racoltapetru6

De Sf. Ioan a fost ziua lui Lică. La fel și de Sf. Vasile, Sf. Nicolae etc. El preia numele fiecărei sărbători și tare se supără dacă cineva apropiat lui uită să-l cinstească, într-un fel sau altul. A făcut el ce-a făcut și s-a cherchelit de dimineață, după care a mers la vecinul Ștefan, să împrumute bicicleta. L-a trimis nevasta după pâine, cale de 800 de metri, și nu se cădea, de ziua lui, să facă drumul pe jos. Venind de la brutărie, îl vede pe Nică discutând cu un polițist, și strigă la el:

– Salut tizule! Azi o facem lată?

Atâta i-a trebuit omului în uniformă, că l-a invitat imediat să descalece de pe vehicul.

– Ce faci Lică? Și tu ești Ion? Ai băut ceva?… că te văd pe bicicletă.

– Nu am băut nimic, domnu’ Avram! Să-mi pice limba dacă vă mint!

Așa e felul lui Lică. Nu recunoaște nimic, oricât de evident ar fi. Polițistul nu se lasă convins și insistă:

– Așa a zis și Nică, dar fiola s-a înverzit. Ia suflă și tu, ca să vedem cât de curat ești.

– Eu nu suflu, că mi-e greață!, zise el și se dădu un pas înapoi.

Avram se apropie de învinuit, adulmecându-l, și trase concluzia:

– Măi Lică, tu duhnești a pălincă de la o poștă!

Cu această constatare, polițistul scoate chitanțierul și-i aplică o amendă de 400 de lei. Echivalentul a jumătate din salariul nevestei lui Lică. Degeaba nega el și se jura pe tot ce-i venea în minte, amenda a rămas. Ajunge Lică acasă, necăjit și nervos, și îi spune Dorinei. Femeia, aproape să leșine de supărare! A plâns și l-a certat foarte tare. Văzând că nu mai scapă de gura ei și simțind că a făcut-o de oaie, omul a amenințat-o că se spânzură. Degeaba, reproșurile nu încetau. Iese el afară și se întoarce cu o funie al cărei capăt spânzura vizibil din buzunar. Făcu mai mulți pași prin fața nevestei, ca să se asigure că e văzut ce inteții suicidale are. Dorina continua să plângă înfundat și era prea extenuată să mai strige la el.

Câteva zile a umblat Lică, cu funia atârnându-i din buzunar, după care totul a fost dat uitării. Amenda i-a fost reținută, în rate, Dorinei.

…………………………………………………………………….

Lică era chemat adesea la lucru: să cosească, să sape, să culeagă prune sau la alte munci prin gospodării. Vecinii știau că nu are nicio slujbă, dar duce lipsă de bani, însă în cele din urmă s-au lămurit că nu-i place munca, precum nu-i place la măgar viteza. În special de coasă se ferea ca de ciumă. Ba că-i iarba prea mare, ba că-i prea mică sau e prea rară, ba e terenul prea pietros și ar putea să-și rupă coasa.

Într-o zi, îl cheamă un vecin să-l ajute a descărca o remorcă de rumeguș. Ar fi găsit și acum un motiv să-l refuze, dar era Dorina lângă el și nu i-ar mai fi dat bani de țigări. Astfel că se duce și în câteva ore termină treaba. În timp ce căra sacii în șopron, a observat că vecinul are niște iepuri de casă tare frumoși, așa că în loc de plată, îi ceru o iepuriță. Bătrânul îl invită să-și aleagă una, în timp ce el pregătea ceva de îmbucat și un pahar de pălincă, așa cum se cuvine la un zilier. Alege Lică cel mai frumos exemplar și-l pune într-o plasă de rafie ce atârna în curte. Vecinul vine și, între două pahare, îl întreabă pe Lică:

– Și zici că te pricepi la iepuri?

– Să fii matale sănătos la câți iepuri am avut în satul natal! M-am specializat în creșterea lor, le dădeam numai hrană din cea mai bună, făceam mereu curățenie și îi vaccinam.

– Bravo, măi Lică! Să-ți de Dumnezeu noroc la ei!, îi ură bătrânul.

– Mă descurc eu, n-am nevoie de ajutorul nimănui, nici măcar de al lui Dumnezeu!, îl asigură el încrezător.

S-a dus Lică acasă și a meșterit o cușcă, în timp ce Dorina umbla nemulțumită, fiindcă ar fi vrut să fie plătit în bani. A doua zi, Lică îl întâlnește pe Ștefan, vecinul de vizavi, căruia i se laudă cu iepurița lui. Acesta avea, la rândul lui, un iepuroi mare și tocmai bun de împerechere, drept pentru care îi propune să il împrumute în acest scop. Zis și făcut. Aduce Lică iepuroiul și-l bagă lângă iepuriță, dar nici vorbă de împerechere. Fugeau unul după altul și chiar se băteau. „Probabil că nu e pregătită încă”, își zise Lică și duce iepuroiul înapoi.

Trece aproape o lună și repetă operațiunea. Se întâmplă la fel, însă, de data asta, omul se înfurie și începe să-și altoiască iepurița cu un băț. Doar-doar i-o veni mintea la cap. După ce o bate bine și vede că nu mai mișcă, așteptă să treacă iepuroiul la treabă, dar și acesta stătea speriat într-un colț. Văzând care-i situația, îl ia de urechi și-l duce la Ștefan, reproșându-i:

– Nu știu ce are iepurele tău, dar nu vrea să-și facă datoria.

– Nu se poate, măi vecine! Hai să văd și eu care-i treaba, zice vecinul, mirat.

Vine și el la cușca lui Lică și vede iepurele respirând cu greu.

– I-am aplicat o corecție, că nu voia să stea locului, se justifică Lică.

Scoate Ștefan urecheatul afară și-l examină atent, după care exclamă:

– Vecine, am două vești proaste. Prima e că iepurele tău e pe moarte, iar cea de-a doua-i că nu e iepuriță, ci iepuroi!

– Nu se poate, Ștefane!, se cruci Lică.

– Hai, uită-te și tu.

Se uită omul bine, se mai iută o dată, se scarpină în creștet și zice:

– Nu știu ce s-a întâmplat… atunci când l-am adus era iepuriță…

– Orice ar fi, acum trebuie să-l tai, că nu mai are mult de trăit, îl sfătui vecinul

Așa s-au năruit speranțele lui Lică de a avea o fermă de iepuri.

Lică are un dispreț total față de igienă. Nu crede în microbi și nu crede în general în ceea ce nu vede cu ochii lui. Nu se spală dimineața pe față, iar pe mâini doar când se vede mizeria de pe ele. Nu s-a spălat niciodată pe dinți (poate doar în armată, că era musai), iar baie face foarte rar și cu silă. Când se descalță, toți cei din jur sunt nevoiți să iasă din încăpere, într-atât de tare îi put picioarele.

Era greu pentru el să-și găsească o fată frumușică, pe care să o curteze și să fie luat în serios. Cele din împrejurimi îl cunoșteau prea bine, deci nu merita efortul. Tocmai de aceea le desconsidera și le calomnia când le vedea bine îmbrăcate și îngrijite. Dar vorba-ceea: tot sacul își găsește peticul și cu puțin sacrificiu din partea lui (o vorbă bună și o mică atenție), își mai alina și el poftele trupești, căci de dragoste nu putea fi vorba.

Umblând prin mai multe locuri din țară, s-a întâmplat să cunoască o femeie mai naivă, divorțată și cu o fetiță de crescut. Era dintr-un județ megieș, o chema Dorina și îi sorbea vorbele din gură, crezând tot ce-i promitea bărbatul. Ea a avut ghinion în primele două căsnicii, dar a continuat să spere că va găsi un bărbat bun care s-o ajute, fiindcă avea și o mamă bătrână, o casă și ceva pământ de lucrat. Bașca un serviciu bun, ce o solicita și peste program, iar acasă nu mai prididea.

Lică a mirosit oportunitatea, a conștientizat că trebuie să se controleze un timp, pentru perspectiva unei vieți mai ușoare, în care el putea deveni stăpânul unei gospodării și cap de familie! Era o poziție la care jinduia demult și asta l-a făcut să se mobilizeze cu toată ființa.

Zilnic o vrăjea pe Dorina cu promisiuni: că e șofer de cursă lungă și are un venit mare, dar acum e într-un concediu prelungit; că o să moștenească mult teren arabil și casa părintească; că îi place să muncească din greu și se pricepe la toate. Menționa adesea că părinții lui sunt bolnăvicioși și așteaptă ca el să se însoare ca să-l pună în posesie.

Femeia, credulă și cu mintea slăbuță, a crezut că a dat norocul peste ea și își exprima regretul că nu l-a cunoscut mai demult. Oarecum s-a interesat de la oamenii ce veneau din satul lui, la târgul lunar de animale. Dar, de frică sau din interesul de a scăpa de o asemenea „podoabă”, toți îl lăudau și îl recomandau pe „prințișor” ca pe un candidat bun la însurătoare.

Doar tatăl lui, când a aflat ce intenții are, l-a avertizat că face o mare greșeală, nefiind în stare să se întrețină pe el, darămite o familie cu gospodărie. Atunci era să se lase cu bătaie între ei. Noroc că i-a temperat bătrâna, iar subiectul nu a mai fost redeschis. Nici chiar la venirea Dorinei cu mama ei pe „vedere”, cum se zice prin părțile locului.

Nunta a fost planificată de Lică, la o dată cât mai apropiată; pregătirile au decurs rapid și în toamna aceluiași an erau căsătoriți. Tot satul era în sărbătoare. Erau fericiți că Lică se muta într-o comună relativ îndepărtată și l-au acoperit cu daruri și bani.

S-a strâns o sumă frumoasă și ar fi avut un start bun în căsnicie, dar proaspătul însurățel vroia mai mult. A luat toți banii, i-a cerut și nevestei economiile și le-a depus la jocul piramidal ce era în vogă în acea perioadă: Caritas, din Cluj-Napoca. După patru săptămâni jocul a fost falimentat, iar ei au rămas fără bani.

Atunci s-au iscat primele certuri și acuzații, ce degenerau adesea în bătaie. Pe care o primea, bineînțeles, Dorina. Nu era bine că lucra prea multe ore și omul se simțea neglijat. Cine să-i facă zilnic de mâncare? Cine să-i pună în farfurie, așa cum era el obișnuit? Cine să-i facă masaj? Doar de aceea s-a însurat: ca să aibă cineva grijă de el!

Astfel că într-o zi s-a dus la locul de muncă al nevestei și, beat fiind, s-a certat cu șefa de echipă, pe care a agresat-o. Atât de grav încât, a doua zi, Dorina a fost concediată. În zadar a vrut ea să-și ceară iertare, pentru a fi reprimită. Lică i-a interzis. Să-și găsească de lucru cât mai aproape de casă, unde să o vadă de câte ori vrea el. Așa s-a angajat ca femeie de serviciu, cu salariu minim pe economie. Mai lucra și el ca zilier, când era solicitat, dar banii îi dădea pe băutură și țigări. Lumea știa că cere mult și muncește în silă, de aceea nu-l chemau decât atunci când nu aveau încotro.

Bețiile erau mai dese și scandalurile la fel. Dar Lică era mulțumit. Acum era într-o comună mare, cu felurite oportunități. Și pe aici trecea Someșul, iar el mergea de unul singur cu o șpargă sau două. Mai vindea un pește, mai aducea și acasă, iar viața nu-i dădea mari bătăi de cap.

Avea televizorul lui, la care se uita toată noaptea. Deținea chiar și un telefon, însă nu s-a căznit să-și memoreze numărul. Avea chiar și o soacră, pe care o vedea din ce în ce mai mâhnită,„ probabil din cauza vârstei înaintate”, își zicea el. Mai avea și o fiică vitregă, ce se uita cu reproș la el și aștepta cu nerăbdare să termine școala pentru a-și lua lumea în cap.

A încercat el să aibă propriu să copil, dar Dumnezeu a avut grijă și nu a permis o astfel de înmulțire. Cât ar fi avut de pătimit, sărmana ființă fără apărare și ce educație ar fi primit, e ușor de bănuit.

Într-o zi au fost înștiințați că a murit mama lui Lică. După înmormântare și pomană, omul și-a cerut dreptul la moștenire. S-a ales cu un iugăr de pământ, pe care l-a vândut imediat. Era prea departe ca să-l poată lucra. Apoi a cerut casa părintească, pe care, de asemenea, ar fi înstrăinat-o. A fost refuzat de bătrân, s-au certat urât, iar Lică a făcut ravagii în jurul lui.

De atunci nu s-au mai văzut și nici nu-i plăcea să i se amintească de el. Mai ales când era băut bine. Atunci turba de furie, ochii i se înroșeau și spărgea ce-i era la îndemână. La câțiva ani i-a murit și tatăl. Dorina l-a convins să meargă la înmormântare. La casa părintească s-a mutat un nepot harnic și liniștit. Nu era prea avut, însă i-a oferit lui Lică un vițel în schimbul păcii. Și așa a rămas. Ce poți să-i faci? Ăsta-i Lică! În rest, e un băiat iubitor!

Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare