Reacții la depresie

Îmi aduc aminte cum , ca orice om, am avut parte și eu de mari dezamăgiri sau chiar depresii temporare, după care credeam că viața mea nu mai are rost. La fel ca multe persoane pe care le-am cunoscut, mă retrăgeam în sinea mea, comunicam cât se putea de puțin cu cei din jurul meu și nu aveam deloc poftă de mâncare. Cum să mai mănânc când eram distrus sufletește? Cum să-mi hrănesc trupul, când mintea îmi sugera că nu mai are noimă să trăiesc? Noroc că această stare nu dura prea mult, altfel aș fi murit de inaniție. Prin muncă asiduă și gânduri pozitive, pe care mi le impuneam pe parcurs, reveneam la o stare mai optimistă și mergeam mai departe.

De curând, am văzut filmul „Punct de sprijin”, în care o tânără era oripilată de corpul ei, deși arăta cum nu se poate mai bine. Această percepție a determinat-o să cadă în depresie și să apeleze la un psihiatru pentru ședințe de susținere. Doar că terapeutul nu putea fi mereu alături de ea, așa că gândurile sumbre o asaltau de câte ori se uita în oglindă și își privea silueta. Degeaba îi spunea prietenul – adică punctul ei de sprijin – că arată foarte bine, ea rămânea la concepția că e prea grasă și el o minte doar pentru a-i face pe plac. Singura metodă de combatere a depresiei a găsit-o tocmai în mâncarea excedentară pe care o elimina apoi prin vomă. S-ar putea spune că era vorba de o bulimie provocată tocmai de impresia că e prea plinuță, așadar intrase într-un cerc vicios din care nu putea ieși dacă nu aborda eficient problema. Adică un job care să-i solicite mereu mintea și un anturaj adecvat în care să se integreze cu încredere.

Revin la reacțiile pe care le-am văzut frecvent când oamenii din jurul meu aveau supărări mari și de lungă durată. Cum ar fi atunci când am întrebat-o pe mama de ce a slăbit atât de mult mătușa Salvina, iar ea mi-a spus că unchiul are mari probleme la servici, iar asta o face să nu mai aibă poftă de mâncare. La fel s-a întâmplat cu o altă mătușă, care și-a pierdut un fecior și n-a mai mâncat nimic, până a fost internată și hrănită prin perfuzii. Așa am mai văzut o sumedenie de cazuri tragice, dar nici într-unul nu s-a întâmplat ca persoana căzută în depresie să se apuce de mâncat în neștire. Poate că așa e „tradiția” prin zona noastră sau cunosc doar oameni mai puțin avuți, care nu-și permit să se „trateze” zilnic cu tort, prăjituri, ciocolată sau înghețată – bunătăți servite doar la ocazii fericite. Mai ieftină pare să fie recurgerea la băuturi alcoolice, însă tot atât de ineficientă.

Concluzia mea e că, în cazul unei depresii pe care nu o poți alunga prin gândirea ta pozitivă, e recomandabil să apelezi la un psiholog capabil să-ți canalizeze acele gânduri, să te îndrume. Dar cea mai bună metodă – care nu o exclude pe prima – este să îți găsești o ocupație care să-ți țină mintea ocupată cât mai mult. Eu așa am făcut de câteva ori și am revenit pe linia de plutire în scurt timp, păstrând doar amintirile transformate în vagi nostalgii.