racoltapetru6

Ziua decisivă sosise, iar Relu, Bogdănel și Iakan planificaseră ca evadarea să aibă loc în timpul ultimului zbor de recunoaștere. Era riscant, dar numai așa mai aveau șanse să scape cu viață. În timpul nopții, profitând de chefurile obișnuite ale ronilor, pământenii se strecurară în cortul lui Soto, de unde și-au recuperat lucrurile confiscate. Cu ajutorul hamalilor, le-au legat apoi de zifarii cu care urmau să zboare, plasându-le sub aripile încă legate ale zburătoarelor. Dar tocmai când se pregăteau de plecare, a intervenit ceva neprevăzut, dându-le peste cap tot planul.

Suita Țamorului nu mai părea dispusă să încalece, iar namila de Soto se propti în fața celor doi proscriși. După chipul lui satisfăcut, își dădeau seama că erau ai lui și primise învoirea să facă ce vrea cu ei. Roșcatul puse ochii pe Bogdănel și îl îmbrânci cu forță în mijlocul cercului care se formase. Băiatul, luat pe nepregătite, căzu pe iarba bătătorită de zifari, în timp ce Relu se zbătea între brațele altor doi luptători. Soto își propti apoi un picior pe victimă, împiedicându-l să se ridice și scoțând tacticos sabia din teacă. Era hotărât să-l decapiteze și îi arăta celuilalt prizonier că el urmează dacă-i mai duce cu vorba.

În aceste momente decisive, Relu își căuta cu disperare cuvintele potrivite pentru a-l face pe Soto să se răzgândească. Din micul vocabular însușit de la Iakan, a găsit câteva expresii jignitoare la adresa celui care se dădea mare erou omorând un copil. Asta l-a făcut pe roșcat să-și iasă din pepeni și să-și schimbe abordarea. Turbat de furie, apucă o sabie de-a unui soldat apropiat și o aruncă spre pământeanul ce se zbătea. În acel moment, brațele i-au fost eliberate, tocmai la timp ca să poată prinde arma. Lupta începuse, iar cei din jur așteptau cu nerăbdare să-l vadă răpus pe străinul cel pipernicit.

Singura șansă a lui Relu era să se bazeze pe iuțeală, căci la capitolul forță era de departe depășit. Își aminti lecțiile primite de la prietenul lui, Iakan, și căută să urmeze întocmai indicațiile. Soto era mare și puternic, dar se enerva repede și nu mai gândea cu luciditate. Asta se vedea deja prin atacurile dezlănțuite pe care le întreprindea uriașul, la care Relu se eschiva mereu, înfuriindu-l și mai tare. Săbiile erau grele și o parare directă nu era decizia cea mai bună. Cu toate acestea, arma trebuia să fie mereu pregătită pentru atac sau apărare, în funcție de ocazia ivită.

Soto ataca mereu ca un taur care vede roșu în fața ochilor, iar Relu zburda ca un titirez în jurul lui. Oboseala trebuia să-și facă efectul mai rapid asupra primului, mult mai solicitat și datorită platoșei metalice greoaie. Socoteala ar fi putut da rezultate dacă pământeanul nu s-ar fi împiedicat în iarba încâlcită, scăpând sabia din mână și căzând pe spate. Crezând că are ocazia loviturii finale, războinicul ron își puse toate puterile în execuția de grație, înfigând cu putere sabia. Noroc că Relu a reușit o răsucire, iar arma a intrat pe lângă el, adânc în pământ. Acum era momentul decisiv: profitând de încăpățânarea namilei de a-și recupera neapărat mândrețea de instrument, pământeanul se rostogoli ca fulgerul printre picioarele crăcănate, scoțând totodată pumnalul de la brâul lui Soto. Cu aceeași iuțeală, înainte ca acesta să se dezmeticească, îi sări în spate și îl înjunghie adânc la baza gâtului, acolo unde plăcile metalice nu mai puteau să-l apere.

Roșcatul nici nu și-a dat seama ce s-a întâmplat, căzând în genunchi și privind mirat sângele care-i șiroia peste tot. Mâinile lui cercetau locul rănii, iar ochii exprimau o cruntă mirare și deznădejde. Aceeași uimire și dezamăgire era vizibilă pe chipurile amuțite ale ronilor. Iar tăcerea profundă nu prevestea nimic bun pentru cel care a avut curajul să-l ucidă pe cel mai bun războinic din armata ronilor. Privirile își schimbau rapid căutătura, devenind din nou amenințătoare și mult mai crunte.

În acel moment s-a auzit o bubuitură ca de trăsnet, ce a cutremurat pământul și a speriat toată tabăra. Bucăți dintr-un car, picioare de animale și materiale amestecate cu torțe de foc zburau prin aer. Părea un atac prin surprindere al inamicului invizibil, de aceea Țamorul ordonă imediat mobilizarea spre locul impactului. Toți luptătorii se buluciră în direcția indicată, iar în preajma zifarilor nu mai rămaseră decât câțiva hamali și… cei doi prizonieri. Momentul trebuia exploatat imediat. Cu pumnalul încă în mână, Relu tăie rapid funiile zburătoarelor, fără să întâmpine vreo opoziție. Apoi, el și Bogdănel se aruncă pe Zui și Zec și îi îndemnă la galop.

Până și-au dat seama ronii că explozia provenea de la niște recipiente proprii cu praf de pușcă, detonate de Iakan pentru a crea o diversiune, era prea târziu. Zifarii erau deja în aer și nicio săgeată sau glonț nu-i mai putea atinge. Pe cel călărit de Bogdănel, ca un dar din partea prietenului lor hamal, erau fixate și două butoiașe din praful de pușcă al ronilor. Probabil că plătise cu viața curajul de a-și înfrunta semenii, iar pentru asta cei doi călăreți ai văzduhului îi erau recunoscători.

Patru boi, ce păreau niște mamuți preistorici de pe Terra, erau înhămați în fața tot atâtor tunuri grele și a muniției aferente. Alte două animale de acest gen trăgeau două care grele. Într-unul stătea Țamorul, cu suita și lucrurile sale, iar în celălalt erau înghesuite alimentele, băutura și corturile mai mari. Peste 450 de luptători și vreo 90 de hamali mărșăluiau pe jos, cei din urmă purtând în spate câte un bagaj greu cu mărfuri și obiecte de trebuință. Cam așa arăta convoiul ce a pornit în acea dimineață să cucerească un teritoriu necunoscut și periculos, dar cu atât mai provocator. Doar 10% din roni au rămas să vegheze și să întrețină corabia până la reîntoarcerea plină de glorie a temerarilor.

Cei doi pământeni stăteau în apropierea Țamorului, alături de Soto și soldații din garda de protecție, oferind sfaturi în ceea ce privește ruta de urmat, precum și modul de evitare a obstacolelor inerente unui traseu virgin. Avangarda, formată din luptători înarmați cu săbii, deschidea drumul printre ierburile înalte, căutând să nu se abată de la cursul benefic al râului. Înaintau încet și cu prudență, o zi de marș fiind echivalentul a 50 de kilometri parcurși, după socoteala lui Relu. În acest ritm, ar fi avut nevoie de vreo 40 de zile pentru a ajunge pe malul celălalt al continentului, fără nicio zi de pauză sau situații de ocolire. Dar nici nu se punea problema să aibă la dispoziție un termen atât de lung, căci ronii erau nerăbdători și îi impuseseră o limită de timp. El trebuia să profite cât mai mult, ducându-i cu vorba.

În prima zi, nu a existat niciun eveniment neplăcut, iar seara a venit ca o izbăvire pentru întregul convoi. Aveau nevoie de odihnă, dar nici petrecerea obișnuită a serii nu era uitată. În cursul celei de-a doua zile s-a înregistrat și prima victimă: un hamal a fost lovit de o săgeată otrăvită și a murit în scurt timp. De atunci, nu se așternea o seară fără a se raporta cel puțin un mort, luptător sau hamal. Dușmanul era nevăzut și frica punea stăpânire pe armata expansionistă. Victime se înregistrau și în timpul vânătorilor necesare pentru împrospătarea proviziilor alimentare.

Nimeni nu-i mai supraveghea noaptea pe cei doi prizonieri sau pe hamali, socotindu-se că n-aveau unde să fugă, decât dacă erau inconștienți și nu puneau preț pe viața lor. De această libertate a profitat Relu și Iakan, care s-au împrietenit și plecau noaptea pentru câteva ore din tabără. Cel din urmă aflase din anumite surse de refuzul pământeanului de a-l împușca la indicația roșcatului, și voia să-și arate recunoștința. Înainte de a fi retrogradat ca hamal, fusese un bun războinic și mulți adversari au fost uciși de sabia lui. Era un mister cu ce a greșit, dar s-a oferit să-l inițieze pe Relu în tainele luptelor cu arme diferite, în mod special cu sabia cea grea a ronilor. Sub strălucirea aștrilor nopții, în locuri retrase și bine alese, cei doi se întâlneau și exersau fizic, dar și lingvistic, străinul fiind avid în a învăța limba cuceritorilor. Uneori se trecura și Bogdănel la aceste lecții, dar în cele mai multe cazuri el era cel care se asigura că nu vor fi prinși.

În momentele de odihnă dintre reprizele de pregătire militară Relu punea adesea întrebări despre Zakala, ființa atât de adorată de roni încât au pictat-o pe pânza corăbiei lor. Hamalul vorbea atunci cu patos și emoție despre zeitatea cu origini celeste care-i conducea la victorii în lupte și le oferea, de asemenea, o viață prosperă în timp de pace. Pământeanul credea că-i o entitate abstractă, prezentă doar în închipuirile celor naivi, dar Iakan l-a asigurat că ea există cu adevărat și e chiar mai frumoasă decât desenul de pe pânză. Afirmație ce-l făcea să zâmbească circumspect pe străin.

În fiecare dimineață, Țamorul și suita lui făceau un raid de circa două ore cu zifarii. Se părea că patrupedele înaripate nu rezistau mai mult în aer fără să se odihnească, iar o aterizare în afara taberei era mai mult decât riscantă. Chiar și în timpul zborului erau acum mai atenți, păstrând o altitudine mai mare și o oarecare distanță de zonele împădurite și periculoase, după cum au văzut la prima survolare. După revenirea la sol, porneau pe direcția cea mai ușor de străbătut și care prezenta o siguranță mai mare.

Astfel s-au scurs mai multe zile, iar timpul care trecea nu era deloc în favoarea celor doi prizonieri, deveniți călăuze spre o destinație tot mai himerică. Soto își manifesta mai des și mai ostil neîncrederea, influențându-l cu tot mai mare succes pe Țamor. Relu și Bogdănel simțeau că nu pot să-i ducă mult timp cu vorba și momentul adevărului se apropia. Chiar li s-a dat un ultimatum: dacă în următoarele trei zile nu vor zări fuiul halanilor, vor plăti cu viața faptul că l-au mințit pe Țamor. Iar Soto își mângâia cu subînțeles sabia de la brâu, în timp ce trecea rânjind pe lângă ei.