Sunt unii oameni care și-au reglat creierul să se trezească din somn la o anumită oră, cu doar câteva minute diferență. Păcală făcea parte dintre aceștia, reușind să se deștepte oricât de obosit ar fi fost sau de adânc ar fi dormit. Evident că și-a format acest instinct de-a lungul timpului, dormind bine și de data asta, până când ceasul interior i-a transmis că a venit timpul să treacă prin pâcla care-l despărțea de satul de dincolo. Dar nu se ridică brusc pe orizontală, ci mai întâi se întinse de-i trosneau oasele, rememoră ce s-a întâmplat în ziua trecută, apoi privi la lună și la achiziția strălucitoare de pe mână. De-abia apoi se săltă pe picioare, aruncând o privire mulțumită în jur și pregătindu-se sufletește pentru misiunea nocturnă. Mulțumirea i-a dispărut de pe chip când a observat că doar Vasile și Sanda erau alături, adânciți în lumea viselor.Tânărul avea, totuși, o fire liniștită, din care niciun eveniment nu putea să-l scoată și să-i provoace îngrijorări insurmontabile. Ticlui imediat în minte cum să-i abordeze pe cei doi soți, după care a procedat la scularea lor, cu blândețe și cu un surâs scos în evidență de astrul nopții.
– Ce… e dimineață?, a răspuns întâi bărbatul, făcând un efort să-și amintească unde este.
– Este, pentru noi. Poți să o trezești și pe domniță, că-i timpul să plecăm, a venit îndemnul, odată cu lămurirea.
– Sando, scoală că-i miezul nopții, a strigat Vasile, scuturând-o binișor, să fie sigur că nu-i nevoie de altă încercare.
Femeia s-a dezmeticit imediat și a privit în jur, căutând reperele pe care le-a lăsat de cu seară. Tocmai cele mai importante dintre ele lipseau, iar asta i-a sărit în ochi imediat.
– Unde sunt copiii?, a exclamat ea ca un trăsnet menit să-i lovească pe ceilalți doi.
Doar ei erau sus înaintea ei, deci trebuiau să vină cu explicații. Spaima s-a transmis imediat și la Vasile, care, după ce se ridică în picioare și cercetă cu privirea împrejurimile, își îndreptă nedumerirea către cel care l-a trezit.
– Chiar așa, unde sunt Bianca și Adi?!
Păcală adoptă o atitudine calmă, încercând să le transmită încrederea că dispariția copiilor nu e ceva grav, ci doar o schimbare de plan.
– Acum am observat și eu că lipsesc, probabil nu au avut somn și curiozitatea i-a mânat înaintea noastră. Toată admirația în ce-i privește, înseamnă că le-ați insuflat curajul și setea de cunoaștere. Nu vă faceți griji, că-i ajungem noi din urmă, pădurea are și spirite binefăcătoare, iar ei sunt descurcăreți.
– Pe ce lume trăiești tu, omule!? Ieri ne-ai spus că în ceața aceea au pierit mulți oameni care nu știau drumul și secretele ei, iar acum vrei să te cred că niște copii or să scape nevătămați. Numai tu ești de vină și ar trebui să-ți scot ochii după câte minciuni ne-ai îndrugat. Nici nu poți să-ți dai seama prin ce trece o mamă, dacă nu ai avut copii ca să înțelegi pe pielea ta.
Păcală se simți ofensat, dar continuă pe același ton.
– E drept că nu am copii și nici familie, dar asta nu înseamnă că-s lipsit de sentimente. Poate chiar din această cauză țin la unii oameni ca la frați, la bătrâni ca la părinți sau bunici și la toți copiii ca și cum ar fi ai mei. I-aș îmbrățișa pe toți dacă nu ar părea ciudat și aș face orice să-i feresc de necazuri. Pentru că, așa cum sunt unii părinți denaturați, care nu au dragoste naturală pentru ei, există și oameni care nu au parte de această binecuvântare, dar pot fi la fel de iubitori ca și cum ar fi sânge din sângele lor. Ar fi bine ca, în loc de acuzații, să pornim cât mai repede pe urmele tinerilor. Cred că știu calea pe care ar fi putut-o urma, iar câinele o să-i apare de jivinele ivite pe parcurs.
Încă o morală pe care familia Chindriș a trebuit să o înghită din partea acestui tânăr la făptură, dar cu înțelepciunea unui bătrân. Era nevoie, într-adevăr, de acțiune cât mai urgentă și bine planificată.
– Mergem numaidecât, a mai intervenit femeia cu ochii în lacrimi, dar nu legați cu funia, doar nu suntem copii să ne rătăcim unul de altul. Pășim aproape în urma ta și ar fi bine să nimerești drumul cel bun, altfel nu scapi de mine până nu-mi văd copiii nevătămați.
Nu mai era loc de teamă, gândurile celor trei fiind acaparate de grija față de micuții rătăciți și nerăbdarea de a-i găsi înainte să li se întâmple ceva. Păcală îi ghida pe drumul bătut de atâtea ori, transmițându-le impresia că știe precis pe unde ar fi luat-o Bianca și Adi, dar în realitate posibilitățile erau nenumărate și se baza mai mult pe noroc. Imediat după el pășea Vasile, urmat la fel de aproape de Sanda, cea mai îngrijorată dintre toți.
Nu se mai auzea niciun urlet de lup, iar celelalte zgomote pe care le percepeau, mai degrabă îi motivau să se grăbească decât să șovăie. Doar ceva mai târziu, când le-a ajuns la urechi un clinchet ca de clopoței și niște voci tinere, s-au oprit puțin să-și dea seama de unde vin și despre ce poate fi vorba. Păcală le-a făcut semn să păstreze tăcerea, iar femeia privea în jur, intrigată. Putea fi vocea Biancăi, a lui Adi? Sau un semn prin care erau îndrumați către ei? Au rămas un moment să-l asculte mai bine, iar când să pornească mai departe, Vasile dispăruse pe nesimțite.
Adevărul e că bărbatul n-a mai avut răbdare și s-a precipitat de unul singur spre locul de unde se auzeau sunetele acelea misterioase. Luându-se după ele, nu a durat mult și pașii l-au dus într-un luminiș feeric, unde luna învingea pe deplin negura și își dubla strălucirea oglindindu-se într-un iaz limpede precum cristalul. Dar spectacolul cu adevărat mirific se desfășura pe malul ochiului de apă, unde șapte fete tinere și îmbrăcate doar în văluri transparente dansau într-o horă amețitoare și cântau cu voci irezistibile.
Suntem fecioare
nemuritoare,
cine ne vede,
capul și-l pierde.
Corpul lor perfect, cu nuri care te vrăjeau pe loc, cu părul lung și răsfirat de o adiere imperceptibilă, l-a făcut pe Vasile să rămână înmărmurit, dar cu toate simțurile de bărbat excitate la maxim. Numai când fecioarele s-au oprit pentru câteva clipe din plutirea lor, încetând astfel și sunetul clopoțeilor legați la picioare, omul s-a mișcat puțin și o crenguță s-a rupt sub piciorul lui. Suficient ca personajele fermecătoare să-l depisteze și să dispară ca un fum alb, trecând pe lângă el și risipindu-se printre arbori.
Partenerii l-au găsit zăcând fără cunoștință, dar cu fața luminată ca de o revelație minunată. Sanda era speriată și îl întreba întruna ce a pățit și de ce nu răspunde, însă Păcală a venit cu o explicație.
– E doar adormit, pentru că a văzut ce nu trebuia. Lasă-l un timp și o să-și revină aproape complet, dacă nu cumva o să rămână orb pentru totdeauna.
– Orb?!, a întrebat femeia speriată. Dar ce putea să vadă?
– Acesta e Iazul Ielelor. Nimeni nu scapă dacă se apropie să le pângărească privindu-le când se adună și dansează. Se pare că noaptea asta a fost cea hărăzită, iar Vasile nu și-a putut înfrâna curiozitatea.
– Ei las că-i arăt eu curiozitate!, s-a enervat Sanda și a început să-l pălmuiască. Iele îți trebuie ție, om însurat și cu copii?
Palmele au avut efect și Vasile a deschis ochii, păstrând însă același surâs pe chip. S-a uitat la ei mirat și, după ce s-a ridicat, a explicat inocent:
– Nu știu cum am adormit, dar am avut un vis tare frumos! Se făcea că…
– Nu se făcea că ai primit niște palme?, l-a întrebat nevasta. Bine că n-ai rămas orb, că te lăsam aici, printre mândrele pe care le-ai admirat în ”visul” acela.
– Dar de unde știi…?
– Lasă vorba și hai la drum, că n-avem vreme de prostii, a primit el replica.
Și astfel au pornit mai departe, cu speranța că își vor găsi curând copiii și vor ieși cu bine din pădurea plină de surprize incredibile.
racoltapetru6 