racoltapetru6

Deliu și familia lui i-a însoțit două zile, dar apoi s-au despărțit cu mulțumiri din partea marinarilor de ocazie și urări de succes din partea delfinilor, care au plecat să atace un banc de sardine. Căldura era mare și setea din ce în ce mai puternică. Cei patru prieteni erau moleșiți și se uitau rugător la cer sau la pânzele din Aripi de Flutur, ce continuau să rămână neclintite.

A mai venit o noapte și au ațipit extenuați, visând că beau apă rece de izvor și nu se mai săturau de ea. O adiere blândă de vânt l-a trezit pe Hamlet, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva visează în continuare. Dar când și-a mușcat limba și a văzut că-l doare, a realizat că e aievea și vântul își sporea puterile, împingând barca înainte. Deasupra lor nu se mai vedeau stelele, semn că s-a înnorat. Și-a trezit prietenii, să se bucure de speranța ce renaște, apoi au așteptat cu inima strânsă să se întâmple ceva.

Spre dimineață a căzut prima picătură de ploaie, întâmpinată cu chiote de bucurie de toată gașca. Au urmat altele și altele, iar gurile lor s-au prefăcut în tolcere ce aspirau cu nesaț cât mai multe „perle” dătătoare de viață. După aceea au împărțit ultimii pești și au reglat pânzele. Erau pe drumul bun. Noroc că ploaia s-a oprit înainte de a se umple barca, dar vântul continua să-i împingă cu strășnicie tot înainte.

Așa au mai trecut câteva zile, foamea pusese din nou stăpânire pe ei și apa era pe terminate. Priveau cu disperare spre orizont, în speranța unui semn de uscat. Într-o astfel de zi, cu moralul din nou la pământ, au văzut pe cer un pescăruș gălăgios. La puțin timp, au mai zărit unul și apoi un stol întreg. Erau cu sufletul la gură și Chițac se cățărase în vârful unei pânze. De aceea a fost primul care a văzut ceva și a strigat cu toată puterea lui:

– Pământ! Pământ! Pământ!!!

Erau salvați din nou și, fericiți, țopăiau de era să se răstoarne bușteanul plutitor. Au ajuns, totuși, cu bine la țărmul nisipos. Erau oare în Valea Veșnic Verde? Nu prea era verdeață, cu excepția unor pomi înalți, cu niște fructe precum niște mingi. Una din ele era căzută pe jos, iar ei au început s-o cerceteze curioși. Șoricelul și-a dovedit și de data asta cunoștințele acumulate în fața televizorului:

– Cred că sunt nuci de cocos și sunt bune de mâncat. Înăuntru sunt pline de lapte.

Căluțul aplică o lovitură cu copita și despică fructul în bucăți. Au băut cu poftă din lichid și au mâncat miezul delicios. Chițac s-a urcat apoi pe arbore și a ros cozile nucilor, care au căzut astfel la pământ. Altă viață era acum! Cu foamea și setea astâmpărate, aveau de stabilit ce vor face în continuare. Curcanul a consultat Piatra Cunoașterii, care le-a arătat direcția de urmat. L-au trimis pe Călin în recunoaștere, iar acesta a venit cu o veste proastă: în acea parte era o mare de nisip, fără pic de vegetație. Ce era de făcut? Cățelul veni cu o idee:

– Eu zic să mergem tot pe malul apei. Măcar o să avem nuci de cocos.

– Nu e bine. Trebuie să urmăm direcția arătată de piatră, replică Gogu.

Chițac sugeră:

– Să întrebăm pe cineva.

– Pe cine?, se interesă curcanul.

– Poate că știe ciudățenia aia cu carapace, ce se îndreaptă spre mare, răspunse Călin, care, de la înălțimea lui, avea o perspectivă mai mare asupra plajei.

Era o broască țestoasă, de care s-au apropiat cu toții. Curcanul a inițiat discuția:

– Bună! Se pare că ești de pe aici. Cunoști bine locurile astea?

Vietatea s-a oprit și a întors agale capul către ei:

– Cine sunteți voi? Ce căutați pe aici? M-ați urmărit? Vreți să-mi prădați cuibul?

Gogu o liniști:

– Nu avem intenții rele, dar venim de departe și căutăm Valea Veșnic Verde. Poți să ne spui încotro e?

– Vai, vai, vai! Nu cred că e înțelept să mergeți într-acolo. O să pieriți în deșert, cum au făcut-o și alții. Eu sunt Țesta, am peste o sută de ani și am văzut multe în viața mea. Vă sfătuiesc să faceți cale întoarsă…

Hamlet simți că trebuie să precizeze:

– Noi nu suntem ca alții. Am trecut prin multe și nu o să renunțăm acum, când suntem atât de aproape.

– Da, da!, întări Chițac.

– Arată-ne doar drumul și ne descurcăm noi, ceru curcanul.

Țesta dădu neîncrezătoare din cap și glăsui:

– Trebuie să străbateți marea de nisip și veți da de valea pe care o căutați. Eu vă doresc noroc, deși mă îndoiesc că veți avea.

– Mulțumim, mulțumim!, au răspuns în cor cei patru călători.

S-au întors apoi la pomul lor și Gogu a cerut părerea fiecăruia. Cu toții voiau să meargă mai departe, prin deșert, spre valea paradisiacă pe care o simțeau atât de aproape. Până spre seară au încărcat pe căluț câte nuci putea duce, după care au mâncat și băut pe săturate. Când soarele dădea să apună, intrau în marea de nisip fierbinte. Erau optimiști și siguri de reușita lor.

În episodul trecut („Lacul Auriu”), i-am lăsat pe eroii noștri rătăcind în mijlocul oceanului. Dar cum au ajuns ei pe o barcă improvizată, după ce au trecut de Cascada Diavolului, vă invit să aflați din rândurile care urmează.

După ce entuziasmul s-a mai potolit, curcanul Gogu a propus un popas de noapte, căci erau frânți de oboseală și de foame, iar noaptea se așternuse aproape în totalitate. Acoperiș le-au fost ramurile celui mai apropiat arbore și, după ce au mâncat ce mai era în desaga de pe spinarea căluțului Călin, s-au cufundat într-un somn adânc. Șoricelul Chițac, cuibărit în blana călduroasă a cățelului Hamlet, iar Gogu, cățărat pe coama deasă a lui Călin.

Dimineața i-a trezit prin ciripitul vesel al păsărelelor și razele blânde ale soarelui. Curcanul a dat semnalul de pornire și au luat-o la vale, în stânga având prăpastia în care se vărsa șuvoiul de apă al Cascadei Diavolului, iar în dreapta, cealaltă jumătate a Pădurii Întunecate, în care se temeau să intre.

După un drum ce a durat până la amiază, hăul prăpastiei a fost înlocuit de un curs de apă mai liniștit, ce-i îmbia la o binemeritată zăbavă. Astfel că s-au oprit și au savurat din licoarea limpede și rece. Era cald și nu-și puteau închipui cât mai aveau de mers. Au scos Piatra Cunoașterii și ea le-a arătat că sunt pe calea cea bună. Trebuiau doar s-o țină tot înainte, urmând cursul apei.

Nu le rămânea decât să se îndemne reciproc la drum, și așa au făcut până când au dat de un dig făcut din trunchiuri de copaci și pământ și care dădea naștere unui iaz. Pe mal se agitau o mulțime de rozătoare ciudate, ce purtau în gură crengi și pietricele. În timp ce echipa noastră îi privea în derută, cel mai impozant dintre ei se apropie și-i întrebă curios:

– Ce vă uitați ca lupul la fructe de pădure? N-ați mai văzut lac de acumulare? Sau v-ați rătăcit? Că o așa adunătură ciudată nu a mai trecut prin aceste locuri…

– Nu ne-am rătăcit deloc!, se oțărî Gogu de la înălțimea spinării lui Călin. Suntem în drum spre Valea Veșnic Verde și știm că ăsta-i drumul bun. Dar apa asta ne stă în cale și nu văd cum am trece-o.

Blănosul din fața lor râse cu poftă, arătându-și dinții mari și ascuțiți:

– Noi suntem castori și, de asemenea, ingineri în construcții. Pe mine mă cheamă Dințescu și asta e familia mea. Trebuie să întărim digul, fiindcă or să vină ploi mari și râul se va umfla. Am auzit de valea pe care o căutați, dar nu aveți cum ajunge acolo.

Chițac nu se putu abține:

– Și de ce, mă rog? Nu te lua după aparențe, fiindcă deși suntem mici, mai ales eu, nici nu știi ce multe putem face! Ne-am bătut cu lupii și le-am tras clapa!

Bătrânul castor se uită mai bine ca să vadă de unde vine acea voce subțire și după ce-l desluși pe șoricel, răspunse:

– O fi adevărat ce zici, dar nu știu cum o să vă descurcați pe apă. Trebuie să ajungeți pe Lacul Auriu, care e foarte mare și pe care-i greu a-l traversa. Cum credeți că veți face? Numai oamenii pot, și numai pe vase mari. Aveți așa ceva? Și chiar dacă ați avea, știți să le conduceți?

Eroii noștri s-au privit unul pe altul și au tăcut un timp. Apoi, Călin a zis cu o jumătate de gură:

– Trebuie să fie o cale…

Se vede treaba că lui Dințescu senior i se făcu milă de ei și de aceea le-a spus:

– Oricum, cred că sunteți obosiți și flămânzi după atâta drum. Poftiți de vă odihniți și mâncați ce se găsește pe aici, iar mai târziu ne vom gândi ce e de făcut.

Invitația era binevenită și așa au făcut. În iazul făcut de castori mișunau o mulțime de pești și Hamlet a reușit să captureze câțiva, spre marea lui satisfacție. Iarba era bogată și suculentă, iar Călin era dornic s-o savureze. Mai erau fructe de pădure zemoase și alte bunătăți din rezerva familiei de rozătoare. După ce s-au îndestulat, Dințescu le-a prezentat familia:

– Suntem mulți, dar harnici și avem tot ce ne trebuie. Ne-au făcut ceva probleme șobolanii, care nu știau decât să fure sau să cerșească, ba chiar să distrugă. Degeaba am încercat să-i obișnuim cu munca și să se poarte civilizat. Ne-am convins că neamul lor nu poate să se schimbe și singura soluție a fost să-i fugărim dintre noi. Acum e liniște și ne putem bucura de roadele eforturilor noastre. Dar să revenim la necazul vostru, la care m-am gândit… și nu cred că-i chiar de nerezolvat

– Cum? Cum!?, s-au auzit patru voci simultane.

– Trebuie să recunosc că e o soluție riscantă și e nevoie de mult curaj, ținu să precizeze bătrânul.

– Suntem cei mai curajoși! Nu ne e frică de nimic!, sări Hamlet cu patos.

– Chiar așa!, interveni Gogu. În calitate de comandant, pot să spun că ne asumăm orice risc.

Văzându-le hotărârea, castorul le-a expus planul lui:

– Știu un arbore mare, cu o scorbură încăpătoare. Dacă ne apucăm de muncă mâine dimineață, cu toată familia, până seară reușim să-l doborâm și să-l transformăm într-o barcă. Voi trebuie să vă strângeți provizii de apă și mâncare, că drumul va fi lung. Vă încumetați?

Toți au răspuns afirmativ, plini de entuziasm. Mai era o nelămurire, pe care Gogu voia s-o clarifice:

– De ce faci asta? Noi nu avem cu ce să vă răsplătim pentru generozitate.

Dințescu zâmbi înțelegător:

– E bine să ajuți pe cei care merită, iar voi se vede că meritați. Într-o zi, poate că o să ne ajute și pe noi cineva, și așa binele prosperă. Dacă toți am fi răi, am dispărea de pe pământ.

Au încuviințat cu toții din cap, apreciind înțelepciunea și bunăvoința bătrânului. Apoi au adormit pe rând, povestindu-i aventurile prin care au trecut. Ziua care venea era încărcată și ea a început de cum s-au ivit primii zori.

Toată familia de rozătoare a pornit și s-au apucat de treabă la copacul scorburos, care era într-adevăr uriaș. Chiar și Chițac a ținut să ajute la ros, numai că nu putea ține dinții cu castorii. Între timp, Gogu, Hamlet și Călin culegeau iarbă și fructe de pădure, pe care le ambalau în cornete de frunze verzi și mari. Dințescu le-a arătat o plantă cu frunze impresionante prin mărimea și rezistența lor, dar și prin faptul că erau subțiri și ușoare. Li se spunea Aripi de Fluture și câteva din acestea erau ideale pentru barcă, în loc de pânze.

Se vedea că bătrânul rozător era un bun conducător, fiindcă, spre seară, treaba era gata. Au găsit și niște vreji rezistente, precum lianele, cu care au legat barca de Călin și au tras-o până la malul râului. Aceste funii naturale le vor fi de trebuință în loc de parâme.

Scorbura a fost finisată ca la carte și încăpeau toți patru, plus proviziile. Pe când se înnopta, erau gata cu pregătirile. Au mâncat și s-au culcat, răpuși de o altă zi obositoare.

Dimineață erau emoționați cu toții și, după numeroase mulțumiri adresate familiei Dințescu, s-au îmbarcat, asigurându-i că nu vor uita niciodată ce au făcut pentru ei. Călin a tras bușteanul în apă și apoi a sărit și el în scorbură. Barca, astfel improvizată, plutea în aval, mânată de curentul râului. În timp ce se îndepărtau, le-a ajuns la urechi un ultim sfat de-al castorului:

– Când veți ajunge la Lacul Auriu să nu beți apă din el! Puteți înnebuni sau chiar muri! Mâncați fructe…

Apoi nu s-a mai auzit decât sunetul necontenit al apei.