Astăzi aveam planificat să scriu un nou articol pentru competiția SuperBlog 2014. M-am sculat pe la 5.30 și eram decis să-l termin până la ora 9.00. Surpriză, însă: site-ul SuperBlog nu s-a deschis, deși am încercat de câteva ori. Astfel că mă văd nevoit să renunț și să sper că voi reuși în altă zi, fiindcă de la ora 10.00 sunt solicitat într-o nouă bătălie pe tabla celor 64 de pătrățele.

Primăria orașului Seini, prin frumoasa primăriță PSD-istă, Gabriela Tulbure, ne invită pe toți șahiștii să ne întrecem din nou pentru a restabili ierarhia celor pasionați de sportul minții, cu ocazia alegerilor prezidențiale. Nu am auzit de această confruntare decât aseară, așa că a trebuit să-mi modific rapid programul. Mai mult ca sigur că, pe la ora 13.00, se va lăsa cu o masă comună la restaurantul ce găzduiește aceste partide. De obicei se servesc mici, bere, cafea și suc, dar nu-i exclusă nici pălinca, dacă primăria e mai generoasă.

Nu știu cât va dura concursul, dar e cazul să mă pregătesc de ducă. Am scris aceste rânduri pentru ca să nu mă dați dispărut sau să credeți că am pățit ceva. Pot doar să pierd niște partide, dar sper că voi fi atent și voi veni trimfător. Am să vă țin la curent, pe cei interesați. Doamne ajută!

Urmare a inițiativei unei bune prietene și ale încurajărilor venite din partea multor alți prieteni și colegi de blogosferă, fac public aici contul în care pot fi ajutat în vederea publicării primei mele cărți. Numărul contului este: RO44BRDE250SV31646122500 și este deschis la BRD – Seini, jud. Maramureș

După cum mulți știu, este vorba de o carte pentru copii: „Revolta din ogradă”, pe care ați citit-o și mi-ați recomandat să o tipăresc. Cei care n-au avut ocazia să vadă despre ce e vorba, le recomand să tragă cu ochiul la categoria Povești. Pentru grafică, am ales-o pe fosta mea profesoară de limba română, care are un talent deosebit în pictură. Mi-a promis că desenele vor fi gata până la sfârșitul lunii noiembrie și sper să fie așa. Am luat legătura cu o editură din Baia Mare, care așteaptă doar startul, iar tirajul optim ar fi recomandat la 500 de exemplare.

Fiecărui sponsor, în afara recunoștinței și mulțumirilor mele, aș fi încântat să-i trimit câte un exemplar din acea carte. Mă bucur să spun că cineva a donat deja o sumă substanțială, doar că preferă să rămână anonim. Îi mulțumesc din suflet și pe această cale pentru generozitate! De asemenea, mulțumesc tuturor cititorilor pentru sprijinul moral, acordat la fiecare postare cu povestiri!

Mă așteptam să fie frumos, și a fost. Speram să am parte de satisfacții, dar am avut și multe dezamăgiri. Cea mai mare dintre ele a venit cu o zi înainte. Sora mea, Doina – despre care v-am povestit că și-a rupt piciorul de la șold și apoi a fost la recuperare într-un centru de îngrijire din Zalău -, m-a părăsit. A plecat pe un drum fără întoarcere, consider eu, după o altercație cu fiica ei. La această oră nu știu unde este și ce face, dar decizia ei tranșantă de a-și abandona familia este de neiertat și ca atare ne-am hotărât că nu o vom mai primi înapoi. Poate să stea unde a mers sau să locuiască singură, în casa părintească, dar în apartament nu-i voi mai permite accesul. Așa a hotărât fiica ei, deținătoarea de drept a locuinței de la bloc, și cea mai supărată pe comportamentul inacceptabil al mamei ei, pe care a sprijinit-o (la fel ca mine) mereu.

Poate că nu se cădea să-mi descarc astfel de necazuri, tocmai azi, în frumoasele zile de sărbătoare ale orășelului meu drag, dar nu m-am putut abține. E o rană care doare și probabil că e și cauza eșecului meu în a câștiga din nou titlul de campion la șah în competiția „Cupa Comja”. Am pierdut o partidă și am făcut două remize, ceea ce m-a făcut să ajung doar pe locul 5. Premiul de consolare: 10 RONI! Pe care i-am băut! Ba chiar a trebuit să mai pun 5 RONI, fiindcă 100 g de coniac Jidvei e 15 RONI.

Ca o micuță consolare, pot spune că toți participanții au recunoscut faptul că sunt cel mai bun, și nu-și închipuiau ce s-a întâmplat cu mine. De fiecare dată am început în trombă, eram la un pas de victorie, dar concentrarea mă părăsea și, spre final, făceam erori inexplicabile. Nimeni nu știa ce-i în sufletul meu. Nici chiar eu!

După competiție și masa festivă, oferită de primărie, am hoinărit printre tarabe. Muzica era infernală și toată lumea se distra din răsputeri. Eu nu auzeam mai nimic și nu vedeam decât lucruri mărunte. Cred că tocmai am trecut printr-o răscruce a vieții. Oare ce mă așteaptă pe cărarea ce o voi urma? Singurătatea nu e o opțiune benefică.

Astăzi se împlinesc exact trei ani de când am scris primele rânduri în acest jurnal public. În acea zi de 2 iunie, 2011, când am găsit această platformă, habar nu aveam ce înseamnă un blog. Mânat de curiozitate, am început să scriu timid și rar: cam un articol pe săptămână. Probabil că nu mă citea nimeni și nici eu nu căutam alți bloggeri, pentru a-i lectura și a face o comparație. Treptat, numărul postărilor mele au crescut, iar după un an ajunsesem să public zilnic. Amintiri din copilărie, povestiri inedite, versuri proprii, epigrame, bancuri și alte materiale care mi se păreau de larg interes.

Nici după un an de activitate nu cred că mă vizitau mai mult de vreo doi-trei cititori. Nu știam că partea cea mai importantă în bloggerit este citirea și comentarea celorlalți colegi de platformă. Doar de la începutul anului trecut m-am prins și am intrat cu adevărat în cercul unor parteneri minunați, pe care-i apreciez și cărora le sunt recunoscător că m-au adoptat. De atunci, traficul pe acest blog a crescut simțitor, însă doar din luna septembrie a anului trecut l-am înregistrat pentru a fi cotat și punctat.

Astfel că, uitându-mă pe ZeList, vă pot spune că la data de 27 mai aveam un scor de 0,783 (în scădere) și sunt pe poziția 759 în clasament (din circa 82.000 de bloguri). Tot ZeList zice că „sunt mai tare decât 99, 11 din bloggeri”. E un fapt care nu-l iau ca pe o laudă, ci ca un stimulent de a fi mai activ și mai inspirat în postări. Recunosc că tehnica este partea mea cea mai slabă și de aceea n-am reușit nici măcar să-mi postez codul prin care se actualizează săptămânal clasamentul ZeList. Sunt încă multe lucruri pe care trebuie să le învăț și sper ca, în timp, să deprind cât mai multe din ele.

Traficul din aceste zile este mulțumitor pentru mine: în medie cam 130 de vizitatori cotidieni și circa 210 vizualizări. Maximum de vizitatori i-am avut în data de 7 mai: 321, cu 436 vizualizări. Cele mai citite postări, din cele 1100 pe care le-am adunat în cei trei ani, au fost: Prima bășină, Beneficiile sâmburilor amari de caise și Sex și băi termale la Boghiș. Totalul vizualizărilor a ajuns la cifra de 73.905 și a comentarilor la 6.465. Toate acumulate din ianuarie, anul trecut, de când am intrat cu adevărat în rândul celor care contează.

E mult… e puțin… depinde de fiecare dintre voi. Eu sunt mulțumit, dar sper să urc mai sus, să-mi consolidez legăturile cu ceilalți bloggeri și să măresc numărul lor. Cele 6-7 ore pe care le petrec zilnic navigând printre bloguri și scriind, sunt pentru mine cea mai mare plăcere. Fiecare vizită și comentariu mă bucură și stimulează totodată. De aceea vă aștept mereu cu drag și-mi voi da toată silința să nu vă dezamăgesc niciodată.

 

În duminica de 6 aprilie am postat un articol despre nefericitul eveniment în care sora mea, Doina, și-a rupt șoldul, alunecând pe gresia din baie. De ce am făcut-o? Probabil din caracterul meu de a împărtăși cu cei din jurul meu, atât necazurile cât și bucuriile. De ce revin cu această problemă? Fiindcă alaltăieri am fost să o vizitez la internatul în care este cazată pentru recuperare.

E vorba de un centru de îngrijire privat, al familiei Haller, în care amândoi sunt medici de profesie și pricepuți în ceea ce fac. Plata pentru o lună de îngrijire și asistență este de 1.600 de lei, și aș spune că merită, având în vedere condițiile și amiabilitatea personalului. Din câte am aflat, salariul unei asistente este de 1.300 de lei, mai mare, oricum, decât într-un spital de stat. Doar mâncarea e mai slăbuță și, dacă n-ar fi distanța de circa 150 km, m-aș duce măcar săptămânal cu provizii alimentare.

Doina este mai bine și chiar a început să calce pe picior. Asta m-a bucurat foarte mult și sper ca, după exercițiile cotidiene, recomandate de medicul specialist, să-și revină până la externare, adică pe la mijlocul lunii iunie. E mai optimistă și are poftă de mâncare, drept pentru care am fost încântat! Chiar mi-a spus că prima ei dorință este să o duc într-un local unde poate să savureze niște mici, și o înțeleg. Dimineața primesc, acolo, o jumătate de felie de pâine cu dulceață și ceai, la amiază, niște supă limpede cu ceva zarzavaturi, plus niște macaroane, cartofi sau fasole scăzută (frecată), doar cu miros evaziv de carne. Ca gustare au doi biscuiți, iar seara, ceva cât se poate de simplu: un iaurt sau o felie de pâine cu margarină.

M-a impresionat foarte mult starea unor bătrâne „cazate” acolo. Una era trecută de 80 de ani, iar cealaltă avea peste 90. Nu auzeau bine și nici nu vorbeau prea mult. Priveau în gol și nimeni nu știe la ce gândeau. Părăsite de fii și nepoți, nu aveau pe nimeni cunoscut în jurul lor și strigau doar când aveau nevoie să-și elimine fecalele și urina. În rest, viața trecea pe lângă ele ca o corvoadă, în așteptarea clipei când vor închide ochii pentru totdeauna. Atunci mi-am dat, încă o dată, seama cât e de trist să fii bătrân și părăsit, după ce le-ai dat urmașilor tăi toată averea, iar ei au decis că e mai confortabil pentru ei să plătească pe cineva ca să-ți poarte de grijă

Aștept să treacă o lună și Doina să vină acasă. Cu toată amabilitatea asistentelor, a medicilor, și chiar dacă mâncarea ar fi perfectă, tot mai bine e să fii în casa ta, printre cei care-i cunoști și cu care poți să dialoghezi. Astfel voi pune și eu capăt singurătății în care m-am cufundat de o bună bucată de vreme. Că tot ce-i prea mult, strică.

Pregătisem de ieri dimineață un material umoristic, așa cum postez de obicei în fiecare duminică. Doar că nenorocirea a lovit fără milă ieri, și astăzi nu se cade și nici nu am dispoziția necesară să râd sau să pot provoca zâmbete. Sunt trist și gândul îmi stă doar la necazurile care sunt și se mai anunță în viitor.

Așadar, ieri, pe la ora 11.00, sora mea se pregătea să facă baie, iar când a vrut să intre în cadă, a alunecat pe gresie și a căzut foarte rău. Fiindcă nu se mai putea ridica de jos și durerile erau insuportabile, am chemat ambulanța. A fost nevoie de doi bărbați și o asistentă pentru a o sui pe targă și apoi a coborâ-o cu targa până la mașină. După-amiază am aflat că are fractură de șold, iar luni sau marți va fi operată.

Din câte știu eu, o astfel de fractură e foarte gravă și necesită o imobilizare îndelungată la pat. Plus că, de cele mai multe ori, nu se vindecă complet, iar pacienții rămân cu sechele grave toată viața. Aceste gânduri sumbre mă bântuie în aceste zile, când am rămas iarăși singur în apartament. Cu puțin timp în urmă am avut o convorbire telefonică cu Doina și am aflat că durerile o fac să nu poată nici să se alimenteze. Mi-a spus ce lucruri să-i mai duc și mai ales bani, pentru a-i stimula pe cei care o vor opera și îngriji.

După intervenția chirurgicală se pare că va mai sta internată circa 12 zile, după care urmează o altă corvoadă. O femeie care nu se poate deplasa deloc are nevoie de îngrijiri speciale, și nu cred că eu sunt în măsură să i le ofer. De aceea, împreună cu nepoata din Graz, ne gândim să căutăm o instituție de profil care să o ajute până e imobilizată, iar apoi, prin specialiștii ortopezi și fizioterapeuți să o îndrume în a merge pe propriile picioare.  Dar să le luăm pas cu pas și să trăim cu speranța!

Țin să muțumesc, deși cu o oarecare întârziere, lui Google, pentru onoarea deosebită de a-mi ura La mulți ani, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 58 de ani. E o bucurie care îmi dovedește că sunt băgat în seamă și merită să postez mai departe tot ce mi se pare că interesant a fi menționat, discutat și dezbătut. Faptul că sunt sărbătorit în imaginea de intrare la cel mai mare motor de căutare mă onorează atât de mult încât nu îmi găsesc cuvintele necesare de mulțumire.

De aceea nu o să zăbovesc mult asupra acestui fapt, care, probabil, mulți nici nu l-au sesizat sau n-au știut despre ce e vorba. Ei, da! Am vrut să fiu discret în privința zilei mele de naștere, dar nu mă supăr nici că a fost desconspirată. Am considerat mereu că e doar o zi simbolică și nu merită să fac mare tevatură pe seama ei. Însă marelui Google nu-i scapă nimic, iar această dezvăluire nu are cum să mă supere. E făcută cu bună intenție și ca urmare a miilor de postări ce apar grație lui.

Tortul afișat am să-l savurez alături de celelalte trei persoane cu același nume. Deși e doar virtual, o să fie cel mai gustos din viața mea și sper să nu fie și ultimul! Din el aș vrea să ofer câte o felie fiecărui prieten de pe blog, să le mulțumesc și lor încă o dată pentru colaborare și să îi rog să-mi rămână alături în continuare. Astfel voi fi și eu alături de ei.

Vă rog să intrați pe Google și să gustați din tortul oferit de Google de ziua mea! Vă sunt recunoscător că ați făcut-o și pentru a facilitat existența lui!

Cu cea mai mare afecțiune: Petru!