A trecut aproape un an de când eu și sora mea, Doina, ne-am despărțit. Pentru cei care nu știu: după ce și-a rupt șoldul și a stat două luni la recuperare, a ales să locuiască separat de mine, în casa părintească. De atunci nu m-a mai vizitat, dar acum, de sărbătoarea Învierii și a reconcilierii, am insistat să sărbătorim Paștele în apartamentul în care-mi duc traiul.

Aveam emoții când a intrat pe ușă și am salutat-o cu frumoasa urare „Hristos a Înviat!”. Anul trecut petrecusem sărbătoarea aceasta singur și nu a fost deloc bine. Acum, speram la o conversație plăcută, cu amintiri și aprecieri comune, dar m-am înșelat amarnic. Nu a durat mult și mi-am dat seama că parcă nu am fi frați. Eu îi arătam timpul frumos de afară, iar ea îmi vorbea de norii care s-ar putea să vină. Când îi expuneam speranțele de viitor, ea se căznea să mi le spulbere. Degeaba întindeam eu mese îmbelșugate, dacă ea se străduia să le strângă cu obstinație. În zadar vorbeam despre oameni buni, rude, prieteni și cunoscuți apreciați, căci ea se străduia să-mi explice că toți sunt niște proști și/sau escroci.

Ziua de Paște a fost, așadar, o experiență foarte neplăcută pentru mine. Mi-am dat seama că singurătatea e de preferat unei asocieri, chiar dacă vine din partea unei surori pe care nu am văzut-o de multă de vreme. Dar măcar m-am vindecat de dorul ei, iar astăzi am să sărbătoresc de unul singur. Poate că și eu îmi voi reproșa câte ceva, dar nu o voi face toată ziua și nu cu voce tare. Poate că va uneori fi prea multă liniște, dar va fi de preferat gălăgiei persistente.

Sunt un om optimist și probabil că nu sunt compatibil cu cei dezamăgiți de viață. Nu vreau să-i „corup” cu forța de la principiile lor și mai bine mă retrag în paradisul meu colorat. Nici mie nu mi-ar plăcea să mi se spulbere iluziile de către un pesimist. Așa că, mai bine trăiesc singur și netulburat de oamenii care vor să mă convingă că toată lumea-i rea și cretină. Eu îi voi băga mai mult în seamă numai pe cei buni și inteligenți. De ceilalți am să mă debarasez pe cât pot și am să-i critic cum știu. O zi minunată vă doresc, oameni minunați!

Ieri a avut loc în orașul meu, Seini, lansarea cărții „Revolta din ogradă”, manifestare pe care o așteptam cu mari emoții, fiind ceva nou și cu totul deosebit pentru mine. Grație primăriei – prin primărița noastră, Gabriela Tulbure – care s-a implicat în buna desfășurare a evenimentului, și prin directorul Casei de Cultură, domnul Dan Skorka, dar și a directorului Liceului Agricol din localitate, Pop Mihai, totul a decurs minunat.

Am fost găzduiți într-o clasă cu elevi din clasa a V-a, care, împreună cu profesoara și diriginta lor, Codruța Crișan, citiseră cu atenția cartea și chiar desenaseră personajele pe un panou expus lângă tablă. După introducerea făcută de directorul adjunct, Kadar Ioana, am fost invitat să vorbesc eu, dar am găsit de cuviință că cea mai bună prezentare este critica făcută de colegul de blog, Erwin Lucian Bureriu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A luat apoi cuvântul prietena mea, Crina Pop, președinta Asociației Persoanelor cu Dizabilități Fizice din Satu Mare, precum și Dan Skorka, care este și fondatorul Cercului Literar din Seini. Amândoi au vorbit în termeni foarte elogioși, iar mie mi s-a părut că trăiesc într-un vis frumos, mai ales când toate cele 50 de persoane din sală mi-au cântat „La mulți ani”!

După aceste mărețe momente s-a trecut la întrebările adresate de elevi, o altă surpriză plăcută pentru mine. S-a dovedit încă o dată cât de atent au citit cartea, prin faptul că au înțeles mesajele transmise din derularea acțiunii și comportamentul fiecărui personaj. Iar la sfârșit, foarte mulți dintre ei au solicitat câte o carte cu autograf. În total, peste 50 de exemplare.

Înainte de a ne despărți de cadrele care și-au dat concursul la reușita acestei minunate lansări de carte, ne-am întreținut cu cafea, sucuri, apă minerală, sărățele, saleuri și o delicioasă prăjitură „Fulg de nea”, care a fost foarte apreciată. Îmi fac mea culpa pentru cei care se așteptau să fac poze și să le postez aici, dar numai reprezentantul primăriei ne-a imortalizat. Dacă o să le pună pe facebook, le voi prelua și eu pe pagina mea.

Important este că am trecut cu bine peste această încercare și mulțumesc din nou celor care au fost alături de mine. Iar voi ați fost primii!

Cu siguranță că luna martie este așteptată de toată lumea. În primul rând pentru că ne aduce primăvara, cu florile ei temerare și ocaziile frumoase de a le oferi. Frigul nu mai are putere și soarele ne încălzește tot mai mult sufletul, făcându-ne mai iubitori, mai veseli și mai activi. Odată cu aceste binecuvântări apar și provocările inerente, iar una dintre ele este competiția Spring SuperBlog.

Nu mi-a fost niciodată ușor să mă înscriu în acest concurs, fiind conștient că-mi asum o mare răspundere: aceea de a compune timp de o lună toate articolele propuse, respectând termenele impuse. Pentru mine nu există renunțare (abandon), sărirea peste una sau mai multe teme ori întârziere. Dacă mă apuc de o treabă, mă asigur dinainte că o pot duce până la capăt și apoi depun tot efortul și priceperea de care-s în stare pentru a mă achita de angajament. Răsplata cea mai mare este când pun punctul la ultima postare din competiție. Până atunci mă bucură fiecare apreciere primită de la vizitatori. Notele contează mai puțin, deși au și ele ponderea lor în emoțiile pe care le trăiesc. De fapt întrecerea nu e între mine și ceilalți participanți, ci între mine și… mine. Atunci când reușesc o povestire frumoasă sunt fericit dinainte de a afla decizia juriului, și nimic nu-mi poate răpi acea bucurie.

Viața e o competiție. Zi de zi suntem angrenați în întreceri, voite sau inevitabile. Elevii sunt testați mereu prin note, la ore sau la examene. După absolvire dau alte teste, pentru obținerea unui loc de muncă cât mai bun. Alții participă la întreceri sportive, unde sunt departajați tot prin note sau calificative. Uneori suntem testați fără să ne dăm seama, în cele mai banale situații. Face parte din selecția naturală a omului modern, fie că ne convine rezultatul sau nu. Indiferent că e o întrecere vitală sau una mai puțin importantă. Noi suntem aceia care decidem

Pentru mine, competiția Spring SuperBlog 2015 e un prilej bine-venit de a mă autodepăși, de a-mi încerca din nou imaginația. De la prima participare nu am lipsit niciodată și nu am sărit peste nicio temă. Sunt un om fidel unei tradiții și de aceea postez aceast articol de înscriere în concurs. E primul pas și, chiar dacă se anunță o întrecere grea, sper să ajung cu bine până la final.

Mult succes tuturor!

Ieri am intrat în posesia primei mele cărți și am fost fericit precum un tătic. E micuță, dar drăguță și e adresată copiilor din noi și de lângă noi. Ea a fost concepută pe acest blog și a fost nășită de mulți prieteni care m-au vizitat. Grație comentariilor încurajatoare și a sfaturilor voastre, povestirea „Revolta din ogradă” a fost tipărită pe hârtie și așteaptă să fie citită de câți mai mulți iubitori de lectură. Deocamdată am 500 de exemplare, din care aș fi bucuros să ofer câte una fiecărui vizitator, de la cei care au contribuit prin sponsorizare, până la aceia care nu au lăsat niciun semn al trecerii lor, ci doar un gând bun și o dorință de a reveni. Cu toții meritați din plin această cărticică și vă rog să-mi spuneți unde să o expediez, contactându-mă pe adresa de e-mail: petrutz34@yahoo.com

Chiar dacă ați citit deja fiecare capitol, atunci când le-am publicat online, e bine să aveți povestea tipărită pe hârtie și să o împărtășiți cu copiii voștri, nepoții sau alte suflețele dispuse să fie alături de cei patru eroi ai ei. Coincidența fericită face ca darul meu să fie oferit chiar de Dragobete. În loc de o floare înmiresmată, care va muri totuși în scurt timp, am plăcerea să vă fac un cadou mult mai trainic și cu un parfum aparte. O fac din toată inima și sper să vă fie de folos. Mulțumesc încă o dată pentru susținere și vă aștept în continuare pe acest blog, pentru a fi martori la nașterea altor cărți.

Aș fi vrut să fie o zi normală, în care să citesc postări, să comentez și să scriu o nouă pagină din povestirea „Planeta Paradis”. Doar că durerea fizică e prea mare și nu mai rezist mult. Cred că totul mi se trage de la modul în care tastez, cu o singură mână și un singur deget. Plimbând zilnic mâna dreaptă pe toată suprafața tastei, pentru circa 1000 de cuvinte, am început să simt o durere de la umăr, și asta de mai multă vreme. Astăzi, parcă-mi sfâșie tot brațul și o parte din piept.

Mă văd deci nevoit să întrerup un timp tastarea și să sper că-mi voi reveni. Îmi cer scuze pentru concediul medical autoimpus și sper să revin cât mai curând. Poate găsesc o soluție sau durerea se atenuează, că altfel nu mai rezist, fiecare literă tastată reprezentând un chin pentru mine. Vă doresc multă sănătate și zile împlinite!

Pe cât mai curând!

Am așteptat cu oarece speranțe să apară lista cu premiile competiției SuperBlog 2015. Optimismul meu era generat de cele trei aprecieri laudative venite din partea juriului, pentru tot atâtea advertoriale. Dar se pare că laudele sunt pentru unii, în timp ce premiile sunt pentru alții. O dovadă în acest sens e și locul V, ocupat la proba nr. 13 (Farmec), și voucherul de 100 roni, primit fără niciun „avertisment” prealabil. Prefer astfel de surprize, decât să mi se dea speranțe deșarte.

Simt o undă de regret, fiindcă sunt convins că am scris cel mai bun articol pentru Delaco („Agentul sub acoperire”), dar, deși mi s-a mulțumit foarte frumos pentru el, am fost notat doar cu 81 de puncte. Cred că e ceva putred în sistemul ăsta de punctare, în care favoriții sunt… favorizați. Nu e genul meu să fac contestații și poate de aceea sunt mai ușor de depunctat. Astfel că, în final, am ocupat doar locul 40 (la egalitate cu 39), exact ca și la Spring SuperBlog 2014.

Am promis la înscrierea din toamnă că, dacă nu voi ocupa unul din primele zece locuri, nu voi mai participa la altă competiție de acest gen. Dar acum, după ce am trăit momente emoționante și chiar satisfacțiile a două note de 97 puncte (la un pas de podium, dar cu grijă să nu ajung pe el), mă gândesc că tot a meritat efortul! Cu toate frustrările pe care le-am resimțit și cu dezamăgirile unor note neașteptat de mici. La urma urmei, nu am pierdut nimic, ci am avut ocazia să-mi pun imaginația la încercare și să văd ce pot născoci. Sunt mândru de unele povestiri, chiar dacă sunt considerate doar niște advertoriale. Am pus suflet și m-am inspirat din viața reală, la fel cum fac și în alte postări care se vor a fi artistice.

Ținând cont de aceste considerente, îmi rezerv dreptul de a mă mai gândi până la viitoarea provocare SuperBlog. Poate că voi ridica din nou mănușa și voi încerca să mă bat cu juriul. Poate că voi fi mai bun, iar ei vor fi nevoiți să recunoască asta. Poate că, până la urmă, voi câștiga și eu cele 60 de kilograme de brânză și voi avea cu ce să-mi ospătez prietenii! 😉