Am învăţat să joc şah deodată cu abecedarul şi amândouă deprinderile mi-au fost de mare folos de-a lungul vieţii. Se spune că dacă nu ai o pasiune, o preocupare educativă, e bine să-ţi găseşti una spre care să-ţi canalizezi energia, altfel ea se va revărsa spre viciile atât de multe şi ademenitoare. Studiind şi jucând şah, am cunoscut mulţi oameni minunaţi, iar dacă printre ei s-au strecurat câte unii mai puţin lăudabili, nu au fost decât excepţii. Unul dintre acele persoane deosebite, pe care-l consider mentorul meu în sportul minţii, a fost Deac Gheorghe din Baia Mare.

În anii “70 eram angajat la cooperativa “Someşul” din Seini. Comenzile erau puține şi remuneraţia în consecință. Am aflat despre desfăşurarea sferturilor de finală din cadrul campionatului naţional de şah. Câteva săptămâni am făcut naveta Seini-Baia Mare şi am lăsând o impresie bună. Aşa l-am cunoscut pe Deac, un om micuţ și firav de statură, dar cu o privire cercetătoare, o minte ascuţită şi o politeţe remarcabilă. Avea o funcţie importantă în cadrul Consiliului Judeţean şi posibilitatea să ajute pe mulţi iubitori ai eşichierului în a-și găsi un loc de muncă, o locuinţă sau pur şi simplu le oferea bonul lui de masă la cantină. A înfiinţat o echipă de şah în care m-a cooptat şi prin care am ajuns să fim campioni în judeţul Maramureş. Aveam o motocicletă şi totuşi îmi era greu să fac mereu naveta, una din cauze fiind costul benzinei. De câteva ori mi-a dat din banii lui de buzunar, numai să merg la meciuri. Apoi mi-a găsit un serviciu în Baia Mare, mai bine plătit şi cu cazare la un cămin de nefamilişti. Echipa de şah a devenit a doua mea familie, iar el un prieten de nepreţuit şi un ajutor spiritual important. Fără să etalez o falsă modestie, pot spune că deşi eram un bun jucător şi repurtam victorii preţioase în faţa unor adversari redutabili, când jucam cu Deac, clacam și nu reușeam să-l înving. Probabil mă copleşea personalitatea lui.

Am fost la multe meciuri împreună şi m-am simţit foarte bine, mai ales că îmi era coleg de cameră când jucam în deplasare. Avea un sensibil simţ al umorului şi-ti doreai mereu să-l ai în preajmă. De aceea mi-a părut nespus de rău când a trebuit să mă mut din Baia Mare, fapt care a dus la pierderea legăturii dintre noi. Am auzit că a ieşit în pensie şi lucrează la o firmă, cu jumătate de normă. Simt încă o dată cât de adevărată e zicala precum că atunci apreciezi cu adevărat ceva, când nu mai ai parte de el. Eu totuşi mai sper să ne-ntâlnim şi să mai jucăm câteva partide, în amintirea vremurilor bune. Ar însemna enorm pentru mine şi sper să-i facă şi lui plăcere. Până atunci îi mulţumesc pentru tot lui Ghiță, din toată inima!

Satul Dumbrava nu e mare si ajungi la el pe un drum desfundat,dupa ce ai parasit soseaua,in orasul Livada,jud. Satu Mare.Nu sunt multi locuitori,dar sunt cu totii harnici si devotati pamantului,care le asigura traiul de zi cu zi.Multi fac naveta spre Satu Mare sau in alte orase cu locuri de munca si au reusit sa-si ridice case frumoase,cu dotari corespunzatoare.Tot ei se mandresc ca au singura localitate lipsita de tigani si,in consecinta,recoltele nu sunt dijmuite ca inainte.Au avut si ei probleme de acest gen,dar au pus mana de la mana si i-au ajutat pe tigani sa-si faca o asezare la cativa kilometri de satul lor.

In aceasta localitate izolata s-a nascut,in anul de gratie 1956,Feher Dumitru,un baiat obisnuit si neastamparat,ca toti baietii.Era curios de mic si,de cum a inceput sa mearga pe picioare,umbla mult si incerca sa inteleaga tot ce vedea.Era alaturi de parintii si cei doi frati ai lui,la munca agricola si la cresterea animalelor si isi ajuta cele doua surori mai mici.Mergea la scoala si cand avea timp liber batea campiile si admira natura.Tocmai terminase scoala generala si se bucura de vacanta cand a avut loc accidentul.A vrut sa curete un pom de cuiburile de ciori,s-a dezechilibrat si a cazut de la o inaltime apreciabila.L-au dus la spitalul judetean unde au aflat groazicul diagnostic:fractura de coloana.Va ramane cu sechele severe si nu se va putea deplasa decat cu doua carje.El care nu se satura niciodata sa cutreiere imasurile si sa mane vitele,era condamnat la imobilizare!La durut dar a strans din dinti si nu si-a pierdut speranta.Dupa ce a iesit din convalescenta a plecat la o scoala profesionala speciala pentru tineri cu deficiente fizice,unde a invatat meseria de pantofar.Daca el nu mai putea sa-si foloseasca picioarele ca inainte de accident,macar avea sa faca incaltaminte pentru cei care puteau sa umble.

L-am cunoscut pe Mitru in Baia Mare,unde lucra la un atelier de reparatii incaltaminte.Era in anul 1978.Mi-a facut o pereche de ghete si ne-am imprietenit,doar eram amandoi schiopi.Muncea mult si vorbea putin pe cand mie imi placea dialogul.El ma asculta si,din cand in cand,ma aproba sau dadea din cap.Aveam amandoi cate o garsoniera si ne vizitam deseori.Uneori dadea drumul amintirilor si-mi povestea cu nostalgie din copilaria lui.Alteori gateam impreuna si nu am sa uit cand a facut pentru prima data sarmale.Ca sa nu se desfaca,le-a legat cu ata!Dupa vreo doi ani,Mitru s-a transferat la un atelier mai mare si mai bine amplasat,unde facea si incaltaminte la comanda.Era apreciat de clienti,pentru calitatea lucrarilor sale si castiga foarte bine.Bacsisul era mai mare decat salariul si a reusit sa stranga o suma frumoasa.Am facut fiecare cate o cerere si ne-am cumparat cate un Trabant,adaptat pentru condus cu mana.Eram fericiti,nevoie mare,si ieseam in fiecare sfarsit de saptamana cu un autoturism,prin rotatie.Asa i-am cunoscut si eu parintii si fratii,localitatea lui,iar el pe a mea.Am fost prin multe locuri din Maramures si din Satu Mare si am admirat multe frumuseti.Cu firea lui curioasa si temperamentul lui activ,Mitru a invatat sa intretina el Trabanturile si rareori trebuia sa mercem la vreun service.Tot el mi-a insuflat pasiunea pentru pescuit,boala care m-a cuprins o data cu prinderea primului biban mai acatari.Mergeam la cules de rame groase de pamant,cale de 50 de km,dupa care inca pe atat ca sa ajungem la o balta datatoare de speranta,la Somes sau raul Lapus.Innoptam sub cerul liber sau in masina,daca ploua,veneam uneori cu noroi din cap pana-n picioare,dar nu regretam niciodata.Uneori aveam o recolta buna,cateodata inghetam de frig,alteori ne era ciuda pe pestele cel mare,care a scapat din carlig,aproape de mal.Pescarii ne cunosteau si ne salutau de pe ambele maluri.Au fost timpuri frumoase si erau multi pesti in rauri.

A venit revolutia si lucrurile s-au schimbat.Mitru s-a dus in satul lui lasandu-si garsoniera goala.Din banii stransi si-a ridicat o casa frumoasa,in care sa stea cu sora mai mare,vaduva acum,si cele doua nepoate.Apoi si-a facut o microferma de porci,la care lucra aproape toata ziua.Si-a investit toti banii,dar cand sa culeaga roadele,a intervenit pizma fratilor.Acestia aveau pretentie la pamantul de sub casa,cu tot ce se afla pe el.Tare s-a necajit prietenul meu si,scarbit de aceste pretentii,a lasat totul balta si s-a mutat inapoi,in Baia Mare.Intre timp eu mi-am vandut Trabantul si,din cauza inflatiei,nu am reusit sa-mi iau un alt autoturism.Am mai iesit de cateva ori la pescuit si speram ca totul va reveni la normal.Nu a fost sa fie asa, fiindca intreprinderea mea nu mai avea comenzi si am iesit la pensie.La fel si Mitru.Totul se schimba pe zi ce trece iar noi nu ne regaseam cadenta.Apoi s-a imbolnavit mama,mi-am vandut garsoniera si am revenit la casa parinteasca,sa-i fiu alaturi.Au trecut multi ani de atunci,timp in care am incercat sa dau de Mitru,macar prin telefon,dar nu am reusit.Poate ca s-a inchis in el si a rupt legatura cu lumea.Poate ca am sa-l reantalnesc si o sa ne amintim aventurile noastre.Ceea ce stiu sigur e ca a fost cel mai bun prieten al meu si am avut multe de invatat de la el.

Oraselul Seini e la distanta de 30 de km. de Baia Mare,mergand spre Satu Mare.Multi nu au auzit de el dar cine l-a vizitat,nu-l mai uita.E o localitate curata si cocheta,cu oameni harnici si gospodarii frumoase.I se mai spune si Micul Texas si are un restaurant care se cheama Arizona.In Seini se face cea mai buna palinca de prune,52 de grade,si cel mai bun vin din Maramures.Tot aici se poate admira un impresionant monument,dedicat marelui nostru poet,Mihai Eminescu,al carui nume e scris pe dealul Comja,din arbori maestosi si care se poate admira mai ales din aer.Ar fi multe de spus despre aceasta oaza de liniste si frumusete,in care am avut norocul sa vin si eu pe lume.Pe atunci era o comuna,la rascrucea drumurilor ce duce spre Baia Mare,Satu Mare si Negresti-Oas.I-am colidat toate coclaurile si am cunoscut fiecare casa.Eram un copil nazdravan,pus mereu pe drumuri si cautand neobosit,aventura.Asta in ciuda corectiilor pe care mi le aplica mama,cand veneam acasa cu hainele rupte si murdar din cap pana-n picioare.Ii era groaza cand auzea de la vecini prin ce zone am mai fost vazut,mai ales ca aveam un defect fizic evident iar unii erau inclinati sa creada ca sunt un copil fara capatai si imi ofereau de pomana.La cata minte aveam,primeam orice banut si ma grabeam la turcul din centru sa-mi iau inghetata si limonada,de la gheata.Avea o inghetata de vanilie ca eram in stare sa mananc si zece cornete!Cand nu era sezonul cald,iar turcul lipsea,mergeam la cinematograful comunal si ma holbam la filme,desi nu intelegeam inca mare lucru.Dar spre seara venea si timpul sa dau socoteala,caci mama ma astepta cu nuiaua pregatita.Aveam noi un liliac in curte care facea niste nuiele subtiri ce dureau al naibii de rau cand ma altoia cu ele.Rabdam eu cateva dar dupa un timp ma prefaceam ca nu mai pot de durere si ma ia cu lesin.Mama se speria,ma lua in brate,ma alinta si-mi aducea ceva bun de mancare.Imi cerea sa nu mai merg de acasa,eu promiteam solemn si chiar credeam ca o sa ascult,dar a doua zi o luam de la capat.

Era in spatele casei noastre un garaj cu multe camioane.In fiecare dimineata porneau spre balastiera si ramaneau pe loc doar cele care aveau pana sau necesitau reparatii.Era un vad bun de joaca pentru noi,copii.Aveam doi prieteni ,Ionica si Emil,care stateau pe aproape si aveau cam aceeasi varsta.Ne-am inteles noi sa facem rost de niste bani,din fier vechi,si sa ne luam dulciuri,ba chiar si niste ochelari de soare.Vazusem noi pe cineva care arata tare bine cu ei.Am pus ochii pe o masina care avea pana si, pana s-a dus soferul la vulcanizare,cu camera,am pus mana pe geanta si am inceput s-o rostogolim spre centru de preluare a fierului vechi.Am ajuns la DAC (ca asa-i zicea atunci) si am inceput sa negociem cu omul care prelua deseurile.Eu am vazut ca vrea sa ne dea prea putin si nu am vrut sa las din pret.Pana la urma ne-am inteles si pe cand sa batem palma,intra soferul pagubit,tunand si fulgerand.Ne-a luat urma,intreband in stanga si-n dreapta si asa ne-a gasit.Bineanteles ca m-a spus la mama,iar nuiaua si-a facut din plin datoria.Mie imi parea mai rau dupa ochelarii de soare, pe care nu-i mai puteam lua.

Aveam vreo zece ani cand mama a gasit de lucru pentru doua luni,la niste masini de facut dopuri de plastic pentru sticle.Nu erau bani multi dar erau de mare trebuinta.Tata lucra si el ca zilier iar eu,cu sora mea de 6 ani ramaneam cateva ore singuri,stapani pe gospodarie.Era lumea noastra.Intr-o zi am dat iama in cuibarul gainilor si am luat cele 4 oua pe care le-am gasit.Am adus niste cartofi din camara,i-am curatat cum am stiut noi si i-am pus intr-o cratita,cu mult ulei.Apoi am spart ouale si le-am amestecat.Era o mancare excelenta,facuta doar de noi.Mama ne lasase niste ciorba de fasole verde,dar nici nu ne-am atins de ea.Cand a venit acasa,a vazut ciorba neatinsa si s-a necajit ca noi rabdam foame cand ea nu e acasa.Pentru a doua zi aveam planuri marete.De cum s-a dus la lucru,am inceput vanatoarea.Am alergat amandoi dupa o gaina,pana am reusit sa o prindem.Ne-am chinuit pana am reusit sa-i taiem gatul,dupa care am pus apa la incalzit.Am vazut noi cum facea mama si incercam sa facem ca ea.Apa nu s-a incalzit cum trebuia si multe pene au ramas necipilite.Am golit-o de mate si am taiat-o bucati.Am pus ulei in cratita si am pus-o la fript.A iesit o mancare ca vai de capul ei: o parte era arsa iar alta nefripta.Dar noi eram multumiti ca am facut-o noi.Am scos si o cana de vin de coacaze si ne-am pus sa ne ospatam.Asa ne-a prins mama,care s-a suparat tare pe noi.A inceput sa planga,iar noi am fi preferat sa ne bata cu nuiaua.I-a spus tatei cand a venit acasa,dar el nu ne altoia.Era prea obosit si n-avea chef de corectii.Astazi,de cate ori gatesc,ma gandesc la prima experienta gastronomica si la cea care mi-a insuflat pasiunea de a gati: mama.

Pe vremea dictaturii comuniste se acorda titlul de mama eroina,femeilor cu multi copii.Mama mea nu a avut decat trei copii,dar pentru noi a fost o adevarata eroina.Era casnica si nu avea decat patru clase iar tata era zilier,pe la casele oamenilor.Uneori gasea de lucru in constructii sau agricultura,ca muncitor necalificat,alteori statea acasa,mai ales iarna.In aceste conditii,fiecare banut era calculat de mama,sa aiba ce pune pe masa,in fiecare zi.Pe deasupra am avut nesansa sa fiu lovit de poliomelita,la varsta de sase luni.Pe atunci nu exista vaccin si ,o data cu mine,s-au imbolnavit inca 20 de copii,din comuna mea.Unii au murit dar eu am avut norocul de partea mea si o mama care a fost mereu alaturi de mine.Am fost internat cateva luni,in spitalul din Baia Mare,dar ea nu s-a clintit de langa patul meu.Doctorii se mirau de darzenia ei si o dadeau ca exemplu celorlalte mame.Tata venea si-i cerea sa vina acasa si sa-i gateasca,lui si fratelui meu mai mare.Ea nu m-a parasit pana cand am fost externat.La iesirea din spital imi revenisem din paralizie,pana la brau.Urma sa fiu trimis la diverse sanatorii,pentru tratament,in speranta ca o sa pot merge pe picioarele mele.In fiecare an eram repartizat in doua sau trei astfel de institutii din toata tara,iar mama ma cara in spate,prin gari si autogari ducandu-ma si aducandu-ma,fara sa se planga,decat atunci cand trebuia sa se desparta iar trei luni,de mine.Am implinit 7 ani si inca nu puteam sa ma deplasez pe picioarele mele,dar trebuia sa merg la scoala.S-a interesat mama de ici,de colo,si a auzit de o scoala speciala,pentru copii cu dizabilitati.Apoi a mers la Oficiul de Asistenta Sociala,din Baia Mare,a plans si a promis ca daca nu voi primi un loc la acea scoala,ea se arunca cu mine in Somes.Pe mine m-a mangaiat duios si mi-a spus ca nu ar face asa ceva pentru nimic in lume,dar trebuia sa-i faca s-o bage in seama.Si a reusit,iar eu am invatat la o scoala buna.

Tot mama s-a zbatut si a vorbit cu cine trebuie ca sa-l angajeze pe tata si pe fratele meu,la o fabrica unde aveau un venit destul de bun.A insistat ca sora mea sa termine liceul si a ajutat-o si pe ea sa-si gaseasca un loc de munca.Era slaba la faptura mama mea si avea niste maini micute,de copil,dar avea o ambitie si o hotarare de neclintit.Cat era ziulica de lunga nu statea locului o clipa,caci multe erau de facut intr-o gospodarie.La sapa era prima,la secerat la fel iar cand gatea ,sa te fereasca Dumnezeu sa-i stai in drum.Facea mancaruri bune si niste colaci deliciosi!

Cu totii ne iubim mama si incercam sa o rasplatim cum stim noi mai bine,pentru sacrificiile facute ca noi sa crestem sanatosi si cat mai invatati,dar niciodata nu vom putea sa-i dam tot ce merita.Acum,la cinci ani de la plecarea ei din aceasta lume,multe sunt regretele care ma incearca si multe lucruri as fi vrut sa le fac altfel.Imi amintesc in special ultimele zile,cand memoria o cam lasase si privirea ii era obosita.Mi-a cerut atunci o ceasca de cafea iar eu am refuzat-o spunandu-i ca ar fi mai bine sa se odihneasca iar cafeaua ar agita-o.Ar fi fost ultima ei cafea iar eu nu mi-am dat seama.Imi pare rau si sper ca sufletul ei bland,sa ma ierte pentru toate supararile pe care i le-am provocat.

Mi-e dor sa-mi ceara mama o cafea,/Sa i-o ofer in mana ei micuta,

Sa-mi faca o placere cand o bea/Sfioasa,stand la capat de masuta.