Auuurel a abandonat lupta, dând semnalul retragerii, nu înainte de a promite că se vor mai întâlni. După ce au respirat de câteva ori și au văzut că sunt vii cu toții, Gogu s-a adresat ursului:

– Nu știu cine ești, dar îți mulțumim foarte mult că ne-ai scăpat de sălbaticii ăia.

– Martinică mi se zice, trăiesc și eu în aceste locuri, însă nu mi-au plăcut niciodată cei de teapa lui Auuurel. Dar voi, ce căutați pe aici? Vreți să vă sinucideți?

– Suntem fugari și căutăm Poiana Veșnic Verde, a răspuns tot Gogu, aranjându-și penele zburlite.

– Hohohoooo! Dar până acolo e drum lung și greu, iar voi sunteți răniți și obosiți. Haideți în bârlogul meu, să vă odihniți și să mâncați ceva.

Când auziră de invitația lui Martinică și mai ales de mâncare, se înviorară imediat. Șoricelul își reluă locul pe spinarea lui Hamlet și porniră în urma ursului. Curând s-au oprit în fața unei uși masive din lemn. Martinică a deschis-o și au intrat cu toții în urma lui. Era o grotă spațioasă, dar primitoare.

Va urma

Fugeau eroii noștri fără să se uite înapoi, spre Dealul Șerpilor, înainte ca stăpânul lor să-și revină și să pornească pe urmele lor. Curcanul Gogu se ținea cât putea de bine pe spinarea căluțului Călin, ajutându-se de gheare și făcând tot posibilul să-și păstreze demnitatea de conducător. În schimb, șoricelul Chițac chiuia vesel și, de pe blana cățelului Hamlet, îl îndemna pe acesta la viteză. Prin urmare, nu rămâneau în urma celorlalți. Din când în când, Gogu îi tempera și le atrăgea atenția că nu e prudent să facă atâta gălăgie. Viețuitoarele pe lângă care goneau se minunau și se întrebau ce se petrece.

După vreo două ceasuri au ajuns la poalele dealului și au început să-l urce pieptiș și cu ochii-n patru. Le era frică, dar știau că altă cale de scăpare nu aveau. Au mers așa până spre seară, ținând-o mereu aproape de malul unui izvor cu apă limpede și răcoroasă. Era cald și aveau nevoie să se adape din ce în ce mai des, mai ales Călin, care era mereu însetat.

Parcă le-a mai venit inima la loc, după un timp în care nu au întâlnit niciun pericol. Spre seară au făcut popas, căci erau extenuați și le era nespus de foame. Și-au pus în față cașul și făina de mălai și s-au ospătat pe îndelete. Era bună acea senzație de libertate care-i incita la planuri de viitor. Deodată, Hamlet a simțit o mișcare în tufișul din apropiere.

– Cine-i acolo?, a început el să latre. Spune-mi cine ești, altfel te rup în bucăți!

Era datoria lui să aibă grijă de grup și vroia să arate că e un prieten de nădejde. Din tufiș se auzi o voce timidă:

– Sunt eu, Iepurilă, și am doar gânduri bune. Dar voi cine sunteți și ce căutați prin aceste locuri?

– Noi suntem patru aventurieri și căutăm Poiana Veșnic Verde, se simți obligat Gogu să lămurească situația.

– Aoleu! Dar asta e imposibil!, se cruci Iepurilă. Am auzit și eu de poiana aia, dar până acolo e cale tare lungă și multe animale periculoase. Bunăoară, chiar aici trebuie să vă feriți de vulturul Gheară, care mi-a răpit și mie din copii.

– Nici o grijă, că ne descurcăm noi, zise curcanul umflându-se în pene. Îți mulțumim totuși pentru avertisment, dar hai de mănâncă și tu ceva.

Iepurilă s-a apropiat sfios, dar pe lângă el a apărut și numeroasa lui familie. În timp ce se îndestulau, nu s-au oprit din sporovăială și localnicii le-au mai oferit câteva sfaturi. După plecarea lor, eroii noștri s-au culcat, nu înainte de a stabili cine rămâne de strajă.

Când s-au trezit, se lumina de ziuă și Hamlet nu era prin preajmă. Au pornit îngrijorați în căutarea lui și l-au găsit pe malul apei, pescuind. Chiar a prins un păstrăv și vroia să-l împartă cu ei. L-au refuzat, limitându-se la merindele ce le-au rămas de aseară. Călin era chiar supărat că tocmai câinele și-a părăsit postul, gândindu-se doar la burta lui.

În cele din urmă au pornit la drum, bombănind, cu excepția lui Chițac, care era mereu vesel. După o bucată bună de mers, pe când se adăpau, calul își ridică brusc capul și ciuli urechile, neliniștit. Simțea ceva periculos, dar nu putea să-și dea seama ce anume. Cățelul se concentră și când se întoarse spre câmp, văzu un șarpe mare care-i privea cu niște ochi de gheață.

– Ce căutați pe teritoriul meu?, șuieră creatura.

– Suntem în trecere și avem gânduri pașnice, bâigui Călin, care avea groază de târâtoare.

Spera să nu-l supere, mai ales că i s-au alăturat încă patru sâsâitori. De data aceasta, Gogu nu-și mai găsea cuvintele, iar Chițac tremura încercând să se ascundă după prietenii lui. Doar Hamlet hămăia încontinuu:

– Da’ tu cine ești, mă rog?! Doar nu-i moșia ta… și mie nu mi-e frică de tine!

– Hi, hi, hi! Ia uite la micuțul ăsta! Mi-s generalul Sassu și am un venin mortal, băiețel. La fel și soldații mei, iar dacă nu plătiți vamă de trecere, am să vă omor pe toți, începând cu șoricelul gustos ce se ascunde în spatele copitei și pe care am să-l înghit dintr-o îmbucătură.

– Dar nu avem ce să vă dăm. Suntem niște bieți fugari, încercă să-l îmbuneze Gogu, căruia îi mai revenise graiul.

Generalul cercetă cu privirea și sâsâi:

– Asta eu decid! De pildă… ce aveți în cutia aceea pe care o poartă calul?

– Nu știm… și nici nu putem s-o deschidem, zise curcanul.

– Cred că e ceva de valoare, din moment ce-o cărați cu voi. Dați-o jos, să mă uit îndeaproape.

Văzând că nu e de glumă, Gogu se hotărî să asculte, chiar dacă Hamlet nu voia să cedeze. Sassu cercetă încuietoarea și după ce se sfătui cu ceilalți șerpi, unul părăsi grupul.

– Simt că e ceva important înăuntru și am trimis pe unul din coloneii mei să-mi aducă Iarba Fiarelor, cu care o să deschid, îi lămuri generalul.

După ceva timp, șarpele a revenit cu o frunzuliță viu colorată în gură. Sassu a introdus frunza în încuietoare și s-a auzit un clic. Apoi, generalul a ridicat capacul și cu toții au rămas cu gura căscată: înăuntru era un diamant mare și strălucitor, împrăștiind raze multicolore.

– Iată ce căutam eu de multă vreme! Deci există, iar eu am găsit-o la niște prăpădiți!, exclamă Sassu. Știți voi ce e asta? Uitându-mă la voi îmi dau seama că habar n-aveți. Ei bine, aceasta este Piatra Cunoașterii și cine o are poate vorbi și înțelege limba oamenilor. Unde mergeați cu ea?

– Păi… noi nu știam de ea… și mergeam spre Valea Veșnic Verde, îl lămuri curcanul.

– Parcă am auzit de valea aia. Acum, că am piatra asta prețioasă, mă gândesc să-mi mut cartierul general acolo; se spune că e plină de animăluțe numai bune de înghițit.

Cu această decizie, șarpele se aplecă și înghiți cu nesaț diamantul strălucitor. Apoi continuă:

– Nu o luați în nume de rău, dar tot trebuie să muriți, pentru că știți prea multe!, și, cu un șuierat amenințător, dădu semnalul de atac. Ca un făcut, însă, chiar în acel moment se auzi un fâlfâit puternic și cerul deveni mai întunecat. O pasăre mare coborî după aceea în picaj și îl prinse pe Sassu de gât, ridicându-l imediat în slăvi.

– E Gheară! Fugiți!, strigau ceilalți șerpi, dispărând printre tufișuri.

Vulturul se îndepărta cu prada în cioc, spre pădure. După câteva clipe de uluire, și-a revenit și grupul celor patru eroi. Primul instinct a fost să alerge și ei înainte și l-au urmat fără să gândească prea mult. Fugeau de șerpi, în aceeași direcție în care a luat-o și pasărea, spre Pădurea Întunecată.