racoltapetru6

Mai era o lună până la Crăciun și pe uliță se auzea tot mai des guițatul muribund al porcilor sacrificați. Aproape fiecare gospodar a crescut cel puțin un grăsun pentru această ocazie, iar cei care n-au avut timp sau înclinare pentru o asemenea îndeletnicire cumpărau din târg sau de la vecini. Lică era chemat adesea de către cunoscuți să ajute la doborârea și ținerea victimei până era străpunsă de cuțitul lung al gazdei sau al măcelarului și era răsplătit cu un pahar-două de pălincă, tare ca granitul. În timp ce o savura și îmbuca după ea o pancovă, se uita cu jind la animalul înjunghiat, gândindu-se la bunătățile ce vor rezulta din prepararea lui. Fiind mare amator de carne, își frământa mintea pentru a găsi un mod de a avea și el parte de un porc și, în cele din urmă, în capul lui odihnit s-a aprins un „bec”. Și-a amintit că vecinul Viorel i-a cerut în vară să-i vândă o fâșie de pământ din capătul orgăzii moștenite de la soacră. Nevasta lui, Dorina, nu a vrut să vândă, ca să nu-și încalce promisiunea făcută mamei sale de a nu înstrăina niciun metru din proprietate. Lică, în schimb, l-ar fi dat pe tot și ar fi scăpat de cosit sau prășit.

S-a dus omul acasă, hotărât să nu mai lase după femeie și a convins-o, prin metode mai puțin oratorice, să meargă și să bată palma cu vecinul. Cu mia de lei primită, a găsit în târgul de la sfârșitul lui noiembrie o scrofiță de o sută de kilograme, după ochi. Cât de țanțoș venea el spre casă trăgând de funia de care era legat frumusețea de animal!

A doua zi, de cum s-a luminat de ziuă, s-a sculat plin de importanță și a trimis-o pe Dorina după un flacon de pălincă, ca să aibă spor la treabă. Nevasta i-a sugerat să-l cheme pe vecinul Ștefan, de măcelar, căci se pricepea și avea scule potrivite. I-ar fi dat în schimb niște caltaboși și ceva carne. Lică a sărit ca ars:

– Tu ești nebună, femeie? Să risipim carnea?! De-ai știi câți porci am tăiat și preparat la casa părintească! Fiecare avea peste un sfert de tonă. Am meseria asta la degetul mic, ai să vezi tu!

Omul a uitat sau nu a vrut să spună că porcii i-a tăiat taică-su și erau sub 150 de kilograme. După ce a băut un pahar de tărie, a chemat trei vecini să-l ajute la străpuns, apoi i-a chemat în casă pentru a-i servi după datină. Vecinii s-au scuzat și i-au spus că au de lucru, deci nu beau așa dimineață. Lică nu s-a supărat deloc și, după ce a mai dat pe gât conținutul unui pahar, s-a apucat de pârjolit. Din când în când se oprea și-și aprindea câte-o țigară, mai intra în casă și se adăpa din flacon. Până spre seară a reușit să tranșeze carnea și s-o bage în casă, dar și sticla era goală, iar el se împleticea la fiecare pas. În timp ce Dorina își frământa mâinile, necăjită, el s-a aruncat în pat înjurând de toți sfinții, până a adormit.

A doua zi s-a sculat mahmur și târziu. Și-a trimis nevasta să împrumute o mașină de tocat carne și să mai aducă un flacon de tărie. Ștefan avea pălincă de cazan, îi dădea pe datorie, dar când lua Dorina salariul trebuia să-l dea jumătate la el. Așadar, după ce i-a mai venit pofta de lucru, s-a apucat de pregătit carnea pentru cârnați, caltaboși și saramură. Timpul trecea repede, el se mișca alene, între două pahare și țigări, așa că spre seară treaba nu era gata, dar el era „obosit” din nou.

În cea de-a treia zi, Dorina a mers să împrumute o mașină de umplut mațele și, la căderea întunericului, se părea că treaba era pe terminate. Femeia își amintea că Ștefan a tăiat un porc de 140 de kilograme și pe la amiază le-a adus să guste din cârnați și sângeret. Ce mare diferență!

Îi era jenă să meargă, după atâtea zile, să-i ducă și ea ceva de gustat. Așa că, în cea de-a patra zi s-a pus să topească grăsimea pentru untură și jumări, iar pe Lică l-a trimis să ducă cârnații și alte bucăți de carne la afumat.

Avea vecina Mărioara o afumătoare liberă și era femeie  de omenie, astfel că l-a lăsat pe Lică să-și pună cărnurile la afumat, doar să-și aducă rumeguș. S-a oferit chiar să-l ajute la agățat cârligele, dar omul a refuzat cu un aer de profesionist. În timp ce vecina era la biserică, a rămas Lică stăpân pe afumătoare și a făcut un jar pe cinste, să nu dureze prea mult operațiunea. Apoi a mers să se culce. Când a venit Mărioara acasă, a găsit construcția în flăcări și a sărit cu vecinii să stingă vâlvătaia. Carnea se făcuse scrum. Ce putea să-i mai zică omului? L-a rugat doar să vină și s-o ridice la loc, căci mai avea scânduri.

De parcă asta n-ar fi fost destul, a dat Dumnezeu o vreme, călduroasă înainte de sărbători, și carnea din saramură s-a împuțit rău. Se pare că nu a fost suficientă sare și acum nu aveau decât s-o arunce cu totul. Astfel că în seara de Crăciun, Lică și-a fript o fleică de slănină cu omletă și s-a culcat devreme, cu creierii îmbibați de alcool, precum îi era obiceiul. Copiii din localitate s-au pornit la colindat, ocolind de departe singura casă scufundată în întuneric.

Lică e bun prieten cu Nică. Au multe în comun: amândoi lucrează își câștigă pâinea banii ca zilieri, nu prea-i atrage munca, dar sunt oaspeți nelipsiți ai bufetului, unde se întâlnesc deseori la câte „un pahar de vorbă”. Azi au venit din direcții diferite, după o zi de recoltat mălaiul. S-au așezat la masa favorită și au comandat câte o tărie. Fiind foarte însetați, licoarea a dispărut dintr-o înghițitură și a urmat un alt rând. Limbile li se dezlegau și primul care a început dialogul a fost Nică:

– Ce-ai făcut aseară, măi Lică? Că nu te-am văzut pe aici.

– M-am uitat la televizor, că n-am avut bani de băutură.

– La ce te-ai uitat?

– La un meci de fotbal.

– A fost bun?

– Sigur că da. Să fii văzut ce bătaie s-a pornit în tribune și apoi pe teren! M-am distrat la culme! Apoi am văzut un film de acțiune. Ce cafteală, dom’le! Dar tu cum ți-ai omorât vremea?, îl iscodi Lică.

– Eh, și eu m-am uitat la televizor, dar m-am enervat la reclamele alea. Când e mai interesantă emisiunea, hop și publicitatea! Pe când se reia, uit despre ce era vorba. Așa că schimb mereu canalul. De ce-ar băga atâtea reclame, nu pot să-nțeleg…

Lică zâmbește cu o mină de cunoscător și-i explică precum unui elev:

– Păi, din asta sunt ei plătiți, măi Nică. Costă mult o reclamă și ei câștigă bine…

– Nu-i corect! I-aș vedea eu la sapă sau la coasă cum s-ar descurca. Asta muncă, nu a lor!… Și… cam cât de scumpe-s reclamele astea?

– Tare scumpe! Și secundele contează.

Se minunează Nică și mai bea o gură de tărie. Apoi glăsui cu privirea pierdută:

– Deci iau bani frumoși pe publicitate…

– Dară că.

– Nu-i normal. Noi le suportăm și ei sunt plătiți regește, pe răbdarea noastră. Prea ușor câștigă unii. Ar trebui să lucreze pe câmp, ca noi, să vadă ce-i munca.

– Așa zic și eu. Noi muncim pe rupte și nu câștigăm nici pe departe ca ei. De fapt, ei trăiesc de pe urma noastră. Mălaiul, roșiile, merele pe care le culegem noi, ei ni le plătesc cu o nimica toată. Nu-i dreptate-n țara asta!, concluzionă Lică și-și goli paharul din față. Apoi, la unison cu Nică, mai ceru unul.

După câteva minute de tăcere, Nică reluă discuția:

– Cred că, totuși, ar trebui scoasă publicitatea de la televizor…

– Nu se poate, măi Nică, că din ea îs plătiți. Ce ești așa greu de cap?!

– Da-s prea scumpe, măi omule! Să se plătească la secundă!?

– De aia au salar’ mare…

– Da’ pă mine mă-nervează! Pierd șirul acțiunii…

– Așa și eu! Toată noaptea butonez și nu las nici un minut de publicitate.

– Nu-s bune reclamele… Ar trebui scoase.

– Nu se poate, Nică. Că ei de unde ar fi plătiți? Tu nu te gândești?

– Meargă la muncă, ca noi.

Au mai continuat ei așa, preț de încă două pahare, după care s-au despărțit, pornind mai veseli spre casele lor. Acolo îi așteptau nevestele, să vină cu banii sau ce-a mai rămas din ei. Lică era satisfăcut că l-a lămurit pe Nică despre rostul reclamelor, iar cel din urmă părea și mai nedumerit ca înainte.