racoltapetru6

Contracțiile au început cu vreo două săptămâni înainte de data socotită de Olguța. Poate că n-a calculat ea bine sau pe aici altfel trebuia socotit timpul, dar era clar că-i venise sorocul să nască. În acea seară de început de vară, toată familia de pământeni a intrat în alertă când femeii i s-a rupt apa. Florica îi dirija ca o moașă cu experiență și nimeni nu mișca fără aprobarea sau indicațiile ei. Relu era alături de nevasta lui dragă, vorbindu-i și ținând-o de mână. Doar că durerile erau mari și se prelungeau ore în șir. Copilul nu voia să iasă, cu tot efortul depus de mămică.

Ceva nu era în regulă și Florica își frângea mâinile a neputință. Se gândea la cordonul ombilical, care putea fi răsucit în așa fel încât să împiedice ieșirea fătului. Poate chiar în jurul gâtului, cazuri de care a auzit frecvent. Sau poate pruncul avea o greutate prea mare, iar Olguța nu avea putința să facă față unui astfel de efort. În acest caz era nevoie de cezariană, dar cine ar fi avut curajul să taie cu cuțitul, având în vedere că nimeni nu văzuse măcar cum se face?! Poate chiar moașa de ocazie, însă știa că dacă nu ar fi izbândit, Relu n-ar fi iertat-o toată viața. Așa că nici prin gând nu-i trecea să riște.

Către dimineață, Olguța își pierduse cunoștința, iar Relu privea speriat și neputincios la trupul slăbit al femeii, ce abia mai respira. Degeaba îl întreba Florica de operație și îi aduse chiar un cuțit; n-avea putere să se miște de lângă capătul patului și să se despartă de încleștarea reciprocă a mâinilor lui cu ale nevestei sale. Era ca într-o transă și nici nu putea fi vorba să pună mâna pe acea armă ascuțită, darămite să mai taie și în carne vie. Nici Gavrilă nu voia să riște, dar a avut ideea să facă un foc în fața casei și, prin semnalele de fum, să-i cheme în ajutor pe halani. Dacă ar ajunge la timp, sigur ei știau ce e de făcut și aveau îndemînarea necesară.

Ce repede și dureros se schimbase situația! Până ieri toate păreau la locul lor și viitorul părea foarte promițător. Relu se vindecase complet de melancolia sirenelor și împreună au luat cu asalt lucrările planificate. Haznaua sau depozitul pentru resturi menajere, alimente alterate și alte deșeuri potrivite pentru producerea biogazului era gata de o lună. Halanii le-au adus materialele solicitate pentru generator și balon, iar nacela era aproape terminată. Pielea se lipea foarte bine cu o soluție naturală eficientă, iar balonul mult visat devenise realitate. Legumele din grădina Floricăi s-au făcut parcă mai frumoase decât pe Pământ și au mâncat cu o bucurie nostalgică din roșiile zemoase, ardeii mari și grași, castraveții lungi și înmiresmați, păstăile fragede și salata în buchete îmbietoare. Începeau să simtă cu adevărat binecuvântarea unui paradis și se gândeau cu mari speranțe la copilul ce va să vină. Astfel se gândea Gavrilă în timp ce, alături de Bogdănel, transmitea apelul de ajutor către singurii prieteni care i-ar fi putut ajuta.

Dar ei erau departe și până spre seară nu au reușit să ajungă, iar atunci nu se mai putea face mare lucru. Olguța era moartă, iar Relu era mai mult inconștient și a fost nevoie să i se dea o băutură sedativă pentru a-l adormi. Hita a fost cel care a scos fătul mort din femeie, după ce a tăiat-o sub ochii îngroziți ai Floricăi. Era un băiat de cel puțin șase kilograme, ceea ce explica, în mare parte, chinul prin care a trecut femeia încercând cu disperare să-l împingă afară.

Pregătirile și înmormântarea Olguței și a fătului s-au făcut rapid, profitând de somnul indus lui Relu și scutindu-l, în același timp, de niște momente și imagini devastatoare. Gavrilă și halanii au săpat o groapă, încă înainte de a se lumina, în timp ce Bogdănel o consola cum putea mai bine pe Carmen. Fetița nu mai avea lacrimi și suspina întruna, ca un tic ce se perpetua de mai bine de 24 de ore. Doar la pieptul prietenului ei simțea căldura de care avea atâta nevoie în aceste momente.

Relu și-a revenit târziu, ca dintr-un coșmar, și poate spera ca totul să nu fi fost aievea. De data aceasta el era prioritatea numărul unu, pentru toți cei din jurul său, pregătiți fiind să facă față unei crize majore. Dar omul nu a scos niciun cuvânt și nici n-a reacționat cu gesturi extreme. Privirea lui era tristă și pierdută, dar nu disperată. Știa că visul lui se stinsese, odată cu iubirea și speranța de a fi tată. A cerut doar să se reculeagă singur în fața mormântului și a crucii proaspete, pe care nici numele nu era trecut încă. Doar că prietenii stăteau la doi pași în spatele lui, împărtășindu-i durerea. Carmen auzi chemarea blândă a lui Relu și urmă o îmbrățișare lungă între cei doi.

– Te rog să mă ierți, draga mea copilă!, șopti omul sărutând-o pe frunte.

Dar Carmen nu știa ce trebuie să ierte și primi sărutul ca pe o ușurare. Acum simțea că mai avea un părinte care o iubește.

Emoțiile pe care le simțea Gavrilă, au fost sporite la vederea bărcii lor, trasă la mal și legată de o stâncă mai ascuțită. De fapt, întreaga insulă era aproape fără nicio vegetație, de parcă cineva a cules firele de iarbă ce ar fi reușit să se strecoare printre pietrele mari și colțuroase. Pășind cu grijă, au lăsat în urmă ambarcațiunile, strecurându-se când în apropierea apei, când făcând o mică incursiune în interiorul uscatului. În ciuda luminii pe care o împrăștiau Muza și Cupidon, plus torțele din mâinile fiecăruia, nu vedeau nicio ființă.

Gavrilă a socotit de cuviință că n-ar strica niște apeluri pe numele prietenului său, iar Ucu i-a urmat exemplul, știind deja să pronunțe bine „Relu”. Nici ceilalți halani nu s-au lăsat mai prejos și, în curând, mica insulă răsuna de vocile lor. Strigau o vreme și apoi se opreau, așteptând un răspuns sau orice semn care să-i călăuzească. Timpul se scurgea nemilos și în curând soarele avea să fugărească întunericul protector. Grija asta îi măcina când au auzit chemarea unei voci slăbite:

– Diana… Diana…

– E Relu! a exclamat Gavrilă și au alergat cu toții spre o stâncă de la mal, de unde venea sunetul.

Când s-au apropiat, le-a fost dat să vadă o siluetă de bărbat despuiat complet de haine, chemând pe cineva cu mâinile întinse spre larg. Panta era lină și ușor de urcat, astfel că au ajuns curând în apropierea bărbatului ce părea că nu-i vede. Era chiar Relu, dar mult slăbit și cu fața aproape de nerecunoscut. Când căutătorii l-au atins, s-a speriat brusc și a început să fugă spre mare urlând mereu „Diana!” L-au ajuns înainte de a intra în apă, doborându-l cu greu la pământ. Se purta ca un nebun și a fost nevoie de forța tuturor ca să-l imobilizeze. Spumega la gură și continua să strige numele surorii sale moarte de trei ani.

Pe când credeau că nu le rămâne decât să-l care spre ambarcațiuni, ceva foarte ciudat s-a întâmplat. Apa mării a încremenit deodată, Relu a amuțit și în liniștea desăvârșită s-au auzit niște voci atât de tandre și cunoscute încât le-au înmuiat sufletul. „Ce caută Florica aici?”, se întreba Gavrilă. „Doar am lăsat-o acasă…” Nici ceilalți halani nu păreau mai liniștiți, iar chipurile lor trădau emoții puternice. Doar Ucu a avut prezența de spirit să țipe din toate puterile:

– Nu vă uitați spre apă! Nu vă uitați spre mare! Porniți către uscat! Nu vă uitați către apă! Haideți!!!, și o ținea întruna cu urletele, acoperind vocile dulci care-i chemau.

Tactica lui a avut succes și i-a mai dezmeticit pe ceilalți. Astfel s-au depărtat de acel loc, cu toată împotrivirea lui Relu. Mai urma îmbarcarea, unde Ucu se temea de o nouă încercare a sirenelor în a-i seduce, mai ales că se lumina de ziuă. Frica lui era justificată și țipetele își pierdeau din intensitate. Ajunși în dreptul bărcii și a canoelor, chinul chemărilor duioase a reînceput. Halanii erau tot mai slabi, în timp ce prizionerul lor părea că prinde noi puteri. Gavrilă o auzea pe Florica tot mai aproape, iar șoaptele ei mieroase și rugătoare îl îndemnau să rămână lângă ea. Atunci a întors capul și a văzut-o! Mai tânără și mai frumoasă decât o știa, cu ochii blânzi și fermecători, cu zâmbetul larg și buzele fremătând. Cine ar fi putut rezista unei astfel de chemări, unei astfel de ființe perfecte care-ți spune pe nume și îți promite tot ce ai visat?

Păstrând ochii pironiți spre sirenă, mâinile lui Gavrilă au reacționat prompt, apucând pușca. Nici nu a fost nevoie să țintească, glonțul a nimerit în plin acel chip minunat, ce s-a transformat într-o arătare hidoasă și apoi s-a scufundat în adâncuri. Chemările blânde au încetat imediat, făcând loc unor vaiete stridente, care le zgâriau timpanele. Relu leșinase, în timp ce halanii se dezmeticeau. Era timpul să o șteargă de acolo, până nu intervenea ceva neprevăzut. Când a fost întrebat de Ucu, pentru ce a tras în sirenă, Gavrilă i-a spus oftând din adânc:

– Mi-am dat seama că totul e o închipuire. Nevastă-mea nu putea arăta atât de bine și nici nu mi-a vorbit vreodată atât de frumos. Poate că asta m-a salvat și tot ei trebuie să-i mulțumesc, nu?

Au ajuns către seară, obosiți fizic și psihic, după un drum dificil, având în vedere că erau doar cinci vâslași pentru trei ambarcațiuni. Olguța a fost prima care i-a întâmpinat, tot plângând, dar de data asta mai mult de fericire. Relu era în continuare inconștient, însă se putea înțelege uneori cum șoptește numele Dianei. După ce l-au cărat în casă, toată noaptea i-a stat nevasta lui și Carmen, la căpătâi. Spre dimineață au plecat halanii în pădure după leacuri numai de ei știute. A durat câteva zile de tratament cu fierturi și băi fierbinți, până când bolnavul a început să-și revină. Spunea că nu știe ce se întâmplase cu el, însă mult după aceea rămânea blocat cu privirea spre locul unde era insula sirenelor.