Aș fi vrut să fie o zi normală, în care să citesc postări, să comentez și să scriu o nouă pagină din povestirea „Planeta Paradis”. Doar că durerea fizică e prea mare și nu mai rezist mult. Cred că totul mi se trage de la modul în care tastez, cu o singură mână și un singur deget. Plimbând zilnic mâna dreaptă pe toată suprafața tastei, pentru circa 1000 de cuvinte, am început să simt o durere de la umăr, și asta de mai multă vreme. Astăzi, parcă-mi sfâșie tot brațul și o parte din piept.

Mă văd deci nevoit să întrerup un timp tastarea și să sper că-mi voi reveni. Îmi cer scuze pentru concediul medical autoimpus și sper să revin cât mai curând. Poate găsesc o soluție sau durerea se atenuează, că altfel nu mai rezist, fiecare literă tastată reprezentând un chin pentru mine. Vă doresc multă sănătate și zile împlinite!

Pe cât mai curând!

Am așteptat cu oarece speranțe să apară lista cu premiile competiției SuperBlog 2015. Optimismul meu era generat de cele trei aprecieri laudative venite din partea juriului, pentru tot atâtea advertoriale. Dar se pare că laudele sunt pentru unii, în timp ce premiile sunt pentru alții. O dovadă în acest sens e și locul V, ocupat la proba nr. 13 (Farmec), și voucherul de 100 roni, primit fără niciun „avertisment” prealabil. Prefer astfel de surprize, decât să mi se dea speranțe deșarte.

Simt o undă de regret, fiindcă sunt convins că am scris cel mai bun articol pentru Delaco („Agentul sub acoperire”), dar, deși mi s-a mulțumit foarte frumos pentru el, am fost notat doar cu 81 de puncte. Cred că e ceva putred în sistemul ăsta de punctare, în care favoriții sunt… favorizați. Nu e genul meu să fac contestații și poate de aceea sunt mai ușor de depunctat. Astfel că, în final, am ocupat doar locul 40 (la egalitate cu 39), exact ca și la Spring SuperBlog 2014.

Am promis la înscrierea din toamnă că, dacă nu voi ocupa unul din primele zece locuri, nu voi mai participa la altă competiție de acest gen. Dar acum, după ce am trăit momente emoționante și chiar satisfacțiile a două note de 97 puncte (la un pas de podium, dar cu grijă să nu ajung pe el), mă gândesc că tot a meritat efortul! Cu toate frustrările pe care le-am resimțit și cu dezamăgirile unor note neașteptat de mici. La urma urmei, nu am pierdut nimic, ci am avut ocazia să-mi pun imaginația la încercare și să văd ce pot născoci. Sunt mândru de unele povestiri, chiar dacă sunt considerate doar niște advertoriale. Am pus suflet și m-am inspirat din viața reală, la fel cum fac și în alte postări care se vor a fi artistice.

Ținând cont de aceste considerente, îmi rezerv dreptul de a mă mai gândi până la viitoarea provocare SuperBlog. Poate că voi ridica din nou mănușa și voi încerca să mă bat cu juriul. Poate că voi fi mai bun, iar ei vor fi nevoiți să recunoască asta. Poate că, până la urmă, voi câștiga și eu cele 60 de kilograme de brânză și voi avea cu ce să-mi ospătez prietenii! 😉

Astăzi aveam planificat să scriu un nou articol pentru competiția SuperBlog 2014. M-am sculat pe la 5.30 și eram decis să-l termin până la ora 9.00. Surpriză, însă: site-ul SuperBlog nu s-a deschis, deși am încercat de câteva ori. Astfel că mă văd nevoit să renunț și să sper că voi reuși în altă zi, fiindcă de la ora 10.00 sunt solicitat într-o nouă bătălie pe tabla celor 64 de pătrățele.

Primăria orașului Seini, prin frumoasa primăriță PSD-istă, Gabriela Tulbure, ne invită pe toți șahiștii să ne întrecem din nou pentru a restabili ierarhia celor pasionați de sportul minții, cu ocazia alegerilor prezidențiale. Nu am auzit de această confruntare decât aseară, așa că a trebuit să-mi modific rapid programul. Mai mult ca sigur că, pe la ora 13.00, se va lăsa cu o masă comună la restaurantul ce găzduiește aceste partide. De obicei se servesc mici, bere, cafea și suc, dar nu-i exclusă nici pălinca, dacă primăria e mai generoasă.

Nu știu cât va dura concursul, dar e cazul să mă pregătesc de ducă. Am scris aceste rânduri pentru ca să nu mă dați dispărut sau să credeți că am pățit ceva. Pot doar să pierd niște partide, dar sper că voi fi atent și voi veni trimfător. Am să vă țin la curent, pe cei interesați. Doamne ajută!

Urmare a inițiativei unei bune prietene și ale încurajărilor venite din partea multor alți prieteni și colegi de blogosferă, fac public aici contul în care pot fi ajutat în vederea publicării primei mele cărți. Numărul contului este: RO44BRDE250SV31646122500 și este deschis la BRD – Seini, jud. Maramureș

După cum mulți știu, este vorba de o carte pentru copii: „Revolta din ogradă”, pe care ați citit-o și mi-ați recomandat să o tipăresc. Cei care n-au avut ocazia să vadă despre ce e vorba, le recomand să tragă cu ochiul la categoria Povești. Pentru grafică, am ales-o pe fosta mea profesoară de limba română, care are un talent deosebit în pictură. Mi-a promis că desenele vor fi gata până la sfârșitul lunii noiembrie și sper să fie așa. Am luat legătura cu o editură din Baia Mare, care așteaptă doar startul, iar tirajul optim ar fi recomandat la 500 de exemplare.

Fiecărui sponsor, în afara recunoștinței și mulțumirilor mele, aș fi încântat să-i trimit câte un exemplar din acea carte. Mă bucur să spun că cineva a donat deja o sumă substanțială, doar că preferă să rămână anonim. Îi mulțumesc din suflet și pe această cale pentru generozitate! De asemenea, mulțumesc tuturor cititorilor pentru sprijinul moral, acordat la fiecare postare cu povestiri!

Mă așteptam să fie frumos, și a fost. Speram să am parte de satisfacții, dar am avut și multe dezamăgiri. Cea mai mare dintre ele a venit cu o zi înainte. Sora mea, Doina – despre care v-am povestit că și-a rupt piciorul de la șold și apoi a fost la recuperare într-un centru de îngrijire din Zalău -, m-a părăsit. A plecat pe un drum fără întoarcere, consider eu, după o altercație cu fiica ei. La această oră nu știu unde este și ce face, dar decizia ei tranșantă de a-și abandona familia este de neiertat și ca atare ne-am hotărât că nu o vom mai primi înapoi. Poate să stea unde a mers sau să locuiască singură, în casa părintească, dar în apartament nu-i voi mai permite accesul. Așa a hotărât fiica ei, deținătoarea de drept a locuinței de la bloc, și cea mai supărată pe comportamentul inacceptabil al mamei ei, pe care a sprijinit-o (la fel ca mine) mereu.

Poate că nu se cădea să-mi descarc astfel de necazuri, tocmai azi, în frumoasele zile de sărbătoare ale orășelului meu drag, dar nu m-am putut abține. E o rană care doare și probabil că e și cauza eșecului meu în a câștiga din nou titlul de campion la șah în competiția „Cupa Comja”. Am pierdut o partidă și am făcut două remize, ceea ce m-a făcut să ajung doar pe locul 5. Premiul de consolare: 10 RONI! Pe care i-am băut! Ba chiar a trebuit să mai pun 5 RONI, fiindcă 100 g de coniac Jidvei e 15 RONI.

Ca o micuță consolare, pot spune că toți participanții au recunoscut faptul că sunt cel mai bun, și nu-și închipuiau ce s-a întâmplat cu mine. De fiecare dată am început în trombă, eram la un pas de victorie, dar concentrarea mă părăsea și, spre final, făceam erori inexplicabile. Nimeni nu știa ce-i în sufletul meu. Nici chiar eu!

După competiție și masa festivă, oferită de primărie, am hoinărit printre tarabe. Muzica era infernală și toată lumea se distra din răsputeri. Eu nu auzeam mai nimic și nu vedeam decât lucruri mărunte. Cred că tocmai am trecut printr-o răscruce a vieții. Oare ce mă așteaptă pe cărarea ce o voi urma? Singurătatea nu e o opțiune benefică.

Astăzi se împlinesc exact trei ani de când am scris primele rânduri în acest jurnal public. În acea zi de 2 iunie, 2011, când am găsit această platformă, habar nu aveam ce înseamnă un blog. Mânat de curiozitate, am început să scriu timid și rar: cam un articol pe săptămână. Probabil că nu mă citea nimeni și nici eu nu căutam alți bloggeri, pentru a-i lectura și a face o comparație. Treptat, numărul postărilor mele au crescut, iar după un an ajunsesem să public zilnic. Amintiri din copilărie, povestiri inedite, versuri proprii, epigrame, bancuri și alte materiale care mi se păreau de larg interes.

Nici după un an de activitate nu cred că mă vizitau mai mult de vreo doi-trei cititori. Nu știam că partea cea mai importantă în bloggerit este citirea și comentarea celorlalți colegi de platformă. Doar de la începutul anului trecut m-am prins și am intrat cu adevărat în cercul unor parteneri minunați, pe care-i apreciez și cărora le sunt recunoscător că m-au adoptat. De atunci, traficul pe acest blog a crescut simțitor, însă doar din luna septembrie a anului trecut l-am înregistrat pentru a fi cotat și punctat.

Astfel că, uitându-mă pe ZeList, vă pot spune că la data de 27 mai aveam un scor de 0,783 (în scădere) și sunt pe poziția 759 în clasament (din circa 82.000 de bloguri). Tot ZeList zice că „sunt mai tare decât 99, 11 din bloggeri”. E un fapt care nu-l iau ca pe o laudă, ci ca un stimulent de a fi mai activ și mai inspirat în postări. Recunosc că tehnica este partea mea cea mai slabă și de aceea n-am reușit nici măcar să-mi postez codul prin care se actualizează săptămânal clasamentul ZeList. Sunt încă multe lucruri pe care trebuie să le învăț și sper ca, în timp, să deprind cât mai multe din ele.

Traficul din aceste zile este mulțumitor pentru mine: în medie cam 130 de vizitatori cotidieni și circa 210 vizualizări. Maximum de vizitatori i-am avut în data de 7 mai: 321, cu 436 vizualizări. Cele mai citite postări, din cele 1100 pe care le-am adunat în cei trei ani, au fost: Prima bășină, Beneficiile sâmburilor amari de caise și Sex și băi termale la Boghiș. Totalul vizualizărilor a ajuns la cifra de 73.905 și a comentarilor la 6.465. Toate acumulate din ianuarie, anul trecut, de când am intrat cu adevărat în rândul celor care contează.

E mult… e puțin… depinde de fiecare dintre voi. Eu sunt mulțumit, dar sper să urc mai sus, să-mi consolidez legăturile cu ceilalți bloggeri și să măresc numărul lor. Cele 6-7 ore pe care le petrec zilnic navigând printre bloguri și scriind, sunt pentru mine cea mai mare plăcere. Fiecare vizită și comentariu mă bucură și stimulează totodată. De aceea vă aștept mereu cu drag și-mi voi da toată silința să nu vă dezamăgesc niciodată.

 

În duminica de 6 aprilie am postat un articol despre nefericitul eveniment în care sora mea, Doina, și-a rupt șoldul, alunecând pe gresia din baie. De ce am făcut-o? Probabil din caracterul meu de a împărtăși cu cei din jurul meu, atât necazurile cât și bucuriile. De ce revin cu această problemă? Fiindcă alaltăieri am fost să o vizitez la internatul în care este cazată pentru recuperare.

E vorba de un centru de îngrijire privat, al familiei Haller, în care amândoi sunt medici de profesie și pricepuți în ceea ce fac. Plata pentru o lună de îngrijire și asistență este de 1.600 de lei, și aș spune că merită, având în vedere condițiile și amiabilitatea personalului. Din câte am aflat, salariul unei asistente este de 1.300 de lei, mai mare, oricum, decât într-un spital de stat. Doar mâncarea e mai slăbuță și, dacă n-ar fi distanța de circa 150 km, m-aș duce măcar săptămânal cu provizii alimentare.

Doina este mai bine și chiar a început să calce pe picior. Asta m-a bucurat foarte mult și sper ca, după exercițiile cotidiene, recomandate de medicul specialist, să-și revină până la externare, adică pe la mijlocul lunii iunie. E mai optimistă și are poftă de mâncare, drept pentru care am fost încântat! Chiar mi-a spus că prima ei dorință este să o duc într-un local unde poate să savureze niște mici, și o înțeleg. Dimineața primesc, acolo, o jumătate de felie de pâine cu dulceață și ceai, la amiază, niște supă limpede cu ceva zarzavaturi, plus niște macaroane, cartofi sau fasole scăzută (frecată), doar cu miros evaziv de carne. Ca gustare au doi biscuiți, iar seara, ceva cât se poate de simplu: un iaurt sau o felie de pâine cu margarină.

M-a impresionat foarte mult starea unor bătrâne „cazate” acolo. Una era trecută de 80 de ani, iar cealaltă avea peste 90. Nu auzeau bine și nici nu vorbeau prea mult. Priveau în gol și nimeni nu știe la ce gândeau. Părăsite de fii și nepoți, nu aveau pe nimeni cunoscut în jurul lor și strigau doar când aveau nevoie să-și elimine fecalele și urina. În rest, viața trecea pe lângă ele ca o corvoadă, în așteptarea clipei când vor închide ochii pentru totdeauna. Atunci mi-am dat, încă o dată, seama cât e de trist să fii bătrân și părăsit, după ce le-ai dat urmașilor tăi toată averea, iar ei au decis că e mai confortabil pentru ei să plătească pe cineva ca să-ți poarte de grijă

Aștept să treacă o lună și Doina să vină acasă. Cu toată amabilitatea asistentelor, a medicilor, și chiar dacă mâncarea ar fi perfectă, tot mai bine e să fii în casa ta, printre cei care-i cunoști și cu care poți să dialoghezi. Astfel voi pune și eu capăt singurătății în care m-am cufundat de o bună bucată de vreme. Că tot ce-i prea mult, strică.