racoltapetru6

„Viața merge înainte”, și-au zis fiecare dintre cei cinci pământeni rămași pe planeta Paradis. Iar munca e cel mai bun medicament pentru tămăduirea sufletelor rănite, cicatrizarea rănilor și încercarea de a uita momentele dureroase. Astfel că Relu a devenit cel mai obsedat de finalizarea proiectelor și, în special, pe acela cu balonul, unde îl avea ca partener pe Bogdănel. Florica și bărbatul ei nu vedeau cu ochi buni timpul pierdut pentru o astfel de idee fantezistă, dar clătinau din cap și îi lăsau să-și vadă de treabă, sperând că vor abandona de bunăvoie și-l vor ajuta pe Gavrilă la ridicarea morii.

Dar zilele s-au făcut săptămâni și chiar a trecut de o lună, timp în care aparatul celor doi încăpățânați se apropia de momentul testării. Chiar și gazul produs de ei era suficient de concentrat pentru a întreține arderea și a fi posibilă îmbutelierea lui în burdufurile etanșe. Obsesia zborului îi acapara tot mai mult pe cei doi participanți la construcție, dar parcă Relu era catalizatorul unei desprinderi de pământ, căutând parcă o salvare în alte zări. Conflictul a izbucnit când toate erau gata, iar balonul umflat îi îmbia la urcare. Dacă Relu voia să aibă o experiență atât de periculoasă, nu puteau și n-aveau dreptul să-l oprească, dar era o nebunie să-l ia și pe Bogdănel. Pe de altă parte, băiatul nici nu concepea să lipsească de la primul zbor, mai ales că fusese planul lui, la care lucrase toată iarna și apoi până în mijlocul verii.

Au urmat multe ore de discuții în contradictoriu, însoțite de lacrimi din partea Floricăi și a lui Carmen, de argumente și contraargumente, de asigurări că plimbarea nu este periculoasă și de promisiunea solemnă din partea lui Relu că băiatul nu va păți nimic. Ridicarea era prevăzută pentru dimineața următoare și Gavrilă a insistat să-i echipeze pe cei doi nesăbuiți cu o pușcă, muniție, arbaletă cu săgeți, o sabie din colții șarpelui marin, binoclu, apă, merinde și haine. Pentru orice eventualitate. Aparatul de zbor era echipat cu o ancoră, care putea fi aruncată atunci când distanța de la pământ devenea prea mare.

Ziua se anunța liniștită, tocmai fiindcă vântul nu-și făcea simțită prezența. În timp ce se îmbrățișau de despărțire, Florica i-a avertizat încă o dată să nu zăbovească mult în aer, iar imediat după coborâre să pornească spre casă. Carmen își strânse la piept tatăl, scăpând involuntar încă o lacrimă. Ar fi vrut să fie mereu alături de el, dar știa că nimeni n-ar fi acceptat s-o lase și pe ea în nacela balonului. Poate că data viitoare… Numai să se întoarcă teferi și cât mai curând.

Ridicarea a fost lină și emoționantă, în timp ce mâinile tuturor fluturau în aer. Balonul plutea pe verticală, nehotărât în a o lua în vreo direcție. Apoi, încetul cu încetul, se simți o adiere lină ce-i împingea ușor spre est. Era un semn bun, că dacă ar fi navigat spre ocean ar fi trebuit să arunce ancora imediat. Priveliștea ce se întindea la picioarele lor, le amintea vag de primul contact cu planeta, când au admirat-o prin hubloul navei extraterestre. Dar acum era și mai frumos, mai real, știind că incursiunea e o încununare a eforturilor depuse de ei pentru a-și cunoaște mai bine locul în care trăiesc, planeta primită în dar. Și aveau ce să vadă.

Pădurea deasă se perinda încet sub ei, lăsând la iveală câte un luminiș răzleț, din care unul le-a atras atenția prin niște construcții masive înconjurate de un gard înalt și turnuri de veghe. Probabil era o proprietate a halanilor. Pe măsură ce balonul se înălța, vântul își sporea intensitatea și aparatul prindea o viteză prea mare. Relu socoti că era deja timpul să se ancoreze, altfel exista pericolul să treacă de zona arborilor, neavând apoi de ce să se prindă. Au aruncat peste bord piesa de metal prevăzută cu gheare și legată de o funie suficient de lungă. Aceasta a măturat un timp crestele copacilor, după care, printr-o smucitură, s-a simțit agățarea ei. Părea că totul e bine și nu mai era nevoie decât să aștepte coborârea lină, timp în care se puteau desfăta cu priveliștea.

Doar că a urmat o pală puternică de vânt, care a solicitat prea tare funia și a dus la ruperea ei. Balonul, scăpat din prinsoare, a început să urce brusc, favorizat de atmosfera rece întâlnită la înălțime. Pe măsură ce pământul se îndepărta, curentul de aer era tot mai puternic iar cei doi pasageri se simțeau neputincioși în mâna sorții. Relu socoti că-i necesar să-l îmbărbăteze pe Bogdănel printr-o îmbrățișare și un surâs încrezător, dar privirile amândurora exprimau îngrijorarea. Pădurea dispăruse și vedeau acum o câmpie întinsă, cu lacuri și ierburi înalte, străbătută pe alocuri de râuri sau turme mari de animale. Viteza de croazieră devenise prea mare, la fel și înălțimea la care se aflau. Degeaba era focul stins, aerul cald se păstra prea bine în balonul bine lipit, asigurându-i de o călătorie cu mult mai lungă decât s-ar fi așteptat.