racoltapetru6

Așa au început călătoria cei patru proaspeți marinari. Barca lor improvizată aluneca în aval, iar ei erau cuprinși de emoție și o teamă nemărturisită. Simțeau că-i așteaptă o experiență nouă și periculoasă, pe care nici nu au visat că o vor trăi. Dar se arăta o vreme frumoasă și nu aveau nimic altceva de făcut, decât să tresară la fiecare legănare a bușteanului plutitor. Nu le era poftă nici de mâncare, fiind nerăbdători să ajungă în Lacul Auriu, unde apa trebuia să fie mai liniștită.

Cursul râului se lărgea pe nesimțite și devenea mai lin, iar către seară au ajuns în lacul la care năzuiau cu mari speranțe. Bucuroși că au scăpat fără incidente, s-au grăbit să consulte Piatra Cunoașterii, ca să știe încotro s-o ia. Apoi au montat Aripile de Flutur și au fixat cursul după indicațiile șoricelului Chițac, aprobate în prealabil de curcanul Gogu, în noua lui calitate de comandant de navă.Acum puteau să se hrănească mai liniștiți și să se odihnească. Câte unul rămânea de cart, pentru orice eventualitate.

Așa a trecut prima noapte și apoi alte câteva zile și nopți, fără să vadă ceva ce ar semăna a uscat. Vântul era slab și ambarcațiunea înainta încet, iar alimentele erau pe sfârșite. Primul care și-a exprimat temerile a fost căluțul Călin, care amorțise de atâta nemișcare:

– Nu știu ce lac e ăsta, dar nu am mai văzut încă unul așa de mare. Oare nu ne-am rătăcit și umblăm cumva în cerc?

– Nu se poate!, interveni Gogu. E Lacul Auriu și ca dovadă uite cum strălucește sub razele soarelui. Ni s-a spus că e un drum lung și noi urmăm calea arătată de Piatra Cunoașterii.

Chițac interveni cu o remarcă dureroasă:

– Poate că nu e lac, ci o mare, care-i mult mai mare decât un lac. Poate ar trebui să se cheme Marea Aurie. Am văzut la televizor mări atât de mari încât nu-i ajungi niciodată la capăt. Li se spune oceane…

– Exact de asta mai aveam nevoie acum!, mârâi cățelul Hamlet. Să ne descurajezi de tot.

Căluțul luă partea șoricelului:

– Ce mai contează? Eu cred că nu mai ajungem pe uscat. În curând n-o să mai avem ce mânca, dar o să murim de sete. Am gustat din apa lacului și e prea sărată pentru a fi bună de băut.

– V-am spus eu că e mare, nu e lac!, chițăi Chițac.

Gogu interveni cu autoritate:

– Ia mai tăceți din gură și nu vă plângeți ca niște găini! Dacă o să respectăm direcția, sunt sigur că vom ajunge la Valea Veșnic Verde. Trebuie să raționalizăm fructele și o să răbdăm un pic de sete, dar n-o să murim. Nu vă dau voie!

Au tăcut cu toții, dar gândurile nu le erau din cele mai plăcute. A doua zi pe la amiază, scrutând orizontul, au observat apropiindu-se de ei o aripă de pește uriaș, care tăia apa cu viteză. Nu aveau idee ce ar putea fi, până când au simțit o lovitură puternică, ce a răsturnat barca și i-a aruncat în apă. Atunci, șoricelul a strigat:

– E un rechin! Feriți-vă, că e mare și periculos!

Ușor de zis, dar imposibil de făcut. De abia se țineau deasupra apei, iar monstrul se pregătea de un nou atac. Chițac a reușit să se cațere pe fundul bărcii și striga de mama focului. Curcanul și cățelul încercau să se urce și ei, dar alunecau mereu. Rechinul se apropia din nou cu gura larg deschisă, și căluțul era cel mai expus.

Atunci a intervenit ceva ce nu au înțeles decât după ce l-au văzut pe inamic plecând. Era un grup de delfini care au atacat rechinul, forțându-l să bată în retragere. Cel care se părea că-i conducătorul, s-a întors spre sărmanii naufragiați și li s-a adresat:

– Văd că ați făcut cunoștință cu Falcă. Noroc că eram prin preajmă și am putut să-i dăm o lecție. Dar ce e cu voi aici, în mijlocul oceanului?

După ce și-a dat seama că pericolul a trecut, șoricelul a fost primul care a reușit să răspundă:

– Ne duceam la Valea Veșnic Verde, când am fost răsturnați de namila aia. Vă mulțumim că ne-ați salvat. Dar voi cine sunteți?

– Numele meu este Deliu, ea e perechea mea Delia, iar ei sunt copiii noștri. Mai aveți până la uscat și mă mir că ați pornit cu copacul ăsta. Oricum, o să vă ajutăm să-l întoarceți și să vă urcați în el.

Delfinii și eroii noștri s-au opintit din toate puterile și au reușit să pună ambarcațiunea pe linia de plutire. A fost greu și la urcarea lui Călin, dar Deliu și ai lui i-au făcut vânt peste bord.

Acum chiar că nu mai aveau nimic de mâncare și până la destinație riscau să moară de sete. Familia de delfini s-a dovedit iarăși de mare ajutor și le-au adus câțiva pești. Gogu le-a mulțumit în numele tuturor, după care au ridicat din nou pânzele, pornind spre direcția arătată de Piatra Cunoașterii și confirmată de Deliu. Acesta s-a oferit să-i însoțească o bucată de drum, pentru a fi sigur că Falcă nu o să le mai facă probleme.

Câinele Hamlet ținu să le amintească:

– V-am zis eu că nu e bine să avem încredere în ea! Ne-a mințit că e Pioasa și când colo era Șireata. Poate că nu are nici o soră. Ce fraieri am fost!

Curcanul Gogu îl temperă:

– Hai să nu ne mai plângem atâta și să găsim o soluție. Am rămas fără Piatra Cunoașterii și nu știm drumul care duce în afara pădurii. Trebuie să căutăm vizuina Șiretei. Crezi că ai putea să-i iei urma?

– În privința mirosului sunt de neîntrecut. O găsesc pe cumătr și-n gaură de șarpe!, se lăudă Hamlet, iar șoricelul Chițac chiui bucuros:

– Să mergem, să mergem să-i tăbăcim fundul!

– Da, da, să nu mai pierdem vremea prin locurile astea înfricoșătoare, se auzi și părerea căluțului Călin.

Gogu și-a reluat locul pe spinarea căluțului și a dat semnalul de pornire. Înainte pășea Hamlet, ce mirosea atent pământul și adierile imperceptibile pentru ceilalți, iar Chițac, de pe spinarea lui, îl încuraja în șoaptă. Era către amiază când au găsit adăpostul vulpii, situat în trunchiul unui copac bătrân și scorburos. Se părea că Șireata lipsea de acasă, așa că au decis să intre câinele și șoricelul înăuntru.

Ușița era blocată, dar a fost floare la ureche pentru Călin, care a dărâmat-o ușor cu copita. Interiorul era arhiplin cu de-ale gurii și tot felul de obiecte, probabil furate. Chițac și Hamlet au căutat cu atenție și, în cele din urmă, au găsit ce căutau într-un coșuleț cu bijuterii sclipitoare. Au mai luat cu ei și ceva de mâncare, pentru că erau cu toții flămânzi, iar vulpea avea de toate. S-au ospătat în grabă, după care au pornit pe drumul de întoarcere, căutând potecuța principală, de unde au fost deviați de Șireata.

Tot cu ajutorul nasului lui Hamlet au reușit să revină pe calea indicată de Martinică și bucuria i-a îndemnat să iuțească pasul. Simțeau că sunt urmăriți de zeci de ochi, din spatele tufișurilor, și auzeau urletul lupilor din ce în ce mai aproape. Era către seară când poteca i-a scos din pădure, dar în fața lor se întindea o prăpastie imensă în care se vărsa un șuvoi de apă zgomotoasă. Impresionanta cădere venea din stânga și se strecura printre două stânci, una pe partea lor și cealaltă pe malul opus, precum două coarne de diavol. Fără îndoială că de aici i se trăgea numele.

Dacă ar coborî în jos, urmând marginea prăpastiei, ar trebui să intre iar în pădure, ajungând pradă ușoară pentru lupii care se auzeau tot mai tare. Așa că au urcat în sus, până în dreptul stâncii ce se încovoia peste cascadă, la fel ca perechea ei din cealaltă parte. Înainte de cădere, cursul apei era foarte lat și învolburat, fapt ce-i îndreptățea să creadă că nici adâncimea nu era de neglijat. Dacă ar fi încercat să-l traverseze, ar fi murit înecați.

Singura scăpare rămânea un salt de circa douăzeci de metri, între cele două coarne. Era oare Călin în stare de o asemenea performanță?

Nu aveau mult timp de gândire, căci în spatele lor era Auuurel, cu haita lui mare de lupi flămânzi. Dintr-un desiș se vedea capul vulpii, care-și freca labele a mulțumire. Mai mult ca sigur că s-a aliat cu lupii, pentru a se răzbuna și a recupera Piatra Cunoașterii.

– De data asta nu mai aveți scăpare!, rânji Auuurel, urlând a victorie. Ursul nu mai e aici să vă apere și chiar de-ar fi, noi suntem mulți și hotărâți să vă savurăm.

– Nu uita că piatra e a mea, iar carnea a ta!, se auzi și vocea pițigăiată a Șiretei.

Frica i-a cuprins  pe cei patru eroi și Gogu întrebă panicat:

– Ce facem, ce facem?

– Să ne suim în copaci!, veni Chițac cu o idee.

Hamlet nu putea accepta așa ceva:

– Tu poți să te urci, dar noi vom lupta până la moarte! Măcar o să-mi vând scump pielea.

Călin, care până atunci examinase toate riscurile, strigă spre ei:

– Urcați pe spinarea mea. O să încerc saltul vieții mele!

– Ești nebun!? Nu o să reușești și o să ne înecăm cu toții!, se împotrivi Gogu. Dar căluțul insistă:

– Faceți cum vă zic! Nu avem altă scăpare.

Hamlet își luă avânt și sări lângă Gogu, avându-l pe Chițac în spate. Nu aveau timp la dispoziție, căci lupii erau aproape. Călin a pornit într-o goană demențială, iar ceilalți se țineau din răsputeri să nu cadă. Haita de prădători fugea în urmărirea lor, ceea ce-i dădea fiori și un imbold în plus căluțului.

Au intrat în linie dreaptă pe stâncă și când au ajuns la marginea ei, Călin s-a catapultat cu toată forța spre celălalt corn. Simțea cum plutește, de parcă ar avea aripi, și vântul îi zburătăcea cu sălbăticie coama neagră și bogată. Zbura cu adevărat și se simțea liber, fără teamă. Sentimentul acela era ca o descătușare și era arhisuficient, orice s-ar fi întâmplat în final. Dar, spre uimirea lui, a reușit și a aterizat pe uscat! Era buimac și nu-i venea să creadă. L-au trezit la realitate chiotele de bucurie ale prietenilor lui, care-l felicitau și nu mai știau cum să-i mulțumească. Pe malul celălalt, lupii urlau a pagubă.