Erau ei pitici, dar erau mulți și se mișcau al naibii de rapid, astfel încât Relu nu avea de făcut nimic altceva decât să se predea. Grija lui cea mai mare consta în a-l proteja pe Bogdănel, care nu se putea deplasa decât cu sprijinul lui. Tochii îi înghionteau cu micuțele lor sulițe, strigând și amenințându-i, ori de câte ori întârziau în drumul pe care erau obligați să-l parcurgă, alături de ceata lor. Nu era deloc ușor, iarba fiind înaltă, iar distanța până la pădure destul de mare. Armele și celelalte obiecte personale din grotă nici n-au fost băgate în seamă de micii sălbatici și toată atenția se părea că e concentrată pe fizicul prizonerilor.
La un moment dat, au ajuns într-o pădure suficient de umbroasă pentru gazde, dar dătătoare de neliniști pentru cei doi captivi. Au fost întâmpinați, pe rând, de alte grupuri de pitici înarmați, goi pușcă, dar cu figuri amenințătoare și o dantură grosolană, ieșită în evidență. O altă caracteristică evidentă a tochilor era penisul disproporționat de mare pe care-l aveau și îl etalau cu mândrie. „Noroc că Bogdănel nu era în stare să remarce acest lucru”, se gândea, ca o umilă compensație, Relu.
Spre seară, au ajuns și în tabăra de bază, situată între niște arbori deși și rămuroși. Locul părea un cimitir al groazei, fiind încadrat de zeci de capete și schelete umane, din care o bună parte păreau a fi ale ronilor. Corturile, dacă se puteau numi așa, erau niște căpițe de iarbă uscată din care ieșeau puradei micuți, bătrâni cu ochii bulbucați și femei țâțoase, cu părul până la pământ. Focul din mijlocul așezării părea să fie centrul atenției și acolo a fost dusă prețioasa captură, mai ales că lumina zilei dispăruse complet.
A urmat o ceartă și-o hărmălaie din care cei doi pământeni nu au înțeles mare lucru. Se părea că li se hotăra soarta, în timp ce erau legați strâns de un copac alăturat. Cearta a continuat târziu în noapte și de mai multe ori au fost în pericol de a fi sacrificați. Întotdeauna intervenea altă grupare de tochi, care-și revendica una dintre victime. Între timp, deasupra focului erau prăjite trupuri proaspete de oameni și animale, împrăștiind în jur un miros amețitor, îmbietor sau grețos, în funcție de cine îl percepea. Bogdănel, slăbit și sensibil, era încă leșinat, în timp ce Relu se străduia să rămână lucid și atent la orice detaliu.
Oboseala i-a răpus în cele din urmă și unii au adormit în poziții dintre cele mai caraghioase. Iar când te culci târziu, diminețile cu care începi ziua nu-s deodată cu razele soarelui. Așa s-a întâmplat și de această dată, când au fost treziți nu de lumină, ci de niște bubuituri năpraznice. Nimeni nu știa ce se întâmplă, dar vedeau cum sunt loviți de sus cu foc și pulbere. Trupuri de omuleți zburau prin aer și focul a cuprins corturile improvizate, făcându-i pe toți să o ia la fugă. Tochii nu se mai gândea la cei doi prizoneri, ci doar să-și salveze pielea. Ghiulelele cădeau mereu, în timp ce Bogdănel s-a trezit speriat, iar Relu se zvârcolea să se dezlege.
Omul care simte că-i e aproape sfârșitul, dă tot ce poate pentru a-și salva viața. Iar când mai are de protejat pe cineva, efortul lui nu cunoaște limite. Așa s-a întâmplat și cu Relu, care, deși și-a tăiat mâinile cu funia, a reușit să se elibereze și să-l salveze la timp și pe Bogdănel. Sub tirul tunurilor – care nu puteau fi decât ale ronilor – au reușit să se strecoare și să fugă spre drumul pe care au venit. Acolo s-au adăpostit un timp pentru a se odihni și astfel au avut ocazia să vadă începutul bătăliei corp la corp dintre roni și tochii care s-au întors din ascunzișuri. A fost un măcel groaznic, în care au pierit sute de luptători, din ambele tabere. Dar nu era vreme de pierdut și trebuiau să profite de ocazie.
Cu toată forța de care dispuneau, au făcut cale întoarsă, bazându-se pe memorie și pe puținele indicii reținute. Aveau mereu grijă să nu întâlnească vreun inamic și de aceea le-a luat mai mult timp până au ieșit din pădure și au găsit poteca cu iarbă bătătorită. Iar când le-a apărut grota în față, bucuria lor a fost nețărmuită. Și oboseala la fel, astfel că au adormit imediat lângă lucrurile lor. A doua zi, Bogdănel a fost primul care a dat deșteptarea și a ieșit la lumina binefăcătoare a zilei. Parcă nu-i venea să creadă: zifarii pășteau liniștiți chiar în locul în care-i lăsaseră cu două zile în urmă, iar Zec se apropie de el pentru a fi mângâiat. Dacă n-ar fi fost rănit la umăr, mai că ar fi jurat că totul a fost doar un coșmar.
Chiar și Relu a rămas înmărmurit la vederea prietenilor înaripați și a căutat o explicație rezonabilă. Zifarii ar fi simțit pericolul și s-au îndepărtat până acesta a dispărut. Însemna că acum sunt în afara oricărei amenințări și puteau să-și continue drumul. Astfel că au încălecat, cu stomacul gol, părăsind aceste locuri neprimitoare.
