Suflete din stele

Stelele se iubesc înflăcărat,
Numai ziua, sub acoperirea luminii,
Rodul dragostei poate fi aidoma lor,
Sau o ființă umană, în împrejurări speciale.

Când o astfel de stea rămâne însărcinată,
Va cădea noaptea pe Pământ,
Topindu-se în durerile nașterii
Și eliberând un suflet aspirant la încarnare.

Locul de impact va fi o câmpie mănoasă,
Unde se va naște un copil din flori
Cu destin prestabilit de Univers,
Menit să îndrepte din greșelile înaintașilor.

Unele stele visează să se preschimbe în oameni,
La fel cum unii dintre noi vor să ajungă precum ele.

Toamna asta

Toamna asta nu lasă loc de îndoieli,
Regretele înfloresc ca întotdeauna,
Nostalgiile sunt plămădite sub dictatura norilor;
Dezolat, îmi încui aripile într-un sertar,
Îmi acopăr ochii cu un voal de ceață
Și rezist cu greu la chemarea stolurilor.

Nu vreau să zbor pe ploaie și vânt,
Am ales să rămân în spatele ferestrelor,
Ca un ghid pentru celelalte plecări
Și un reper pentru așteptatele reîntoarceri.

Voi rămâne cu ochii pierduți în văzduh
Și cu mintea rătăcind pe pământ,
În căutarea semnelor dispărute…
Toamna asta își păstrează aceleași veșminte.

Iubire dunăreană

Pe malul Dunării gândea
Un bătrânel și răbufnea:
„Ce-ți pasă ție râu nătâng
Că-n fiecare zi eu plâng
După feciorul adorat
Pe care mi l-ai înecat.
Era tot ce-aveam pe lume,
Îl strig și noaptea pe nume,
Dar el rămâne rătăcit
Pentru că tu mi l-ai răpit.
De-aceea-ți cer, întărâtat,
Să îmi restitui ce-ai luat
Căci nu sunt omul să mă tem
Și din rărunchi să te blestem:
Ca dintr-un fluviu uriaș
S-ajungi un simplu pârâiaș,
Prin care oamenii să treacă,
Doar la pas, fără de barcă,
Iar apa, cât de puțină,
Să curgă simțind o vină
Pentru viețile luate,
Tinere, nevinovate!”
Trecut-au luni, chiar și un an,
De când amenința în van,
Dar într-o zi a auzit
O voce care l-a uimit.
„Bătrâne, eu nu-s vinovat
Că fiul tău m-a înfruntat,
Uitând că am ape adânci,
Vârtejuri mari și multe stânci
De care dacă te lovești,
Ușor poți să te isprăvești;
Îmi pare rău că ai rămas
Într-un asemenea impas,
De-aceea vreau să te ajut
Redându-ți feciorul pierdut,
Plămădit din a mea apă,
Deci nu poate să perceapă
Iubirea de la o fată,
Numai dragostea de tată.
Chiar de nu va fi din carne,
Va putea munți să răstoarne
Și-o să te-ajute cu avânt
Cât vei trăi pe-acest pământ,
După care-o să se-ntoarcă
Înapoi, la mine-n matcă,
Că-nțelegi, de bună seamă:
Tu-i ești tată, iar eu mamă”.
Când acea voce a-ncetat,
Valurile au fremătat
Și din adâncul tumultos
S-a ridicat fecior frumos,
Înalt și bine construit,
Dar și mai bine șlefuit
Decât moșul și-l amintea,
Sau poate doar i se părea.
Părul îi cădea-n cascadă,
A chipului acoladă,
Ochii limpezi ca izvorul
Care ispitește dorul,
Tenul lui, o provocare
Să-l mângâi ca pe o floare,
Iar vocea lui susurată
I s-a adresă cu „tată”
Când bătrânul l-a strâns tare
În brațele-i primitoare
Și i-a spus cu bucurie
„Bine-ai revenit, Ilie!”
Au plecat mână în mână,
Căci timpul nu se amână,
Și-aveau atâta de vorbit,
De-mpărtășit și-nfăptuit,
Iar casa lor bătrânească
A-nceput să-ntinerească.
”Adio singurătate”
Și-a spus moșul cu dreptate
Și au trăit împreună
Cu înțelegere bună;
Ilie-i purta iubire
Și muncea fără oprire
În a lor gospodărie,
Pe-ogor sau la zidărie.
Însă nu aveau rudenii
Și îi ocoleau sătenii,
Considerându-l ciudat
Pe băietul ce-a înviat
După ani fără de veste,
O prea funestă poveste.
Doar Ileana cea sprințară
Îi tăia calea spre seară,
Îmbrăcată într-o ie
Cu miros de iasomie.
El sobru, ea zâmbitoare
Și fire iscoditoare,
Între fată și Ilie
S-a creat o temelie,
Fiind două caractere
Ce se-atrăgeau cu putere,
Cât erau de diferite
Și de săteni terfelite.
Pas cu pas simți feciorul
Cum îl cuprinde fiorul,
Iar în trupul cel din apă
O inimă îl înțeapă,
Plămădită în vâltoare
De-o fată cu chip de soare.
Dar ea avea căutare
La mai mulți feciori cu stare
Și geloși nevoie mare
Pentru această sfidare.
Ei au plănuit cu ură
Răzbunarea cea mai dură,
Într-o seară, pe câmpie,
Când găta munca Ilie.
Patru vlăjgani puși pe rele,
Cu cuțite în prăsele
Și cu bâte de-alea groase
Au sărit să-i rupă oase;
Bătucindu-l pe-ndelete
Și lovind cu multă sete,
Iar la urmă, fără milă,
L-au înjunghiat în silă,
Dar nu puteau să priceapă
Cum din trup îi curgea apă,
Fără sânge, fără lacrimi,
Firești în astfel de patimi.
Obosiți de misiune
Și-au zis că e mort pe bune,
Plecând să sărbătorească
O faptă neomenească.
A doua zi dimineață,
L-a găsit Ileana-n viață,
Căci apa s-a-ntors în vene
Cum i-a fost prescris în gene.
Astfel l-a cărat acasă,
Unde-l aștepta la masă,
De-aseară, fără-ncetare,
Și bolnav de-ngrijorare,
Tatăl lui, atât de firav
Încât căzu la pat bolnav.
În patru zile el s-a stins
Și în sicriu a fost întins
De cei doi tineri ce-l plângeau
Și drumul spre groapă-l lungeau,
Iar după înmormântare
Ilie simți chemare
Către Dunărea măreață
De la care-a primit viață.
Ileana-l ruga zadarnic,
Iar el se simțea amarnic,
Însă trebuia să meargă
Pe drumul care să-l șteargă
Dintre muritori de-o teapă,
Transformându-l iar în apă.
Lăcrimând l-a urmat fata,
Cercând să îi schimbe soarta
Până-au dat de fluviu mare
Cu pârdalnica-i chemare,
Unde trebuia-mplinită
O soartă pecetluită.
De mână-l trăgea Ileana,
De-alta apa, dunăreana,
Iubita cu implorare,
Mă-sa, neîndurătoare.
Au intrat în fluviul mare,
Fără chip de separare,
Uniți parcă pe vecie,
O Ileană și-un Ilie.
Valul i-a tras în adâncuri
Îmbrățișați ca-ntre teascuri,
Dunărea, cu osebire,
S-a mirat de-așa iubire
Și după ce a cugetat,
Pe mal uscat i-a returnat.
S-au trezit tot prinși de mână,
Ca de-o trainică țâțână,
Menită să îi unească
În dragostea omenească.
Iară apa curgătoare
Le-a adus o veste mare:
„Cât oi fi eu de umblată
N-am mai fost așa mirată
De sentimente curate
Care trec și peste moarte;
De aceea, ca o mamă
Darnică, de bună seamă,
O să te dezleg, Ilie,
De prezisa datorie
Și-ți doresc viață-mplinită
Cu fata ce ți-e menită!”
Binecuvântarea dată
I-a fericit deîndată.
Așa s-au dus cei doi iubiți,
Îmbrățișați și fericiți,
Oprindu-se pe un ponor,
La munte, lângă un izvor,
Acolo și-au făcut casă
Trainică și luminoasă,
Unde-au crescut copii, nepoți,
Falnici și frumoși cu toți,
Prețuind, ca pe-o icoană,
Moștenirea dunăreană.

Previziuni

Atunci când ploaia nu o să mai cadă,
Iar câmpurile nu vor mai da roadă,
Sub ceața care o să ne-nconjoare,
Ne vom baza doar pe laboratoare.

Când stresul prea mult o să ne frământe
Și chiar iubirea o să ne-nspăimânte,
Să ne-nmulțim nu vom avea rețete,
Ci doar să apelăm la eprubete.

Când tot ce-i natural o să dispară
Și nu vom mai găsi nimic pe-afară,
Lipsiți de animale și de plante,
Vom face hrana doar la imprimante.

Când fericirea va fi doar speranță
Tot mai fragilă, fără de substanță,
Cu o tentație instinctuală
Ne vom retrage-n lumea virtuală.

Anotimpul tăcerii

Toamna e anotimpul tăcerii,
cu momente de reculegere pentru fiecare frunză căzută,
precum o aripă desperecheată într-o plutire epică,
lăsând în urmă un trup despuiat
ca o corabie fără vele.

E vremea când apun culorile țipătoare,
ploaia cade cernită,
iar florile intră în depresie.

Toamna până și bobocii se numără în șoaptă,
de teamă să nu se adune cu păsările călătoare.

Insule de vis

Am primit insule-n dar
– Nefiind milionar –
Și le-am vizitat ades,
Noaptea-n vise… mai ales.

Pe o insulă din sud
Am avut un destin crud,
Când „ciclonul” Fatima
Mi-a răvășit inima.

Pe o insulă din nord,
Un rege m-a făcut lord,
Însă când a abdicat,
Iute am fost exilat.

Pe o insulă din vest
Am ajuns mai mult pe șest,
Dar, neavând pașaport,
M-au oprit vameșii-n port.

Pe o insulă din est
Am stat un an în arest,
Pentru că nu am votat
Un țar dezechilibrat.

Pe-o insulă din Hawaii
Am trăit precum în rai,
Dar păcatul m-a tentat
Și-astfel am fost alungat.

Dar nu mă las până când
Găsesc o insulă-n gând
Pe care să viețuiesc
După cum tot jinduiesc.

Cometa și Pământul

O cometă solitară,
Cum îi șade ei în fire,
Salută Pământul iară,
Bucuroasă de-ntâlnire.

„Bine te-am găsit, surată”,
Zise ea cu bucurie,
„Te văd cam îngândurată,
Sau doar mi se pare mie?”

”Mă bucur de revedere,
Frumoasă rătăcitoare,
Venirea ta-i o plăcere,
Ca o mare sărbătoare.”

Și se înclină Pământul,
Amabil precum se știe,
Bucuros să-și ia avântul
Cu a lui filozofie.

„Mă gândesc mereu la tine
Cum răscolești Galaxia,
Și nu cred că-ți face bine
Să-ți pierzi astfel energia.

Ești ca o stea călătoare,
Punctuală la secundă,
Ai trenă strălucitoare
Ca o mireasă fecundă.

Dar trecând pe lângă stele
Fierbinți și atrăgătoare,
Văd că îți tot pierzi din perle,
Și-o parte din tine moare.

Iar între două sisteme
Cu-ntunericul de gheață,
Parcă nu ai diademe,
Fără lumina măreață.

Nu te-ai plictisit tu oare
Să plutești însingurată,
Pe o orbită în care
N-ai alături o surată?

Eu îți propun o schimbare
Bună pentru amândouă:
Să rămâi sub al meu soare,
Cu o îndeletnicire nouă.

O familie-ți lipsește
Să-ți facă viața ușoară,
Și-un astru ce te iubește
Ca un tată, bunăoară.

Însă, gândește-te bine,
Că mi-ai face-o bucurie
Să mă-nconjuri doar pe mine,
Ca o proaspătă soție.

Oamenii, cu mic cu mare,
Tare-or să se minuneze
Și-o să-ncerce fiecare
Să te imortalizeze.

Parcă mă și văd, surată,
În concursul ce-o să fie,
Sigur voi fi declarată
Miss Univers pe vecie.

Tu-mi vei povesti conceptul
Lumilor de mare seamă,
Eu voi vorbi de secretul
Și darul de a fi mamă.”

Dând și mai vârtos din coadă
Și-arătând a ei noblețe,
Cometa noastră nomadă
A răspuns prompt, cu finețe.

„Sunt flatată de ofertă
Și o tratez cu mândrie,
Mai c-aș deveni incertă
În a mea călătorie.

Ești o planetă aparte,
Cum rar vezi în Galaxie,
Iar timpul ce ne desparte
Îmi provoacă dor și mie.

Însă eu am altă fire
Și oricât ne-ar sta de bine,
O asemenea unire
Nu poate să ne combine.

Sunt un astru fără stare,
Făcut să călătorească,
Iar o astfel de schimbare
Sigur o să mă topească.

Soarelui pot să-i fac față,
Ca și multor alte stele,
Dacă-nainte mă-ngheață
Spațiul rece dintre ele.

Însă tu nu ai scăpare
De căldura ce-o să crească
Tot mai tare și mai tare
Până o să te topească.

Te mândrești c-ai ajuns mama
Unei specii mai aparte,
Dar îți simt în voce teama
Că te va duce la moarte.”

Astfel a grăit cometa,
Suspinând la despărțire,
Și-a plecat, precum racheta,
Spre o altă întâlnire.

Partida de șah

Fie că ești pașnic sau mai arțăgos,
Optimist din fire, ori prăpăstios,
Te provoc aicea la mare război,
Pe tabla de șah să ne luptăm în doi.
O confruntare fără de durere,
Iar dacă-nvinsul o să se supere,
Se găsește totdeauna o șansă,
Căci el are dreptul la o revanșă.
Armatele noastre-s aliniate,
Doar prin culori sunt diferențiate,
Privirile dure ni se-ntretaie,
Gândindu-ne la un plan de bătaie.
Regina mea își trimite soldatul
Doi pași înainte, cum îi e datul,
Tu răspunzi cu aceeași cutezanță,
Blocându-l, după știuta uzanță.
Ies cu calul regelui, să te desfid
Și-ți atac soldatul într-un mod perfid,
O amenințare ușor de parat,
Cu-n soldat de-alături tu l-ai apărat.
Trimit nebunul care, se-nțelege,
Atacă pătratul de lângă rege,
Tot cu nebunul îmi cauți pricină
Legându-mi calul de a mea regină.
Nici calul din stânga nu-mi stă degeaba,
Saltă la luptă, că se-ntețește treaba.
Ca și în oglindă, procedezi la fel,
Armăsarul damei apărând și el.
Precaut, împing pionul marginal
Să-ți împungă-n coastă nebunul viral,
Dar cu o mare încăpâțânare
Un pas dă-napoi, atent la legare.
Atunci se produce marea surpriză,
Calul atacă, lăsând dama-n priză*,
Iar nebunul atent, atât așteaptă,
Să-mi pape regina, vitează faptă.
Dar lăcomia în șah e fatală,
Provocând adesea marea greșeală,
Acum, nebunul mi-e liber s-atace
Regele care n-are ce mai face.
Cu un șah în punctul cel mai nevralgic,
Iar apoi altul, săltând al doilea cal,
Șahiștii știu că e Matul lui Legal.

* priză:  stare a unei piese de șah pe care adversarul este în drept să o ia.

Când înfloresc gândurile

Atunci când înfloresc, gândurile
emană un parfum eteric,
îmbietor pentru acele ființe minuscule,
menite să le polenizeze.

Ele vin în roiuri
și încing o horă între petale,
călcând desculțe prin polenul extrafin,
precum fecioarele pe ciorchinii de struguri.

După ce s-au scăldat temeinic în praful auriu,
își iau zborul spre alte gânduri înflorite,
lăsând în schimb inspirația unor zâne
cărora noi le spunem muze.

Comandați cartea de aici și veți simți cum vă înfloresc gândurile, pentru că fenomenul e molipsitor!

 

 

Între două lumi

Ca o maree mă cuprind visele,
Tocmai când soarele dă să se-nalțe,
Atuncea mă momesc ca niște iele
Și mă țin parcă mai vârtos în brațe.

Prizonier sunt între cele două stări:
Realul care vrea să mă trezească
Și milioanele de proiectări
Cu daruri care vor să mă vrăjească.

În somn, paradisul devine real,
Alimentat mereu de subconștient,
Care-mi oferă tot ce e ideal
Până la cel mai mărunt ingredient.

Instinctiv, curaju-mi e cel ce-nvinge
Și mă desprind de-amăgiri efemere,
Realitatea brutal mă încinge,
Alungând cu un gest orice himere.

Și chiar dacă viața-i adesea un iad,
O înfrunt cu hotărârea firească,
Conștient că tot ea-mi oferă răsad
Pentru un nou vis ce-o să înflorească.