Odată cu primăvara vin și alte provocări frumoase, care te pot pune la examene mari sau doar la o contemplare pasivă. Sunt bune și unele și altele, dar parcă e mai bine să-ți pui la încercare capacitățile, de oricare ar fi ele. Eu am ales să-mi folosesc potențialul creativ în scris și prin urmare am acceptat să particip din nou la competiția SuperBlog din această primăvară, denumită sugestiv Spring SuperBlog 2014.

În toamna anului trecut m-am clasat pe un loc onorabil – zic eu! – pentru un începător și sper ca în luna martie a acestui an să fiu mai bun. E drept că cerințele se arată a fi mai mari, dar cred că din asta am cu atât mai multe de învățat. Depinde de receptivitatea pe care o voi avea față de noile provocări. Va fi o lună în care voi posta mai multe advertoriale, drept pentru care cer anticipat scuze celor ce nu suportă astfel de postări (mă gândesc în primul rând la Dan). Totuși, voi căuta pe cât posibil să îmbrac orice postare într-o haină cât mai credibilă și, pe cât am să reușesc, de artistică.

Va fi o lună mai grea pentru mine, dar nu mi-e frică de nimic, fiindcă nu am ceva de pierdut. Timpul este aliatul meu și am să-l folosesc cât mai judicios cu putință. Vă invit să participați alături de mine și să vedem ce ne poate capul. Cine are timp și spirit de întrecere. Pe ceilalți prieteni i-aș dori cât mai aproape, pentru a mă încuraja și susține. Vă mulțumesc foarte mult și vă aștept cu păreri, comentarii, critici…

Într-o postare anterioară vorbeam de rezultatele unor cercetări, care arătau că singurătatea e dăunătoare și scurtează viața celor care, voit sau nu, o adoptă. Sunt sigur că e adevărat, însă nici stresul provocat de o socializare continuă și obositoare nu cred că e binefăcător. Și nu afirm asta doar pentru că de o săptămână am rămas singur cuc într-un apartament de două camere., ci fiindcă orice lucru din viață, care este prea mult, devine dăunător. Chiar dacă-i recomandat de toți specialiștii și susținut de nenumărate sondaje.

Nepoata din Graz, Austria, a suferit o intervenție chirurgicală și soră-mea a trebuit să fie în preajma ei, mai ales că nu o vizitase demult. Și eu am insistat să stea vreo două săptămâni acolo, până când fata ei o să-și poată relua activitatea.  Astfel că am rămas singur-singurel, iar în oraș nu ies decât foarte rar și când e absolută nevoie. Singurătatea dintr-un bloc în care te-ai mutat de curând e mult mai apăsătoare decât cea dintr-o casă cu curte. Doar că eu am experiență în acest domeniu și mi-am făcut-o chiar prietenă în timpul celor 15 ani în care am locuit singur într-o garsonieră din Baia Mare. Iar pe atunci nici nu știam ce e acela Internet.

Chiar dacă au trecut câțiva ani de atunci, timp în care nu am rămas singur mai mult de 24 de ore, mi-a luat puțin timp să mă readaptez. Nu mai cunosc ce e aceea plictiseală de câteva decenii, iar ăsta e un mare avantaj pentru ca singurătatea să nu devină o povară, ci mai degrabă un prilej de a-mi pune în ordine gândurile, de a face bilanțuri amănunțite și planuri elaborate în toate domeniile. Între pereții locuinței sunt doar eu și Singurătatea, deci, până la urmă, nu sunt chiar singur. Dacă mai pun la socoteală prietenii de pe blog și televizorul pornit toată ziua, e chiar aglomerație în jurul meu. Deși pe ușă nu mai intră nimeni cu zilele, iar nopțile par a fi reci și mute.

Gândurile mele nu sunt deloc tăcute și câteodată se exprimă prin cuvinte, dar e bine că nu mă aude nimeni. Am mai văzut oameni care vorbesc uneori singuri, așa că nu consider să am nevoie de terapie. Poate că tocmai această refulare face parte din modul meu de a mă relaxa și a mă simți mai bine. Zilele acestea am simțit o împăcare, o mulțumire pentru ceea ce sunt și încredere pentru ce visez să realizez. Pot să-mi fac speranțe, chiar dacă știu că nu toate se vor materializa. Până la dezamăgiri, vreau să mă bucur de ele. Iar când așteptările nu-mi vor fi satisfăcute, n-o să mă supăr prea tare, fiindcă până atunci o să am timp să-mi fac alte planuri. Ele țîșnesc cu putere, precum un stol de lilieci dintr-o peșteră suprapopulată, și nu pot fi oprite de câteva neîmpliniri.

De felul meu sunt organizat, iar în aceste zile liniștite am satisfacția de a-mi respecta cu sfințenie orarul de zi cu zi, fără vreun pericol de a interveni ceva sau cineva în derularea lui. Astfel, la ora 6 fix mă ridic din pat și mă duc în baie. Pe la 6:20 am primul contact cu calculatorul și trec în revistă mesajele primite.  7:15 e ora micului dejun, după care trec la lucrul pe blog și răspunsuri la mesjele de orice fel. Prânzul îl iau la ora 12:30, după care urmează lecturi și vizionări de filme. La ora 17:30 iau o gustare – sau ujină, cum îi mai spune pe aici -, de obicei un măr. Cina e programată pe la 19:45 . Dacă rezist mă uit la filmul de seară, însă, dacă somnul mă împresoară, mă culc pe la 21.00. De multe ori mă trezesc în plină noapte și mai urmăresc un film.

Realizez că, de fapt, nu sunt singur deși nu-i nimeni lângă nimeni. Nici liniștea nu se aude așa cum ar fi de așteptat. Cura de singurătate e benefică și simt că mă revigorează. Chiar și ritmul cardiac e mai regulat, iar trupul mi-e mai ușor. Nu pot să știu cât va dura izolarea mea, dar e o experiență plăcută pe care aproape că o uitasem. Iar revenirea între oameni va fi cu atât mai benefică, la momentul potrivit.

Vă rog să-mi spuneți dacă am un comportament deviat și trebuie să mă tratez. Până nu mi se agravează boala, în cazul în care ea există.

S-a întâmplat pe la mijlocul lunii trecute. Mai funcționase el cu sincope și am crezut că o să-și revină iar, după vreo două săptămâni. Apoi mi-am amintit de noua taxă pe care orice site care se termină cu ro este obligat să-l plătească de la 1 ianuarie 2014. Și mi-am dat seama că s-ar putea ca primul meu blog să fie pierdut pentru totdeauna.

În ziua de 2 mai 2011, am reușit să-mi fac primul meu blog, pe site-ul Weblog.ro și eram fericit precum un proaspăt tătic. Până atunci aveam oroare să scriu pentru că nu am avut talent deloc la caligrafie. La început postam doar un articol pe săptămână și îmi invitam prietenii să-și dea cu părerea despre conținut și calitate. Am primit sfaturi, mi-am introdus diacritice și am învățat mereu câte ceva. Cu timpul am ajuns să postez în fiecare zi, ba chiar și câte două materiale.

E drept că pe acel site erau greu să lucrezi și de multe ori nu reușeam să editez ceea ce scriam. Să nu mai vorbesc de comentariile pe care încercam să le fac la alte postări și pe care cu greu le puteam afișa. Primeam plângeri și de la ceilalți bloggeri, care voiau să comenteze și nu puteau. Cu toate greutățile, nu m-am dat bătut și am reușit să public peste 1070 articole din diferite domenii. Au fost peste 1000 de ore de muncă și străduința de a oferi subiecte cât mai interesante. Care s-au pierdut în cine știe ce abis cauzat de interesele materiale ale guvernanților și poate și de acelea ale managerului site-ului în cauză.

Nu-mi pare rău pentru munca depusă, fiindcă prin ea am prins ceva experiență. Regret doar subiectele de proză inedită pe care probabil n-o să le mai pot recupera niciodată. weblog.ro@petrișor6yahoo.com a fost prima mea iubire și e firesc să fi fost atașat de ea, cu toate fițele pe care și le da. Erau zile în care aveam câte 3-400 de cititori/articol și asta mă făcea fericit, chiar dacă nu puteam să le aflu părerea. În 30 de luni de activitate am reușit să strâng 20 de comentarii (cât primesc aici într-o zi), dar eu am scris peste 500. Ei și? Eu am sperat la îndreptarea păcatelor și nu m-am gândit la moartea păcătosului.

Astăzi, sufletul mi-e mai sărac și capul mi se apleacă pe umărul singurului „fiu” ce mi-a mai rămas. Acest blog, prin care-mi pot descărca tristețea și pune speranța în viitor. Poate că fiul celălalt se va întoarce într-un fel sau altul și o să pot măcar să-l văd. Oricum nu-l voi uita și voi spera mereu că acolo, undeva, mai există stocate trăirile pe care le-am imortalizat în niște rânduri. Deocamdată nu-mi rămâne decât să declar sec: „Pierdut blog, găsitorul este rugat să mă anunțe dacă-l vede pe undeva”.

Nu! Să nu credeți că scriu aceste rânduri fiind în starea definită de titlul de mai sus și care mi-a fost inspirat de o știre devenită obișnuită în societatea noastră. Un tânăr a tâlhărit o persoană în vârstă fiindcă era în sevraj și avea neapărată nevoie de drogul „izbăvitor”. Pentru el, și nu numai, era un motiv întemeiat, iar starea în care se afla îi dădea circumstanțe atenuante. Poate că nu sunt în măsură să comentez ceea ce simte un narcoman atunci când întârzie să-și ia doza și intră în acea stare neplăcută. Ar trebui să-mi fie rușine că nici măcar nu am încercat astfel de droguri, cum ar fi marijuana, cocaina, heroina și altele de acest gen? Nu cred, fiindcă am avut și mai am și eu parte de drogurile mele, legale ce-i drept.

Nu numai la încetarea consumului de droguri puternice ai parte de o stare în care zici că parcă-ți explodează capul și inima. Factorii de excitare pot fi din cei mai diferiți, iar iubirea e unul dintre cei mai populari, chiar dacă nu ne dăm seama. Primul meu sevraj a fost când fata pe care o iubeam mi-a spus clar că nu am nicio șansă în a-mi împărtăși aceleași sentimente. Am simțit cum se năruie cerul pe mine și parcă nu mai avea rost să respir. Mă durea sufletul, iar corpului nu-i mai dădeam nicio atenție. Mi-au trebuit câteva zile ca să-mi revin și numai cu ajutorul celor din jur. Astfel de stări am mai trăit de multe ori și de fiecare dată au fost greu de îndurat. Dar în ultimii ani am învățat că e bine să nu mă îmbăt cu dragoste, fiindcă atunci când ea dispare e prea mare suferința pe care ți-o provoacă. Sunt multe cazurile în care cei aflați într-un astfel de sevraj nu mai rezistă și-și pun capăt zilelor. Eu am fost mai tare.

A fost o vreme în care am fumat. Nu mult timp – vreo 15 ani – și cam un pachet de țigări la două zile. Într-o zi mi-am impus să mă las dintr-o dată. Alt sevraj și alte tentații pe care a trebuit să le înving, dar am reușit din prima și mă simt mai bine de atunci. Să nu credeți, totuși, că sunt „ușă de biserică”! 🙂 Îmi închipui că ați fi crezut! Mai am încă parte de câte un drog și, bineînțeles de sevrajul aferent. Dar nu mă tem de el. Am învățat să fiu tare și să rabd dacă uneori au fost mai multe pahare și a doua zi simt cum gravitația planetei s-a înzecit. Cea mai la îndemână soluție ar fi să amân starea de rău și să mă „vindec” cu aceeași licoare cu care m-am îmbolnăvit. Dar în acest fel aș fi un laș și sevrajul, care va veni până la urmă, va fi mai puternic.

Unii ar spune că sunt totuși slab, dacă nu elimin toate viciile din viața mea. Eu prefer să cred că sunt tare încă și faptul că am trecut prin atâtea sevraje și le-am învins fără să-mi fac rău mie sau celor de lângă mine, e o dovadă. Nu mă condamnați prea dur, pentru că fiecare din voi are excitantele lui și ar trece prin chinuri dacă le-ar elimina brusc. Chiar și shoping-ul e un drog, dulciurile, mâncarea în general, nevoia de adrenalină, de distracție și câte și mai câte obiceiuri care ne satisfac și provoacă dependență. Nici eu nu vă reproșez aceste „droguri”, doar vă urez să aveți tăria ca uneori să le înfrânați și să învingeți cu succes sevrajul.

Chiar așa! Unii ar putea zice că e doar o figură de stil, dar când te afli într-un autoturism Toyota hibrid, ai plăcuta senzație să experimentezi un zbor lin și plăcut, chiar dacă șoseaua se vede clar în fața ta. Nu am crezut că mă voi simți atât de plăcut și în siguranță decât atunci când am încercat confortul oferit de această mașină japoneză de ultimă generație. Astfel mi-am dat seama că renumele firmei nu e doar o legendă, ci este bazat pe experiență și profesionalism la cele mai înalte cote. Cursa pe care am făcut-o prima dată cu această minune a tehnologiei moderne m-a făcut să-mi îmbunătățesc cu mult părerea despre ce înseamnă o călătorie perfectă. Chiar că simțeam cum plutesc și doar frica de radar mă făcea să nu accelerez mai tare, pentru a testa și în acest fel calitățile bijuteriei pe patru roți.

Totul era pentru mine impresionant: bordul, confortul din interior, ținuta de drum, portbagajul, designul în general și ușurința cu care se putea conduce. Plimbarea mi s-a părut mult prea scurtă și când am oprit și coborât din frumoasa pe patru roți, parcă aș fi coborât dintre nori. Mă uitam la ce las în urmă și autoturismul meu din prezent, iar deosebirea era de la cer la pământ. Atunci mi-am propus să fac orice pentru a achiziționa și eu o Toyota hibrid. Mi-am făcut un calcul care-mi arăta multiplele avantaje pentru a-mi schimba autoturismul cu un vehicul al viitorului. Și nu erau puține.

Pe lângă calitățile testate în prima cursă, era evident că factorul ecologic mă influența și el foarte mult. Consumul mai mic de carburant, datorat bateriilor din dotare, făcea ca poluarea mediului să fie redusă la minimum, dar făceam și o economie substanțială de combustibil și, implicit, de bani. În acest fel, diferența de preț pe care o voi plăti, se va amortiza destul de repede, în funcție de cât de mult voi circula. Iar acesta nu e un lucru de neglijat acum, când prețul carburantului e din ce în ce mai mare. Și în ciuda faptului că era un hibrid, acest autoturism avea o vioiciune de invidiat, ajungând la 100 km/h în doar 11 secunde.

O altă mare calitate era renumele și încrederea pe care o are toată lumea – inclusiv eu – în calitatea și fiabilitatea autoturismelor japoneze, care sunt lidere pe piața mondială. E o realitate care-ți garantează că nu vei avea probleme în întreținerea și exploatarea vehiculului. Și care din noi nu vrea să aibă siguranța că mașina nu o să-l lase la mijlocul drumului, sau că într-o zi nu va mai porni? Nu în cele din urmă sunt motivele pe care le-am enumerat la început și care au cântărit foarte mult la impresia mea despre acest autoturism modern și confortabil. Senzațiile care ți le oferă atunci când îl conduci sau chiar când ești pe scaunul din dreapta, sunt deosebite și de neimaginat până le încerci. Pe mine m-au vrăjit de la început și sunt sigur că la fel vor reacționa toți cei care se vor urca într-o Toyota hibrid de ultimă generație. Trebuie doar să încercați, restul vine de la sine!

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

Nu pot să mă gândesc la copilărie fără a-mi aminti nenumăratele ei jocuri, fiindcă ele au fost sufletul oricărei zile de atunci. Nu erau sofisticate, pentru că nici banii nu erau suficienți, dar nici oferta nu era prea mare în acele vremuri. Însă imaginația noastră era foarte bogată și puteam să facem un joc din orice obiect găsit la marginea drumului. Căci cel mai bine ne distram pe uliță, cu cât mai mulți copii prin preajmă și cu cât mai multe idei de divertisment. Uneori era suficient un cerc și o sârmă cu care îi dirijam traiectoria, sau chiar câteva pietricele colorate și bine șlefuite de ape, cu ajutorul cărora ne arătam îndemănarea în aruncarea în sus și prinderea lor la cădere, după ce, în prealabil mai culegeam câteva de pe jos. Dar și mai mult ne plăcea să jucăm „leapșa”, „de-a v-ați ascunselea”, sau orice joc cu o mingea improvizată din cârpe vechi.

Când aveam interdicția de a ieși afară, din cauza pedepselor sau a vremii neprielnice, ne invitam prietenii să ne jucăm în casă. Mie, cel puțin, mi-a plăcut să fiu aprovizionat cu cât mai multe jocuri la modă pe atunci, iar pentru asta am renunțat la dulciurile pentru care primeam câte un leu. Astfel că, în timp, mi-am putut cumpăra mai multe astfel de minunății, cum ar fi: „Piticot”, „Nu te supăra, frate”, două cutii cu cuburi și tot două jocuri de lego. Pe lângă acestea aveam și câteva improvizații făcute din cutii de chibrituri sub formă de tancuri, sau din bile și role de rulmenți cu care jucam popice. Cu acest arsenal mă străduiam să ademenesc cât mai mulți copii în casa mea și cea mai mare bucurie era să-i văd că sunt încântați de ce le văd ochii. Nu voiam neapărat să câștig la jocuri, ci să le câștig prietenia. Ceea ce nu reușeam întotdeauna și asta mă îndemna la alte economii, pentru a-mi spori dotarea.

A venit vremea să merg la o școală-internat și mai apoi, pentru câteva luni, la o stațiune pentru copii. Țin minte că acolo am văzut pentru prima dată o vitrină mare cu tot felul de jucării fascinante. Ursuleți de pluș, păpuși de diferite mărimi și culori, mașinuțe și motociclete cu arc, avioane și chiar un elicopter teleghidat. Acesta din urmă era vedeta expoziției și nu aveau voie să se joace cu el decât educatoarele. La celelalte aveam acces în anumite zile și doar sub o atentă supraveghere. Restul timpului ne jucam „telefonul fără fir”, „țăranul e pe câmp”, „ridichea uriașă”, „aș mânca o portocală”, sau ne uitam la diafilme.

Au fost jocuri minunate care ne-au luminat copilăria și ne-au stimulat creativitatea. Dar nici astăzi, că suntem oameni maturi, nu încetăm să ne jucăm, chiar dacă vremurile s-au schimbat și au apărut jocuri noi, moderne, pe calculator. Jocul vedetă care nu ține cont de nici o vârstă este cel cu trenulețele în miniatură, doar că e nevoie să ai un buget foarte mare pentru a ți-l procura și apoi a-l extinde.  Primul din noua generație a fost pentru mine cubul Rubik, apoi Tetris și au urmat altele, din ce în ce mai spectaculoase și amuzante. Le joc uneori, mai ales pe cele care-ți pun la incercare logica. Dar nu le-am abandonat nici pe cele clasice, chiar dacă de cele mai multe ori le joc pe calculator. Mă refer la jocurile de cărți, dar acum în loc de „Păcălici” sau „Șeptar”, joc „Canastă” și „Pocker”. Nu am uitat nici de rummy sau table, atunci când găsesc parteneri potriviți. Dar șahul a fost mereu preferatul meu și cred că el va rămâne neschimbat o veșnicie. Chiar dacă acum se joacă online și de multe ori cei cu care joci se ajută de un program pentru a învinge, eu voi continua să joc cinstit, cu fair-play, așa cum se cade să tratăm orice joc.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

La începutul clasei a VI-a, ni s-a repartizat o profesoară de limba română, proaspăt absolventă a Facultății de Filologie din Cluj. Era tânără, inteligentă foc și ambițioasă în a ne învăța toate tainele limbii noastre. Noi însă, fiind o clasă doar de băieți, eram cu toții fermecați și de frumusețea ei naturală, de ochii ei căprui și neastâmpărați și de vocea ei blândă și catifelată. Cu toții voiam să-i fim pe plac, să primim note mari, cuvinte de apreciere și chiar câte un zâmbet dacă se putea. Și fiecare din noi se lăuda apoi cu aceste nestemate celorlalți colegi de clasă și chiar din școală. Era o întrecere continuă din care se iscau adesea certuri și chiar îmbrânceli de gelozie.

Poate că cel mai ambițios dintre toți eram eu și tocmai de aceea, pe lângă aprofundarea asiduă a materiei, am început să compun și poezii al căror subiect era întotdeauna ea și numele ei. După un timp chiar i le-am arătat și am primit aprecieri pentru „debutul” meu literar. Văzând că sunt atras atât de mult de limba română, a acceptat să-mi dea meditații după orele de program și mi-a arătat poeziile scrise de ea. Bineînțeles că erau foarte reușite și nu exagerez deloc, fiindcă astăzi acea profesoară e o scriitoare și poetă de mare succes, iar cărțile publicate de ea sunt apreciate de criticii literari. În orele acelea de meditație mi-a oferit materiale din care a învățat și ea pentru examenul de admitere la facultate. Iar eu le-am sorbit pur și simplu, așa cum un mare credincios absoarbe cuvintele Bibliei. Erau scrise de mâna ei, îmi erau oferite mie pentru a mă lumina și asta mă făcea să mă simt cel mai privilegiat elev din școală.

Eram ascultat aproape în fiecare oră și primeam doar nota 10 cu felicitări. Colegii erau invidioși și mă luau peste picior pentru poeziile pe care i le dedicam. E adevărat că intenția mea era să-mi seduc profesoara cu versuri din cele mai măgulitoare, precum și atașamentul față de materia pe care o preda. Chiar i-am spus despre focul ce mă mistuia, iar ea a zâmbit cu o nuanță de dojană. Mi-a spus să o caut atunci când mă voi maturiza și poate că altfel voi judeca. Deocamdată să-mi văd de școală și să-mi fac un rost în viață. Dar eu insistam că anii ce vor trece nu-mi vor afecta cu nimic iubirea și judecata.

Așa s-au scurs ultimele luni de școală ale clasei a VIII-a: fiind mereu atent la chipul și învățăturile celei mai bune și mai frumoase profesoare de limba română. Nu știu cât de mult au sedus-o poeziile mele de dragoste și dacă ea mă mai ține minte. Nu am fost la întâlnirea de zece ani fiindcă mi-era frică. Nu știam ce sentimente se vor răscoli în mine și cât de mult mă vor afecta ele. Însă, chiar dacă ea nu a simțit nimic altceva pentru mine decât ceea ce trebuie să simtă o profesoară pentru un elev silitor, tot am avut de câștigat. Am fost sedus fără să-mi dau seama de limba română. Iar dragostea față de literatură s-a lipit de mine și m-a urmărit până în zilele acestea. La fel ca multe alte învățăminte pe care le-am tras din această iubire platonică, care a decurs exact cum am relatat.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

În rândurile de mai jos nu am să dau nume de oameni, deși am cunoscut persoane deosebite, primitoare și pline de har în ceea ce fac. Nu-i voi uita și le mulțumesc și pe această cale pentru profesionalismul lor, dar mai ales pentru caracterul minunat. Poate tocmai locurile în care trăiesc i-au făcut să fie atât de frumoși la suflet și la chip. Și mă refer aici la Vila ALPIN din stațiunea Straja, pe care am vizitat-o anul acesta și care m-a făcut să-mi reconsider părerea despre ce este o vacanță de vis.

Auzisem de această stațiune de la niște prieteni buni, care m-au convins să merg cu ei pentru o săptămână. Mărturisesc că la început eram sceptic, fiindcă toată viața am iubit și vizitat plajele Mării Negre, iar muntele îl socoteam o destinație pentru amatorii sporturilor de iarnă, iar vara doar pentru drumeții. Eu am nimerit în sezonul călduros și cred că de acum voi vizita marea mai rar, fiindcă m-am îndrăgostit de munte! Prietenii mei cunoșteau foarte bine drumul, așa că m-am lăsat pe mâna lor. Știu doar că din Petroșani am luat-o spre municipiul Lupeni, iar de acolo, ghidați de un indicator am ajuns pe strada Calea Brăii, iar la a doua bifurcație am dat de telescaun. Am ales această variantă pentru că voiam să admir de sus priveliștea care mă fascina din ce în ce mai mult (mai este o variantă pe „Drumul Crucii”, unde mi s-a spus că iarna e greu de urcat, trebuie să ai un autoturism 4X4 și lanțuri la roți).

Traseul cu telescaunul m-a lăsat mut de admirație și nu am scos decât exclamații de apreciere a locurilor peste care pluteam. Dar surprizele au continuat toată ziua cu aspectul plăcut al exteriorului stațiunii, dar mai ales interiorul imaculat și foarte primitor. Gazdele ne-au primit cu brațele deschise și fiecăruia dintre noi i s-a acordat o atenție deosebită. Camerele erau luminoase și dotate cu tot ceea ce este nevoie, iar primul lucru care l-am făcut a fost să facem un duș revigorant. Apoi am coborât pentru a vizita și celelalte facilități. Un ghid al stațiunii ne-a arătat unde este centrul de închirieri echipamente sportive, am văzut sala de conferințe cu circa 60 de locuri și am încheiat raidul prin popasul la restaurantul stațiunii dotat cu bar și vreo 70 de locuri. Ne era foame și am consultat lista de meniuri. Aveau de toate și fiecare dintre noi a comandat altceva. Eu am optat pentru o ciorbă de burtă și un păstrăv la grătar. Am mai cerut apoi și un vin bun, pentru a le mulțumi și în acest fel prietenilor mei pentru că m-au adus într-un loc atât de minunat.

Înainte de a urca în camere, ghidul ne-a rugat să-l informăm la ce fel de activități vrem să participăm a doua zi, precum și pe toată perioada sejurului. Am ales tiroliana și paintball-ul. Recunosc că mi-era frică să particip la rafting sau escalade și nu m-am lăsat convins cu toate insistențele celor din jur. Poate data viitoare. Seara ne-am urcat în camere și eu am intrat pe internet (prin wireless) în timp ce prietenii mei au ales să urmărească un meci de fotbal la televizor.

Zilele care au urmat au fost o aventură continuă, plină de adrenalină. Aș avea nevoie de ore în șir ca să vă descriu măcar o parte din emoțiile trăite în această vacanță de vis.  De aceea mai bine mă opresc aici și poate voi reveni cu altă ocazie, după ce amintirile se vor sedimenta frumos, într-o anumită ordine.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.