Am auzit multe păreri nefavorabile despre condițiile actuale din internatele școlilor, precum și multe întâmplări tragice cauzate de educatori sau din lipsa condițiilor necesare. Nu cunosc decât ceea ce s-a vehiculat în mass-media, dar e suficient să-mi fac o idee neplăcută în ceea ce privește viața pe care o suportă elevii găzduiți în astfel de instituții. Subiectul m-a făcut să-mi reamintesc momente din cei zece ani de școală la internat – din care șapte în comuna clujeană Jucu – deși au trecut câteva decenii de atunci, iar unele amănunte se poate să le fii uitat sau modificat involuntar în timp.

– DEȘTEPTAREAAA!!!

Era cel mai nesuferit cuvânt, pe care-l auzeam în fiecare dimineață la ora șase fix, urmat de o lumină orbitoare care punea stăpânire pe dormitor și ne curma brus somul dulce. De obicei era rostit de un educator masiv, posesorul unei voci puternice și a unei nuiele ce vibra în mână. Cu ochii încă acoperiți de pleoapele strânse involuntar, cei mai mulți săream din pat instantaneu și ne făceam impecabil paturile. Știam că la a doua vizită, după ce-și făcea rondul prin toate dormitoarele, cel care mai rămânea în pat sau nu-i era întins cearșaful perfect risca să fie altoit cu arma cea usturătoare. Apoi, ne încolonam în șir indian și o porneam militărește spre baie, având în dotare săpunul, pasta și periuța de dinți. Orice ieșire din rând sau abatere de la ritual era promt sancționată verbal sau cu sfânta nuielușă, după caz sau în funcție dispoziția tovarășului Fălticeanu. De fapt era un om bun la suflet, numai că ținea la disciplină și la respectarea autorității.

După revenirea în dormitor și echiparea rapidă, coboram fiecare clasă separat la sala de mese, pentru micul dejun de la ora șapte fix. Ceaiul și dulceața (marmelada) erau cele mai întâlnite oferte la prima masă a zile. Peste o jumătate de oră, ne făceam intrarea în clase. Cei mai silitori recapitulau succint subiectele învățate la meditații, alții se manifestau zgomotos pe holuri sau în bănci, iar unii așteptau sosirea profesorilor din Cluj, cu autobuzul de 7.30. Astfel puteam să aflăm care dintre ei nu au venit și să sperăm la câte o oră liberă.

Eu mă bucuram de absența profesorilor de chimie și fizică, dar mă întristam când nu-și făceau apariția cei de limba română și geografie. Prima era o Doamnă foarte apreciată de toți elevii, iar al doilea avea o metodă de predare plăcută și eficientă. După ce ne arăta, de exemplu, toate țările Europei, ne testa imediat pe cei care voiau, cu o altă hartă, pe care era numai granițele statului, fără nume. Cel care reușea să răspundă consecutiv la trei întrebări, primea pe loc un zece mare și valoros. De aceea eram foarte atenți, cei mai mulți dintre noi.

Ora nu se termina până ieșea profesorul din clasă, clopoțelul fiind doar un reper ce putea fi ignorat un timp nedefinit, chiar și până la începutul celeilate ore. În pauza mare, pe la 10.00 sau 11.00, primeam câte o gustare constând în napolitane (Eugenia), rahat sau turtă dulce. Prânzul se servea începând de la ora 13.00, în două serii. Ne străduiam să ajungem primii la o masă liberă, pentru a pune mâna pe trofeu: porția de pâine care avea în componență și colțul, fiind mai mare. Niciodată nu ne-am ridicat sătui de la masă, chiar dacă uneori se mai dădea și supliment. Uneori aveam surpiza să primim și desert, compus de obicei din câte un măr, strugure, portocală (!).

Până la ora 15.30 era lumea noastră, perioada cea mai lungă de libertate și joacă prin curte, pădurea din apropiere, malul Someșului sau în interiorul clădirii, după cum ne permitea vremea. Urma „meditația”,sub supravegherea educatorilor, până la 19.00, cu întrerupere de o jumătate de oră, în care primeam încă o gustare dulce. După servirea cinei, cu toții speram la permisiunea de a vedea măcar un film serial la TV. Pe atunci eram înnebuniți după Sfântul, Campionii, Răzbunătorii, Baronul, Ivanhoe și alte producții de acest gen. Dar rareori aveam bucuria să ne lase pedagogul – în urma consultării cu directorul școlii – mai mult de o jumătate de oră după ce veneam de la masă. Stingerea se dădea pe la 21.00 – după periplul obligatoriu la baie, la fel ca dimineață – dar hârjoneala și discuțiile țineau până simțeam oboseala și pe moș Ene cum ne dă târcoale.

Cam așa se derula o zi obișnuită de școală în internatul de la Jucu, din acea perioadă. Firește că încăierările erau inevitabile și era o zi bună când nimeni nu ajungea la infirmerie, cu capul spart sau dinți scoși. Acum, lucrurile s-au schimbat și acea școală are o altă destinație. Dar amintirile ni le împărtășim uneori între noi, foștii colegi din toate colțurile țării, de câte ori avem ocazia. Per total a fost frumos și educativ, mulți dintre noi învățând ce e ordinea și disciplina, valori premergătoare unui caracter armonios și o viață cumpătată.