Planeta Paradis: O nouă lovitură

Contracțiile au început cu vreo două săptămâni înainte de data socotită de Olguța. Poate că n-a calculat ea bine sau pe aici altfel trebuia socotit timpul, dar era clar că-i venise sorocul să nască. În acea seară de început de vară, toată familia de pământeni a intrat în alertă când femeii i s-a rupt apa. Florica îi dirija ca o moașă cu experiență și nimeni nu mișca fără aprobarea sau indicațiile ei. Relu era alături de nevasta lui dragă, vorbindu-i și ținând-o de mână. Doar că durerile erau mari și se prelungeau ore în șir. Copilul nu voia să iasă, cu tot efortul depus de mămică.

Ceva nu era în regulă și Florica își frângea mâinile a neputință. Se gândea la cordonul ombilical, care putea fi răsucit în așa fel încât să împiedice ieșirea fătului. Poate chiar în jurul gâtului, cazuri de care a auzit frecvent. Sau poate pruncul avea o greutate prea mare, iar Olguța nu avea putința să facă față unui astfel de efort. În acest caz era nevoie de cezariană, dar cine ar fi avut curajul să taie cu cuțitul, având în vedere că nimeni nu văzuse măcar cum se face?! Poate chiar moașa de ocazie, însă știa că dacă nu ar fi izbândit, Relu n-ar fi iertat-o toată viața. Așa că nici prin gând nu-i trecea să riște.

Către dimineață, Olguța își pierduse cunoștința, iar Relu privea speriat și neputincios la trupul slăbit al femeii, ce abia mai respira. Degeaba îl întreba Florica de operație și îi aduse chiar un cuțit; n-avea putere să se miște de lângă capătul patului și să se despartă de încleștarea reciprocă a mâinilor lui cu ale nevestei sale. Era ca într-o transă și nici nu putea fi vorba să pună mâna pe acea armă ascuțită, darămite să mai taie și în carne vie. Nici Gavrilă nu voia să riște, dar a avut ideea să facă un foc în fața casei și, prin semnalele de fum, să-i cheme în ajutor pe halani. Dacă ar ajunge la timp, sigur ei știau ce e de făcut și aveau îndemînarea necesară.

Ce repede și dureros se schimbase situația! Până ieri toate păreau la locul lor și viitorul părea foarte promițător. Relu se vindecase complet de melancolia sirenelor și împreună au luat cu asalt lucrările planificate. Haznaua sau depozitul pentru resturi menajere, alimente alterate și alte deșeuri potrivite pentru producerea biogazului era gata de o lună. Halanii le-au adus materialele solicitate pentru generator și balon, iar nacela era aproape terminată. Pielea se lipea foarte bine cu o soluție naturală eficientă, iar balonul mult visat devenise realitate. Legumele din grădina Floricăi s-au făcut parcă mai frumoase decât pe Pământ și au mâncat cu o bucurie nostalgică din roșiile zemoase, ardeii mari și grași, castraveții lungi și înmiresmați, păstăile fragede și salata în buchete îmbietoare. Începeau să simtă cu adevărat binecuvântarea unui paradis și se gândeau cu mari speranțe la copilul ce va să vină. Astfel se gândea Gavrilă în timp ce, alături de Bogdănel, transmitea apelul de ajutor către singurii prieteni care i-ar fi putut ajuta.

Dar ei erau departe și până spre seară nu au reușit să ajungă, iar atunci nu se mai putea face mare lucru. Olguța era moartă, iar Relu era mai mult inconștient și a fost nevoie să i se dea o băutură sedativă pentru a-l adormi. Hita a fost cel care a scos fătul mort din femeie, după ce a tăiat-o sub ochii îngroziți ai Floricăi. Era un băiat de cel puțin șase kilograme, ceea ce explica, în mare parte, chinul prin care a trecut femeia încercând cu disperare să-l împingă afară.

Pregătirile și înmormântarea Olguței și a fătului s-au făcut rapid, profitând de somnul indus lui Relu și scutindu-l, în același timp, de niște momente și imagini devastatoare. Gavrilă și halanii au săpat o groapă, încă înainte de a se lumina, în timp ce Bogdănel o consola cum putea mai bine pe Carmen. Fetița nu mai avea lacrimi și suspina întruna, ca un tic ce se perpetua de mai bine de 24 de ore. Doar la pieptul prietenului ei simțea căldura de care avea atâta nevoie în aceste momente.

Relu și-a revenit târziu, ca dintr-un coșmar, și poate spera ca totul să nu fi fost aievea. De data aceasta el era prioritatea numărul unu, pentru toți cei din jurul său, pregătiți fiind să facă față unei crize majore. Dar omul nu a scos niciun cuvânt și nici n-a reacționat cu gesturi extreme. Privirea lui era tristă și pierdută, dar nu disperată. Știa că visul lui se stinsese, odată cu iubirea și speranța de a fi tată. A cerut doar să se reculeagă singur în fața mormântului și a crucii proaspete, pe care nici numele nu era trecut încă. Doar că prietenii stăteau la doi pași în spatele lui, împărtășindu-i durerea. Carmen auzi chemarea blândă a lui Relu și urmă o îmbrățișare lungă între cei doi.

– Te rog să mă ierți, draga mea copilă!, șopti omul sărutând-o pe frunte.

Dar Carmen nu știa ce trebuie să ierte și primi sărutul ca pe o ușurare. Acum simțea că mai avea un părinte care o iubește.

Fiecare cu crucea lui

Vecina mea, Corina, a fost mare petrecăreață de-a lungul vieții. Făcea chefuri multe și îndelungi, la care erau invitate cele mai alese familii din județ. A doua zi, când bărbatul nu-i era acasă, unii petrecăreți reveneau să-și alunge mahmureala, iar gura lumii nu scăpa ocazie de a bârfi pe seama frumoasei și curtate doamne. Soțul nu știa sau se făcea că nu aude gura lumii, iar la o băută îl vedeai mai rar. Poate că de aceea, nevasta îi reproșa că-i un „fătălău” și-i prefera pe cei care rezistau alături de ea.

După câteva decenii de petreceri și aventuri, vestea că femeia are cancer a căzut precum trăsnetul. Îi era dragă viața, mai ales că i-a fost tare „dulce”, și ar fi făcut orice pentru a scăpa de boală. Pe lângă tratamentul cu citostatice, radioterapie și alte proceduri recomandate de medicii cei mai buni din țară, Corina a început să meargă la biserică. De unde până atunci abia călca în marile sărbători, la cununii și botezuri, de acum nu era zi în care să nu fie la slujba de dimineață, rugându-se cu înfocare și fiind mereu prin apropierea părintelui. Parcă era altă femeie.

Am văzut asta și din dialogurile prin care ne vorbea de Dumnezeu și felul în care ar trebui să fim cu adevărat credincioși. Duminica asta, de exemplu, mi-a spus cum trebuie să-mi fac corect cruce, pentru ca rugile mele să fie primite. Nu vreau să repet toate sfaturile pe care mi le-a dat, fiind foarte complicate pentru un novice ca mine. Esențial era faptul că eu nu-mi făcusem, până acum, niciodată o cruce conformă regulilor și, prin urmare, m-am rugat degeaba, făcându-i pe plac Satanei. Mă întreb, totuși, de ce e nevoie să facem școală pentru a face o cruce? Știm, din istorie, că acei martiri persecutați pentru religia lor, își făceau cruce cu limba pe cerul gurii și se spune că era bine primit de către Cel de Sus. Văd chiar și azi numeroși credincioși care, trecând pe lângă o biserică, își fac în grabă o cruce, fără a urma reguli sofisticate.

Iată cum, un om care nu prea punea preț pe religie, a devenit dintr-o dată un expert în credință și poate să dea lecții celor care se roagă de când se știu. Și asta datorită sau din cauza unei boli crunte, care i-a schimbat complet stilul de viață. Cancerul se pare că a intrat în remisiune sau chiar a fost tratat, dar credința și obiceiul de a frecventa biserica a rămas. Și asta e bine pentru ea și pentru biserică.

Cum îți influențează personalitatea anotimpul în care te-ai născut?

Personalitatea oamenilor este influențată de anotimpul în care s-au născut, cei născuți vara fiind mai temperamentali, nativii din lunile de toamnă mai puțin depresivi, iar persoanele născute iarna fiind optimiste, potrivit unui studiu al cercetătorilor maghiari citat de dailymail.co.uk.

personalitate

Cercetătorii maghiari au studiat 400 de persoane, corelând anotimpul în care s-a născut fiecare participant cu personalitatea sa, și au ajuns la concluzia că oamenii născuți în anumite perioade ale anului au o mai mare probabilitate de a avea anumite trăsături ale personalității.

Experții spun că acest lucru e o consecință a faptului că anotimpurile influențează anumite substanțe chimice din creier, cum sunt dopamina și serotonina, hormoni care controlează starea de spirit.

Potrivit studiului, copiii născuți vara sunt mai predispuși la a suferi de schimbări bruște ale dispoziției la maturitate. Pe de altă parte, persoanele născute primăvara tind să fie pozitive în atitudine, pline de energie și optimiste.

De asemenea, studiul a descoperit că persoanele născute toamna suferă mai puțin de depresie, iar cele născute iarna se enervează mai greu.

„Analiza noastră a fost făcută pe 400 de persoane, cărora le-am corelat anotimpul în care s-au născut cu tipul de personalitate. În esență, s-ar părea că data nașterii poate crește sau descrește riscul privind dezvoltarea unor tulburări de personalitate mai târziu, în timpul vieții. În prezent, cercetăm dacă există sau nu markeri genetici legați de anotimpul nașterii și starea de spirit predominantă”, a declarat Xenia Gonda, autoarea principală a studiului prezentat duminică la Berlin, la conferința anuală a Colegiului European de Neuropsihofarmacologie (ECNP).

Sursa: Mediafax

Pe-astea le știați?

BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* Un bogat bancher evreu își însoară băiatul.
– Simon, fiule, mâine zburăm la Tel Aviv pentru nunta ta. Îmi dau brusc seama că nu ți-am spus multe lucruri despre viață. De mâine vei fi împreună cu soția ta, trebuie să știi unele lucruri. Uite, spre exemplu, cunoști degetele de la mână?
– Sigur, tată, degetul mare, arătător, mijlociu, etc.
– Nu, fiule, stai să-ți explic: există degetul călătoriei, al direcției, al plăcerii, al căsătoriei și al distincției.
– Ah, nu știam asta, tată.
– Degetul călătoriei este degetul mare, care îți permite să faci autostopul; degetul direcției – indexul -, îl întinzi ca să indici un anumit lucru; degetul căsătoriei – inelarul -, pe care pui verigheta, iar degetul distincției – cel mic – pe care-l ridici când bei cafea.
– Am înțeles, tată, dar ai uitat degetul plăcerii.
– Ah, Simon, l-am lăsat pe cel mai bun la sfârșit… degetul plăcerii este degetul mijlociu, cel mai lung și mai frumos… pentru plăcere, fiule… îl umezești cu limba și… numeri bancnotele.
.
* Două prietene virgine își povesteau tot ce făceau. Una dintre ele pleacă într-o excursie și se întoarce ne-virgină. Cealaltă o întreabă:
– Cum e? Povestește-mi!
– Prima dată e oribil, doare de nu-ți imaginezi; dar apoi e nemaipomenit!
Prietena sa, intrigată, întreabă:
– Cam cum doare? Ca durerea de cap, de stomac?
– Nuuuu!
– Atunci cum? Ca durerea de spate, de măsea, de urechi?
– Da! E ca durerea de măsea!
– De ce ca durerea de măsea?
– Pentru că te doare, dar nu vrei să ți-o scoată!
.
* Șeful își apostrofează un angajat:
– Ești cam leneș…
– Șefu’, nu e vina mea. Când eram copil, aveam un ochi leneș. Afecțiunea nu a fost tratată la timp și s-a răspândit în tot corpul!
.
* Prima noapte de după nuntă, proaspătul mire își duce proaspăta mireasă (soție deja) în dormitor:
– Știi, draga mea, mă bucur că nu mi te-ai dăruit înainte de nuntă, pentru că probabil dacă o făceai, nu m-aș fi căsătorit cu tine.
Mireasa:
– Ha! Știam eu! Mi-am dat seama demult, știam că așa sunteți voi bărbații, la câtă țeapă mi-au tras cei din urmă!
.
* Se întoarce soțul mai devreme acasă, deschide ușa de la dormitor, și vede un tinerel în pielea goală care se scoală de lângă „doamna” și sare iute pe geam.
– Ce a fost asta, nevastă?
– Ce să fie? Generația din ziua de azi…: nici mie „mersi”, nici ție „pardon”!!!
.
* Un bărbat se vaită către prietenul său:
– Astăzi am pierdut controlul asupra mașinii.
– Cum așa? Ai condus prea repede?
– Nu. Nevastă-mea și-a luat permisul.
.
* Doi tipi, într-o crâșmă de cartier. Unul se adresează fetei de la bar:
– Dați-mi, vă rog, două pahare cu vin…
– La doi lei?
– Nu, răspunde tipul, uitându-se la prietenul său…, la doi beutori profesioniști!
.
* Ion stătea pe deal cu un bumerang în mână și cu fața plină de sânge. Se apropie Văsălie:
– Ce faci, Ioane?
– Șăd…
– Da’ în mânuri ce țâi?
– No, nu știu… ceva ce nu-mi face nicio trăbuință…
– N-apăi bine, no, da’ dă ce nu-l țâpi încotrova?
– Țâpă-l tu, că mie mi-i de-ajuns!
.
* Văsălie călătorea cu trenul. În compartiment erau mai multe femei care discutau despre dureri. Una dintre ele:
– No drajelor, durere ca a dă dinț’ nu-i pă lumea asta!
– Ba, io pun prinsoare că așe cum te doare la naștire nu ezistă!, zice alta.
– Apăi să vede că pă voi nu v-o pocnit niminea păste fudulii… se amestecă Văsălie-n vorbă.

Planeta Paradis: Sirene

Emoțiile pe care le simțea Gavrilă, au fost sporite la vederea bărcii lor, trasă la mal și legată de o stâncă mai ascuțită. De fapt, întreaga insulă era aproape fără nicio vegetație, de parcă cineva a cules firele de iarbă ce ar fi reușit să se strecoare printre pietrele mari și colțuroase. Pășind cu grijă, au lăsat în urmă ambarcațiunile, strecurându-se când în apropierea apei, când făcând o mică incursiune în interiorul uscatului. În ciuda luminii pe care o împrăștiau Muza și Cupidon, plus torțele din mâinile fiecăruia, nu vedeau nicio ființă.

Gavrilă a socotit de cuviință că n-ar strica niște apeluri pe numele prietenului său, iar Ucu i-a urmat exemplul, știind deja să pronunțe bine „Relu”. Nici ceilalți halani nu s-au lăsat mai prejos și, în curând, mica insulă răsuna de vocile lor. Strigau o vreme și apoi se opreau, așteptând un răspuns sau orice semn care să-i călăuzească. Timpul se scurgea nemilos și în curând soarele avea să fugărească întunericul protector. Grija asta îi măcina când au auzit chemarea unei voci slăbite:

– Diana… Diana…

– E Relu! a exclamat Gavrilă și au alergat cu toții spre o stâncă de la mal, de unde venea sunetul.

Când s-au apropiat, le-a fost dat să vadă o siluetă de bărbat despuiat complet de haine, chemând pe cineva cu mâinile întinse spre larg. Panta era lină și ușor de urcat, astfel că au ajuns curând în apropierea bărbatului ce părea că nu-i vede. Era chiar Relu, dar mult slăbit și cu fața aproape de nerecunoscut. Când căutătorii l-au atins, s-a speriat brusc și a început să fugă spre mare urlând mereu „Diana!” L-au ajuns înainte de a intra în apă, doborându-l cu greu la pământ. Se purta ca un nebun și a fost nevoie de forța tuturor ca să-l imobilizeze. Spumega la gură și continua să strige numele surorii sale moarte de trei ani.

Pe când credeau că nu le rămâne decât să-l care spre ambarcațiuni, ceva foarte ciudat s-a întâmplat. Apa mării a încremenit deodată, Relu a amuțit și în liniștea desăvârșită s-au auzit niște voci atât de tandre și cunoscute încât le-au înmuiat sufletul. „Ce caută Florica aici?”, se întreba Gavrilă. „Doar am lăsat-o acasă…” Nici ceilalți halani nu păreau mai liniștiți, iar chipurile lor trădau emoții puternice. Doar Ucu a avut prezența de spirit să țipe din toate puterile:

– Nu vă uitați spre apă! Nu vă uitați spre mare! Porniți către uscat! Nu vă uitați către apă! Haideți!!!, și o ținea întruna cu urletele, acoperind vocile dulci care-i chemau.

Tactica lui a avut succes și i-a mai dezmeticit pe ceilalți. Astfel s-au depărtat de acel loc, cu toată împotrivirea lui Relu. Mai urma îmbarcarea, unde Ucu se temea de o nouă încercare a sirenelor în a-i seduce, mai ales că se lumina de ziuă. Frica lui era justificată și țipetele își pierdeau din intensitate. Ajunși în dreptul bărcii și a canoelor, chinul chemărilor duioase a reînceput. Halanii erau tot mai slabi, în timp ce prizionerul lor părea că prinde noi puteri. Gavrilă o auzea pe Florica tot mai aproape, iar șoaptele ei mieroase și rugătoare îl îndemnau să rămână lângă ea. Atunci a întors capul și a văzut-o! Mai tânără și mai frumoasă decât o știa, cu ochii blânzi și fermecători, cu zâmbetul larg și buzele fremătând. Cine ar fi putut rezista unei astfel de chemări, unei astfel de ființe perfecte care-ți spune pe nume și îți promite tot ce ai visat?

Păstrând ochii pironiți spre sirenă, mâinile lui Gavrilă au reacționat prompt, apucând pușca. Nici nu a fost nevoie să țintească, glonțul a nimerit în plin acel chip minunat, ce s-a transformat într-o arătare hidoasă și apoi s-a scufundat în adâncuri. Chemările blânde au încetat imediat, făcând loc unor vaiete stridente, care le zgâriau timpanele. Relu leșinase, în timp ce halanii se dezmeticeau. Era timpul să o șteargă de acolo, până nu intervenea ceva neprevăzut. Când a fost întrebat de Ucu, pentru ce a tras în sirenă, Gavrilă i-a spus oftând din adânc:

– Mi-am dat seama că totul e o închipuire. Nevastă-mea nu putea arăta atât de bine și nici nu mi-a vorbit vreodată atât de frumos. Poate că asta m-a salvat și tot ei trebuie să-i mulțumesc, nu?

Au ajuns către seară, obosiți fizic și psihic, după un drum dificil, având în vedere că erau doar cinci vâslași pentru trei ambarcațiuni. Olguța a fost prima care i-a întâmpinat, tot plângând, dar de data asta mai mult de fericire. Relu era în continuare inconștient, însă se putea înțelege uneori cum șoptește numele Dianei. După ce l-au cărat în casă, toată noaptea i-a stat nevasta lui și Carmen, la căpătâi. Spre dimineață au plecat halanii în pădure după leacuri numai de ei știute. A durat câteva zile de tratament cu fierturi și băi fierbinți, până când bolnavul a început să-și revină. Spunea că nu știe ce se întâmplase cu el, însă mult după aceea rămânea blocat cu privirea spre locul unde era insula sirenelor.

Epilog la SuperBlog 2014

Am așteptat cu oarece speranțe să apară lista cu premiile competiției SuperBlog 2015. Optimismul meu era generat de cele trei aprecieri laudative venite din partea juriului, pentru tot atâtea advertoriale. Dar se pare că laudele sunt pentru unii, în timp ce premiile sunt pentru alții. O dovadă în acest sens e și locul V, ocupat la proba nr. 13 (Farmec), și voucherul de 100 roni, primit fără niciun „avertisment” prealabil. Prefer astfel de surprize, decât să mi se dea speranțe deșarte.

Simt o undă de regret, fiindcă sunt convins că am scris cel mai bun articol pentru Delaco („Agentul sub acoperire”), dar, deși mi s-a mulțumit foarte frumos pentru el, am fost notat doar cu 81 de puncte. Cred că e ceva putred în sistemul ăsta de punctare, în care favoriții sunt… favorizați. Nu e genul meu să fac contestații și poate de aceea sunt mai ușor de depunctat. Astfel că, în final, am ocupat doar locul 40 (la egalitate cu 39), exact ca și la Spring SuperBlog 2014.

Am promis la înscrierea din toamnă că, dacă nu voi ocupa unul din primele zece locuri, nu voi mai participa la altă competiție de acest gen. Dar acum, după ce am trăit momente emoționante și chiar satisfacțiile a două note de 97 puncte (la un pas de podium, dar cu grijă să nu ajung pe el), mă gândesc că tot a meritat efortul! Cu toate frustrările pe care le-am resimțit și cu dezamăgirile unor note neașteptat de mici. La urma urmei, nu am pierdut nimic, ci am avut ocazia să-mi pun imaginația la încercare și să văd ce pot născoci. Sunt mândru de unele povestiri, chiar dacă sunt considerate doar niște advertoriale. Am pus suflet și m-am inspirat din viața reală, la fel cum fac și în alte postări care se vor a fi artistice.

Ținând cont de aceste considerente, îmi rezerv dreptul de a mă mai gândi până la viitoarea provocare SuperBlog. Poate că voi ridica din nou mănușa și voi încerca să mă bat cu juriul. Poate că voi fi mai bun, iar ei vor fi nevoiți să recunoască asta. Poate că, până la urmă, voi câștiga și eu cele 60 de kilograme de brânză și voi avea cu ce să-mi ospătez prietenii! 😉

Să fie iarnă!

Picură din cer cu stele,
Parcă ninge cu obiele
Ce se-adună cu răbdare
În troiene orbitoare.
.
Geamurile, peste noapte,
S-au ticsit cu flori ciudate,
Ce te-ndeamnă la mirare
Și la clipe de visare.
.
Fulguiala se-ntețește,
Iar speranța-n suflet crește:
Că dacă e iarna, iarnă,
Vara va fi similară.
.
Hornurile de pe case
Se lungesc prin fumuri groase,
Care-și pierd iute avântul,
După cum le bate vântul.
.
Griul toamnei obosite
Dispare pe nesimțite
Și în locul lui domină
O pătură de lumină.

De ce ne tot judecăm unii pe alții?

De ce au cuplurile tendința de a judeca persoanele singure și invers?

Ați ascultat sau ați luat vreodată parte la o discuție între o persoană singură și un cuplu căsătorit? I-ați auzit pe interlocutori spunând: „Eu sunt genul de persoană făcută pentru relații”, sau din contră: „Mă descurc mai bine singur/ă”?. Ei bine, pe baza unui studiu, oamenii de știință susțin că ceea ce noi am putea percepe drept o conversație între oameni mulțumiți de staturile lor diferite, este, de fapt, o „idealizare normativă” și se referă la tendința oamenilor de a idealiza propriul stil de viață și credință potrivit căreia ei vor beneficia mai mult de pe urma acestui mod în care aleg să își trăiască viața.

Inițial, ideea de a idealiza normativa părea inocentă. Ea părea să indice doar că oamenii care se simt mulțumiți de viețile lor, vor să împărtășească asta cu cei din jur. Însă, oamenii de știință de la Universitatea Stanford și Waterloo au descoperit că indivizii aveau o mare tendință de a judeca stilul de viață al altora, atunci când considerau că propria lor poziție în viață le-ar fi amenințată. Mai exact, cu cât un individ avea o viață mai puțin stabilă, cu atât ei erau mai dispuși să facă orice pentru a-și promova propriul stil de viață.
Cu scopul de a corobora datele, o echipă de psihologi a efectuat patru studii. În primele două studii ei au descoperit legături între idealizare și modul în care era percepută stabilizarea. În celelalte două studii, oamenii de știință au descoperit că modul în care era percepută stabilitatea avea un efect asupra opiniilor. Mai exact, s-a constatat un efect atât asupra opiniilor pe care individul le are despre cei care au același stil de viață ca el, cât și față de cei care au un alt stil de viață ca el, ca stil de viață.
„Se pare că oamenii au tendința de a-i denigra pe cei care au status diferit de al lor, cu scopul de a se simți mai bine în propria situație. Acest tip de gândire este, de fapt, un comportament defensiv. O persoană care a ales o cale diferită în viață ne poate amenința încrederea pe care noi o avem în propriul nostru stil de viață, mai ales dacă noi considerăm că modul în care noi ne trăim viața nu este ușor de schimbat. Un mod bun prin care putem combate aceste sentimente de amenințare este acela de a încerca să ne convingem că stilul nostru de viață este cel mai bun. Așa că, data viitoare când realizați că judecați stilul de viață al altora doar pentru că este diferit de al dumneavoastră, întrebați-vă dacă nu cumva sunteți un pic invidios”, a declarat Samantha Joel, cu privire la acest studiu.
.
Sursa: Medical Daily