Pe vremea când am început eu școala generală mama nu avea geantă. Când m-am dus la școala-internat,ea mi-a împachetat toate lucrușoarele și alimentele într-o plasă și o cutie de pantofi. Doar că, la coborârea din tren, din cauza grabei de reuși să ne încadrăm în minutul de staționare al acestuia în gară, mama a uitat cutia cu alimente în compartiment. Am fost necăjit câteva zile pentru această pierdere și le-am mărturisit noilor colegi motivul supărării. Pe atunci, prin părțile mele natale, la cutie i se mai spunea și „troacă”, iar eu așa învățasem să-i zic. Astfel că am ajuns de bășcălia celorlalți copii, care câteva luni după aceea mă apelau cu porecla de Troacă.

La începerea școlii profesionale am mai evoluat și am primit de la fratele meu mai mare valiza cu care a fost el în armată. Era mare și grea, făcută din lemn masiv și dotată cu un lacăt pe măsură. O țineam sub patul în care dormeam și păstram în ea toate amintirile dragi ce-mi aminteau de casă și familie. O deschideam de câte ori aveam intimitate și mă cufundam în nostalgie când inventariam și mângâiam fiecare lucru drag, dar mai ales scrisorile care păstrau parcă parfumul discret al mâinii mamei mele. În acea valiză era o parte din casa pe care am părăsit-o și o tratam ca pe un altar al sufletului. Când m-am întors de la internat, acel „geamantan” de lemn era încărcat cu cărți, iar tata a nădușit serios cărându-l de la gară până acasă.

Dar să lăsăm plasele și valizele, pentru că unul din accesorile care au devenit definitorii pentru personalitatea și starea materială a omului din zilele noastre este geanta. Mă refer aici în special la femei. Începând de la geanta comună care e cumpărată strict pentru a pune în ea cumpărăturile și alte obiecte necesare, până la gentuțele de firmă făcute din tot felul de materiale scumpe, care-ți iau ochii și te conving că persoana care o poartă nu e fiecine. Pentru doamnele care se respectă, geanta e una dintre accesoriile alese cu cea mai mare grijă, în funcție de modă și de anturajul în care se etalează. Pentru ele geanta nu mai are utilitatea pe care o avea înainte, ci una cu totul nouă: aceea de a impresiona.

Care va fi rolul și evoluția genții în viitor, e greu de presupus. Depinde de creativitatea celor din domeniu, de modă și, nu în ultimul rând, de cererea clientelei. Pot doar să-mi imaginez că ea va deveni mai mică și mai ușoară. Se poate ca în anii ce vor urma să se poată schimba culoarea instantaneu, în funcție de preferință, perioada zilei sau… toane. De asemenea vor emana un parfum aparte, fiecare cu alte particularități. Încă o armă prin care femeia va deveni mai atrăgătoare. Fiecare gentuță va avea personalitatea ei și va fi achiziționată ca atare. Iar gențile mari de voiaj, geamantanele și rucsacurile sper să devină cât mai pliabile, să le poți strecura în buzunar când sunt goale, dar să fie făcute din materiale rezistente și ușoare. Să aibă compartimente în care alimentele să nu se degradeze și un dispozitiv inovator prin care să reducă din puterea gravitației. Viitorul ne va surprinde prin designul și utilitatea genților pe care mintea umană le poate crea. Trebuie să avem doar puțintică răbdare.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

De când am citit romanul Shogun, de James Clavell, am fost atras profund de cultura și civilizația japoneză. Am văzut că ceea ce fac ei este aproape de perfecțiune și depun eforturile cele mai mari pentru a fi în topul performanțelor din orice domeniu. Cu atât mai mult în cel al autoturismelor, care sunt cele mai căutate pe piața internațională și tind să aducă prejudicii mari vânzărilor de alte autoturisme în SUA, și chiar în Europa. De ce este preferată calitatea japoneză, în defavoarea atâtor autoturisme de performanță germane sau chiar italiene? Nu e greu de ghicit atunci când o vezi cu ochii tăi și-i admiri desgin-ul care te cucerește, interiorul care te acaparează, dotările care te uimesc și nu în ultimul rând, ținuta de drum, cu o viteză și prestanță care te face să te simți în cea mai mare siguranță.

Dacă aveți bani puțini și vreți cea mai mare calitate, o mașină japoneză este cea mai bună alegere. Iar Toyota este lideră în ceea ce privește aceste calități invidiate de mulți producători mondiali. Îmi amintesc de prima motocicletă creată de cei din Țara Soarelui Răsare, în care un japonez a cumpărat o motocicletă din occident, a dezmembrat-o și după ce a studiat-o cu atenție, a făcut una cu mult mai bună. Ea se numea Honda, și este apreciată chiar și în zilele noastre. Așadar, calitatea japoneză este garantată, iar prețul ei este mai mult decât corect. Dacă veți cumpăra un autoturism Toyota Corolla, veți fi sigur că ați investit banii într-un produs care nu vă va înșela încrederea.

Pentru cei care vor detalii tehnice, aș avea o multitudine de calități prin care acest autoturism este lider pe piață. De exemplu: Faruri halogene multireflector, lumini de zi (DRL) cu LED, Faruri Follow-me-home, Ornament cromat proiectoare ceață, Grilă față Cromată, Camere video marșalier, Senzori de parcare față și spate, Simple Intelligent Parking Assist (Simple IPA), Sistem Smart Entry& Push Start (pornire fără cheie), Volan cu 3 spițe, îmbrăcat în piele, Cruise Control (disponibil doar pe variantele pe benzină), Panou instrumentele de bord în culoarea Piano Black, Climatizare automatică dual-zone, Cotieră piele pe cutia consolă, Suporți pahare față, 1,4D-4D (90 CP) (Diesel), 1,6L benzină Valvematic (132 CP) (Benzină), 1,33L Dual VVT-i (100 CP) (Benzină), 6 trepte manuale, MultMode 6 trepte, Multidrive S, ABS & EBD, Sistem de control al stabilității VSC și al tracțiunii TRC, Sistem de asistență la pornirea în rampă (HAC), Sistem de siguranță cu 9 airbaguri SRS.

Cred că nu mai e nevoie de nici un comentariu. Bijuteria Toyota Corolla este autoturismul visurilor tale!

Acest articol participă la concursul SuperBlog.

Azi am aflat de competiția SuperBlog 2013 și m-am gândit să mă înscriu și eu. Chiar dacă scriu pe acest blog de peste doi ani de zile, nu am participat la vreo competiție de acest gen și nici măcar nu mi-am înregistrat blogul până zilele trecute. Deci sunt un habarnist din acest punct de vedere și poate că nu o să reușesc să îndeplinesc toate condițiile pentru a ajunge până la capăt. Totuși, conform devizei „ce nu te omoară, te întărește”, m-am gândit ca măcar să încerc și astfel să mă familiarizez cu mijloacele de propagandă și promovare a acestui blog. Să fie într-un ceas bun și vânt din pupa!

P.S.- Cred că o să mă mănânce ceilalți bloggeri cu fulgi cu tot!

La apariţia mea pe lume, fratele meu avea deja opt ani şi era îngrozit de faptul că va trebui să rabde mirosul de scutece şi plânsetele unui bebeluş. Pe când am început să percep lumea din jur şi să-mi dau seama cam care e treaba cu ea, frăţiorul meu era stăpânul ei, împreună cu gaşca de băieţi de vârsta lui. Astfel că nu prea am avut prilejul să mă bucur de compania lui căci vârsta care ne despărţea făcea ca preocupările noastre să fie de cu totul altă natură. E drept că atunci când vreun copil mai agresiv mă şicana, îl ameninţam cu răzbunarea fratelui meu mai mare, iar uneori acesta chiar o punea în aplicare. Măcar aveam un scut protector, chiar dacă trebuia să aştept până îşi intra în atribuţii.

Prin vecini, aproape toţi copiii aveau fraţi şi surori cu care se puteau juca fără să trebuiască să iasă din curte. Îi invidiam şi de la vârsta de 3 ani am început să implor berzele pe care le vedeam, pentru a-mi aduce şi mie o soră cu care să mă joc. De frate nu mai voiam să am parte. Rugămintea mi-a fost ascultată şi peste un an s-a născut sora mea. Eram fericit şi o legănam atât de tare încât uneori cădea din leagăn. Credeam că astfel va creşte mai repede, fiindcă timpul era foarte preţios pentru mine.

Au trecut anii pe nesimţite şi relaţia dintre noi a devenit aşa cum e normal: ne jucam şi ne certam, ba chiar ne şi băteam uneori. Ca între fraţi. Eu o trăgeam de cosiţe şi ea dădea cu pietre în mine, că aia e arma celui mai mic. Uneori făceam şi înţelegeri paşnice : o jumătate de zi ne jucăm cu păpuşile ei, dar cealaltă se joacă şi ea cu mingea sau alte jocuri mai băieţeşti. Toamna, când frunzele de vie deveneau inutile pentru rod, le culegeam şi le foloseam pe post de bancnote cu care achiziţionam tot felul de mărfuri, mai mult sau mai puţin imaginare. Văzusem noi la părinţi câtă grijă au de banii pe care-i drămuiau cu mare atenţie. De la mama ne-am molipsit şi de pasiunea pentru gătit, iar de câte ori rămâneam acasă experimentam câte un fel de mâncare cât mai trăznit, însă pentru noi era cel mai delicios. Ne aprovizionam chiar şi din borcanele cu vin de coacăze, de nu ştia mămuca de ce râdem mereu pe când venea acasă.

Au trecut de atunci câteva decenii şi timpul şi-a pus amprenta pe trupurile şi sufletele noastre. Fiecare din noi am avut parte de experienţe plăcute şi neplăcute. Eu zic că primele au predominat, dar soră-mea e mai sceptică. Amândoi suntem văduvi, fără părinţi şi fără frate. S-au dus cu toţii, iar noi am rămas singuri în casa părintească. Acum nu ne mai jucăm cu bani închipuiţi ci îi împărţim cu grijă pe cei reali. Nu facem experienţe culinare năştruşnice, ci ne folosim de reţete moştenite sau culese din diferite resurse. Ne-a fost dat să creştem împreună şi poate ne este scris să sfârşim tot aşa. Probabil tot în ordinea în care am venit pe lume. Până atunci coninuăm să ne certăm şi să ne împăcăm. Aşa, ca între frate şi soră.

Sunt sigur că mulţi dintre noi am avut ocazia să trecem milimetric sau la secundă pe lângă moarte. Uneori suntem conştienţi de acest lucru şi-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scăpat de nenorocire, dar de cele mai multe ori nu ne dăm seama şi tratăm cu zâmbete evenimentul. Zilele acestea mi-am făcut inventarul unor astfel de incidente şi mi-am dat seama că numărul momentelor în care era să închei brusc această viaţă, au fost patru. De atâtea ştiu eu, dar sunt convins că au existat și altele, pe care nu le-am sesizat pentru a le cresta pe răbojul vieţii.

Prima dată era să mă sting la frageda vârstă de şase luni, când eu şi alţi 20 de copii din localitate am contractat poliomelita. Pe atunci nu se făcea vaccin preventiv şi nici nu se ştia prea mult de această cumplită boală. Când am fost consultat de un medic ceva mai competent, mi-a dat slabe şanse de a mai trăi. De altfel, în câteva zile au decedat jumătate dintre cei infestaţi, iar azi mai suntem în viaţă doar trei. Pot să spun că am fost un norocos şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc mamei şi medicilor care au luptat alături de mine.

A doua cumpănă a vieţii mi s-a întâmplat în al doilea an de şcoală profesională, pe şos. Pantelimon din București, la un internat de băieţi. Aveam o cameră de baie cu 12 duşuri şi o singură vană. Când primeam apă caldă ne înghesuiam cu zecile, ca în armată, să prindem un loc sub duş, dar mai ales în vană, unde nu erai în pericol să se termine brusc apa şi să rămâi cu săpunul pe tine. În seara aceea am avut noroc şi am pus stăpânire pe cada plină cu apă caldă şi curată. Doar că a intervenit iar un incident nefericit: la duşuri nu mai curgea decât apă fierbinte şi ceilalţi nu puteau să se spele. Un deştept s-a gândit să lase apa să curgă până se termină cea clocotită. Am fost invitaţi cu toţii să ieşim afară, pentru a nu ne asfixia din cauza aburilor. Dar eu nu voiam să pierd dominaţia asupra căzii şi îmi puneam speranţa în geamul deschis de lângă mine. Mare greşeală! Când camera de baie s-a umplut de aburii fierbinţi, am încercat să respir scoţând nasul printre gratiile strâmte, dar aerul proaspăt era împins de cel fierbinte şi am simţit că-mi pierd cunoştinţa. Ţipetele mele disperate au fost auzite de un coleg care trecea din întâmplare prin spatele clădirii, iar el i-a alertat pe ceilalţi. După ce au oprit apa şi s-a risipit aburul lăptos, m-au scos pe braţe în aerul revigorant. Pentru salvarea mea se cuvine să-i mulţumesc Cerului şi colegului care a dat alarma.

Al treilea moment în care am fost la câteva clipe de a da în primire, s-a întâmplat în acelaşi an ca precedentul. Eram în Cişmigiu, la colţul şahiştilor, şi jucam o partidă sub un copac înalt şi umbros. Pe lângă noi, jucătorii, mai erau patru chibiţi, cum se întâmplă de obicei. Cerul a început să se întunece şi prietenul meu mi-a sugerat să mergem la tramvai până nu se porneşte ploaia. La început m-am opus, dar am cedat insistenţelor lui şi am pornit spre staţie. Nu au trecut decât câteva secunde şi am auzit o bubuitură puternică, urmată de ţipetele celor din jur. Când ne-am întors privirea, am văzut o scenă demnă de filmele de coşmar: toţi cei patru chibiţi care au rămas la adăpostul copacului erau la pământ, iar unii luaseră foc. Trăsnetul îi lovise în plin şi doi au murit pe loc. Dacă nu mă convingea prietenul meu să plec, probabil că nu mai apucam să mai joc vreo partidă de şah.

Ultima atingere a morţii am simţit-o în anii ’80, în drumul spre Marea Neagră. Eram în Trabant şi mă apropiam de Braşov. În faţa mea rula un TIR încărcat cu buşteni pe care încercam de multe minute să-l depăşesc, doar că drumul era în pantă şi serpentinele se ţineau lanţ. La o curbă mai largă, dar tot fără mare vizibilitate, văd că şoferul scoate mâna pe geam şi-mi face semn să trec înainte. Având încredere în profesionalismul lui, am accelerat şi am ajuns curând să-l dublez. Atunci am văzut un alt TIR, care venea din faţă cu faza lungă aprinsă şi claxonând continuu. Mintea îmi spunea că până aici mi-a fost, nu aveam cum să evit coliziunea frontală care m-ar fi făcut zob. Totuşi, am tras cât de mult s-a putut către primul autovehicul şi am închis instinctiv ochii. Dar minune! Nu am simţit nici o izbitură şi luminile ce mă orbeau au dispărut. Am deschis ochii cu uimire şi am redescoperit şoseaua liberă. Nici azi nu-mi explic cum a reuşit să se strecoare TIR-ul pe lângă mine, deşi drumul era îngust şi prăpastia aproape. Acelui şofer îi datorez continuarea vieţii mele.

De atunci au trecut câteva decenii şi nu reţin să fii trecut prin alte cumpene. Poate că vârsta mă face mai grijuliu şi evit să mă arunc orbeşte în aventuri prea riscante. Sau poate că “cineva, acolo sus, mă iubeşte”.

Întotdeauna am fost atras de băile termale şi, din fericire, trăiesc într-o zonă unde există o ofertă bogată şi variată în acest domeniu. Băile Felix, 1 Mai, Ocna- Şugatag, Satu Mare, Tăşnad, sunt doar câteva exemple de acest gen. Dar amintirea cea mai senzuală pe care o am provine de la o staţiune mai mică, dar curată şi cochetă: Băile Boghiş.

Era o toamnă rodnică când am fost solicitat de unul din maiştri mei să-l duc cu autoturismul până în localitatea lui natală, la cules de struguri. Acolo, la Diosig, se ştia că se face un vin de calitate şi foarte tare. Gospodarii îi măsurau mereu tăria şi adăugau alcool rafinat pentru a-l aduce până la o tărie de 18-20 de grade! Cam cât o vodcă mai slabă, dar fiind dulciu nu simţeai cum ţi se urcă la cap şi te pomeneai că nu te mai poţi urni din loc. Am păţit-o şi eu la prima degustare şi de atunci mi-am măsurat consumul.

Comuna Diosig era în drumul spre Zalău şi la o distanţă de circa 150 de km de Baia Mare, dacă nu mă înşală memoria. Am ajuns cu bine, înainte de amiază, şi, după o masă copioasă stropită cu vinul cel renumit, am plecat la Boghiş, despre care auzisem numai lucruri frumoase. Nu era departe şi am fost încântat să văd că nu era nici aglomerat în perioada aceea. Mi s-a adus la cunoştinţă că bazinul cel mare era în renovare şi doar la vană puteam să beneficiez de o baie termală. Bucuros, am acceptat imediat.

Ţin minte că erau vreo patru băi, iar eu am fost îndrumat să intru pe uşa uneia dintre ele. În afară de faptul că uşa nu se putea încuia pe dinăuntru, totul era perfect. Cada mare mă îmbia să mă dezbrac iar apa excelentă şi cu jet puternic mă înfiora. Pe când mă bălăceam eu mai bine, se deschide uşa şi în încăpere intră o femeie bine făcută, acoperită doar de un halat lejer. Părea că nici nu m-a observat, fiindcă, fără să-mi arunce vreo privire, îşi eliberează dezinvolt corpul de halatul care-i alunecă la picioare şi se pregăteşte să intre în apă.

Năucit şi cu gura căscată – bănuiesc – mă uitam la făptura-i voluptoasă şi bine făcută în toată splendoarea ei. Avea părul negru şi lung, ochii la fel de negri şi pătrunzători, buzele cărnoase şi întredeschise, sânii fermi şi îmbietori, iar picioarele lungi şi cărnoase. Eu, tânăr şi neconsolat în iubire, am crezut că mi-a trimis cerul o răsplată pentru perioada lungă de absinenţă sexuală şi aşteptam să văd până unde poate merge această binefacere.

Femeia, cam la vreo 40 de ani, scoase un ţipăt scurt când dădu cu ochii de mine. Îşi acoperi cu o mână păsărica şi cu cealaltă se întinse după halat, scuzându-se:

– Vă rog să mă scuzaţi, am crezut că e liber!

M-am străduit să-mi revin un pic din şoc şi s-o liniştesc:

– Dar nu-i nici un bai! Doar uşa nu era încuiată…

Făptura minunată a reuşit să-şi ia halatul şi să-l arunce pe ea, zicând:

– Ştiţi… celelalte erau închise, deci erau ocupate…

– Vă înţeleg, doamnă, nu-i nici o problemă.

Între timp mintea mea căuta o modalitate de a întârzia despărţirea de femeia ce dădea să iasă. Cred că m-am bâlbâit când i-am sugerat:

– Dar, nu trebuie să vă ruşinaţi…, oricum nu ne cunoaştem şi poate n-o să ne mai vedem niciodată. Propun să împărţim cada… doar e destul loc pentru amândoi…

Ea mă privi să vadă dacă vorbesc serios şi apoi lăsă să-i scape un zâmbet ironic:

– Chiar aşa? Nu vă deranjează? Dar dacă ne prinde cineva împreună? Poate soţia…

– Nici o grijă, că nu-s căsătorit, mă grăbi eu s-o liniştesc pe nerăsuflate. Iar uşa se poate bloca cu un scaun…

Femeia se destinse şi izbucni în râs:

– Sunteţi sigur că asta vreţi?

– Absolut!, o asigurai eu hotărât.

Ceea ce a urmat a fost o experienţă de vis! Făptura şi-a dezgolit din nou corpul, de data asta prin mişcări lascive şi provocatoare. Apoi a intrat încet în partea opusă a căzii, dar nu îndestul de îndepărtată pentru a ne feri de atingeri pătimaşe. Ar fi trebuit să ne bucurăm de apa caldă ce curgea zgomotos prin robinetul larg, dând naştere la numeroase bule de oxigen. Dar simţurile mele erau acaparate de în totalitate de imaginea şi plăcerea ce mi-o oferea trupul minunat al femeii din faţa mea. Am trecut împreună la o încleştare a iubirii şi am făcut ca sexul să ajungă pe aripile cele mai înalte ale extazului. Era nemaipomenit şi amândoi ne mişcam din ce în ce mai vivace, ca şi cum de asta ar fi depins însăşi existenţa noastră ulterioară. Apa din cadă se răscolea sălbatică, stropind toată încăperea, icniturile noastre erau ca nişte strigăte de luptă, iar corpurile se zvârcoleau luând poziţii aproape imposibile. Eram o singură fiinţă, care a uitat de legea gravitaţiei şi oricare altă lege. Era un act sublim ce ne trimitea spre începuturi, dar care, din nefericire, avea şi un sfârşit. Un sfârşit concomitent şi la fel de zgomotos.

Când mi-am revenit la realitate, eram îmbrăţişaţi şi răsuflam din greu în timp ce apa curgea la fel de nepăsătoare. Apoi am râs copilăreşte şi am ieşit pe rând din cada plăcerilor noastre. Discret, am părăsit şi baia, fără să ne dăm vreun nume sau orice alt amănunt. Poate tocmai misterul ce l-am păstrat despre identitatea fiecăruia a făcut ca această aventură sexuală să fie una deosebită: pentru că era şi irepetabilă. Nu am mai fost niciodată la Boghiş.