racoltapetru6

Bobo și Laca erau cuplul cel mai ciudat, dar și cel mai de temut din fui. Separat ar fi fost mult mai slabi și ușor de batjocorit pentru fizicul lor ieșit din comun. Împreună, însă, erau o forță cu care nimeni nu cuteza să se pună, mai ales că halanii apelau adesea la priceperea lor în prelucrarea metalelor. Cuțitele bine ascuțite, sulițele lungi și ușoare, săgețile meșteșugite, obiectele de uz casnic erau cele mai solicitate de comunitate, iar agilitatea piticului și vigoarea femeii sale făceau minuni în atelier.

Bobo avea o fire binevoitoare și era ușor să ți-l faci prieten. Săritor din fire, ajuta pe oricine avea nevoie, dar era vai de capul celui care profita în mod meschin de bunătatea lui. Pe cât de mic, pe atât de imprevizibil era în atac și odată sărea la beregata celui vizat, ca un arc puternic ce se sloboade dintr-o dată. A fost mai greu până când vreo câțiva halani au simțit asta pe pielea lor, apoi s-au ferit cu toții să-l mai supere. Laca era în schimb mai tăcută și serioasă. Muncea cât doi bărbați și nu vorbea nici jumătate din cât o făcea unul, chiar dacă nici ei nu erau vorbăreți din fire. Când nu era solicitată, privirea ei era pierdută și gândul îi rătăcea departe, însă nimeni nu îndrăznea să o conturbe. Țineau minte că unul dintre ei a sâcâit-o odată, dar palma pe care a primit-o l-a făcut să-și piardă cunoștința o bună bucată de vreme, de au crezut cu toții că a murit. Noroc cu Bobo, care a aruncat pe el apă rece, readucându-l la viață.

Relu și Bogdănel s-au atașat imediat de pitic, simțind că vor avea mare nevoie de el și de consoarta lui. La rândul lui, Bobo era curios de felul cum funcționează puștile străinilor și de locul din care vin ei. Au purtat o discuție lungă, bazată mai mult pe semne, prin care pământenii au reușit să-și exprime doleanțele. Multe lucruri se găseau în fierăria aceea, dar Relu a comandat niște piese pentru un generator de curent electric rudimentar, dar destul de ușor de construit. A făcut niște schițe, pe care le-a explicat de mai multe ori fierarului. Acesta nu prea înțelegea despre ce-i vorba, dar se străduia să asimileze și a promis că va face tot ce-i stă în putință pentru a onora comenzile. Mai trebuia ca pământenii să obțină aprobarea Marelui Șef.

Bogdănel avea alte preocupări și acum era nevoit să-și deconspire planul. A admirat cum prelucrau femeile halane pielea cavanelor, până ajungea subțire și ușoară, dar foarte rezistentă. Îi trebuiau câteva sute de metri pătrați din acel material pentru a construi un… balon. Desigur că se gândise și la o nacelă, precum și la recipiente pentru gaz, în burdufuri etanșe, tot din piele. Combustibilul de încălzire a aerului trebuia să fie un biogaz ce urma să-l producă din carnea putrezită ale unor animale. Relu și Gavrilă erau uluiți de ideea juniorului și încercau să-i explice cât de fantezist și costisitor ar fi un asemenea proiect. Dar Bogdănel era decis și o avea de partea lui pe Carmen, iar apoi și pe Olguța. Sperând că problemele pe care le va întâmpina pe parcurs o să-l facă să se răzgândească, bărbații și Florica n-au mai insistat și l-au lăsat să-și comande materialele.

Spre seară a început o altă festivitate, asemănătoare cu cea de la venirea lor. Probabil pentru că a doua zi dimineață plecau spre casă, iar halanii îi cinsteau de rămas bun. Printre bucate, pe masa din centru au văzut ceva deosebit: niște ouă mari, precum cele de la struțul pământean, fierte și tăiate apoi felii, printre celelalte feluri. Undeva, prin apropiere, trebuiau să fie și păsările care le făceau, doar că încă nu le-au văzut. Și din nou s-au umplut pahare cu șiși, iar Cali le-a dăruit un burduf cu această băutură, alături de patru pahare din aur, după cum arătau de strălucitor.

Alcoolul le-a dezlegat și mai mult limbile, iar Relu a profitat de asta făcându-și cunoscute doleanțele față de Marele Șef. Bătrânul a ascultat lista materialelor și apoi a chibzuit, sfătuindu-se cu Cali, ceilalți trei comandanți și cu preotul. Apoi i-a spus pământeanului că e de acord să-i dea ce a cerut, dar și halanii au nevoie de ceva de la ei. Era vorba de cornul șarpelui Zala, pe care preotul ar vrea să-l expună în lăcașul lor de rugăciune. A fost rândul lui Relu, Gavrilă și ceilalți din echipă, să se gândească dacă se pot lipsi de lumina care-i ajuta în fiecare noapte și le dădea un plus de siguranță. Dar au primit atâtea de la gazde, iar ei nu prea aveau cu ce să-i răsplătească, astfel că decizia nu a fost prea greu de luat. Târgul a fos făcut, urmând ca halanii să găsească o modalitate de a transporta obiectul în vârful muntelui. Dar până când erau gata și materialele pământenilor, mai era destulă vreme.

Ospățul ar mai fi ținut mult, dacă nu aveau nevoie de odihnă pentru a doua zi. Florica, Olguța, Carmen și Bogdănel s-au retras primii, dar nici Relu și Gavrilă n-au zăbovit mult după aceea. Nici coborârea spre casă nu părea mai ușoară decât urcarea pe munte, mai ales că nu s-au menajat toată ziua.

Halanii erau matinali, astfel că ziua a început devreme, cu o masă frugală servită direct la „domiciliul” invitaților. Apoi a venit Ucu, poftindu-i pe toți la o plimbare prin fui. Primul obiectiv a fost lacul termal, în care au fost încurajați să se scalde, alături de alți amatori care se hârjoneau în apă. Firește că pământenii erau mereu în centrul atenției, mai ales când și-au dat jos din haine și au intrat între ceilalți. Temperatura apei era ideală la suprafață, dar pe măsură ce se scufundau devenea mai ridicată, până la fierbinte. Se aflau, cu siguranță, în apropierea unui vulcan a cărui lavă se scurgea prin subteran.

Au urmat vizitele prin camerele săpate în stâncă: locuința lui Cali, unde i-au cunoscut pe cei trei urmași ai Marelui Șef, doi băieți gemeni și o fată; lăcașul de rugăciune, cu desene reprezentându-l pe Zalu; fierăria, care i-a impresionat cel mai mult. Fierarul era cel mai scund om dintre halani, având doar un metru înălțime, pe nume Bobo. Din spusele lui Ucu, reieșea că nici măcar nu făcea parte din neamul lor, ci din cel al „tochilor”, o specie de canibali războinici. L-au găsit rănit în mijlocul pădurii și a rămas printre ei, renunțând la canibalism și făcând un cuplu ciudat cu cea mai înaltă femeie din fui, Laca.

Nici această femeie, ce avea o statură de peste doi metri, nu era de origine halană, fiindcă în trupul ei curgea sânge de ron, cei mai periculoși oameni cu care au venit în contact. A urmat o istorisire amplă și dificilă, având în vedere dificultățile de limbaj, dar cu ajutorul lui Hita și Șivu, dând dovadă de multă răbdare și imaginație, Ucu a reușit în mare parte să le povestească un moment crucial din istoria nu prea îndepărtată a omuleților din vârful muntelui.

Așadar, nu prea demult, cam un secol, după câte au înțeles pământenii, halanii trăiau chiar pe platoul și câmpia unde s-au stabilit Relu și ai lui. Viața le era mult mai ușoară, iar pescuitul și creșterea animalelor era principala lor ocupație. Chiar și cu o populație dublă, față de acum, fiecare familie avea casa ei.

Într-o zi nefastă, o corabie mare a ancorat în apropierea plajei și din ea au coborât niște oameni masivi, bărboși și înarmați de luptă. Halanii, fiind pașnici din fire, i-au întâmpinat cu bunăvoință, oferindu-le mâncare, băutură și diferite daruri. Dar la vederea obiectelor din aur, ochii noilor veniți s-au aprins de poftă și au cerut să li se dea tot ce aveau din acest metal. Mereu nemulțumiți de cât li se aducea, ronii au început să percheziționeze fiecare casă și chiar să-i ucidă pe cei care opuneau rezistență sau ascundeau ceva.

Două luni au durat ororile tiraniei barbare, timp în care Marele Șef de atunci era ținut prizonier în propria casă, iar fiicele lui batjocorite. La capătul acestei perioade, ronii au încărcat tot aurul pe corabie, au luat cu ei 20 de halani în robie și au început să dea foc caselor, omorând orice ființă le stătea în cale. Atunci s-a supărat Marele Zala și a ieșit din adâncul apelor. Cu o forță nemaivăzută, a lovit cu coada în nava ronilor, rupând-o în două. În zadar trăgeau ronii cu armele de foc sau atacau cu sulițe, săgeți și săbii. Zala era pornit rău împotriva celor înalți și înarmați, pe care-i strivea sau chiar îi înghițea cu totul.

A fost o baie de sânge care a durat până ce corabia s-a scufundat și Marele Zala a dispărut brusc. Cei câțiva roni care au scăpat de șarpe, au fost linșați de mulțimea halanilor stârniți de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Dar Marele Șef era mort, la fel ca mulți supuși de-ai lui, și din nefericire nu a avut băieți care să-i ia locul.

De asemenea, majoritatea caselor nu mai existau. Sfatul care a urmat a doua zi a degenerat în certuri și amenințări. În lipsa unui conducător, trei halani erau dornici să fie aleși Mare Șef și fiecare avea adepții și ideile lui. Comunitatea s-a scindat astfel în trei grupuri. Două dintre ele au decis că locul acesta nu mai prezintă siguranță, alți roni putând debarca oricând. Un grup de halani a plecat spre sud, altul – cel mai mic – spre nord, dar cei mai mulți s-au gândit să rămână. Doar că era mai bine să se retragă pe munte, unde puteau să se ascundă și să se apere mai ușor. După ce au șters orice urmă din așezare, au pornit cu toții spre noua locație.

Mai târziu s-a aflat că una din fiicele Marelui Șef rămăsese însărcinată de la roni. S-a hotărât ca ființa ce se va naște să fie sacrificată, însă fata a aflat și s-a ascuns într-o peșteră. Băiatul care s-a născut acolo nu a fost primit între halani și a trăit ca un sihastru, alături de mama lui. După moartea ei, a răpit o halancă ce a dat naștere altui băiat. La rândul lui, acesta a crescut și a fost prins  agresând sexual o halancă, fiind ucis pe loc. Femeia siluită a rămas însărcinată cu Laca, pe care a primit încuviințarea s-o păstreze.