racoltapetru6

Paul era întotdeauna mai matinal, iar când s-a trezit, lumina pătrundea difuz prin pânza cortului. Afară era linişte, doar câteva voci răzleţe se mai insinuau intermitent. Se uită la chipul adolescentin al iubitei şi-i mângâie lin conturul părului de abanos, tuns scurt. Era fermecătoare chiar şi când dormea, dar ochii căprui erau cei care te subjugau. Degetele lui, care au ajuns la gâtul  prelung şi subţire, au făcut-o să tresalte şi să-l privească zâmbind.

– Ce faci?, şopti ea.

– Te admir. Ai ochi frumoşi.

– Mie-mi plac mai mult ochii albaştri precum cerul, aşa cum sunt ai tăi. Se spune că simbolizează sinceritatea. Şi părul tău şaten îţi vine bine. Îmi plac de asemenea  braţele tale puternice şi corpul atletic. Ce zici de un tatuaj mare şi frumos?

El se ridică în şezut, iritat:

– Nu am să-mi mâzgălesc niciodată ceva pe corp, oricât ar părea de interesant. În plus, urăsc acele şi nu-mi place să iau nici măcar medicamente.

– Am glumit, dragule, râse Doina cu vocea-i cristalină. Nici eu nu admir tablourile ambulante. Dar să lăsăm astea şi să vedem cum e pe afară.

Furtuna făcuse ceva ravagii şi unii-şi reinstalau corturile luate de vânt. Era răcoare încă, dar soarele promitea să reîncălzească plaja umedă. După ce au consumat micul dejun compus din conserve, s-au apropiat încrezători de malul mării, cu o pătură. Departe, în larg, la o privire atentă şi ageră se putea vedea o ambarcaţiune într-o poziţie ciudată. Se părea că are probleme, fiindcă era nemişcată. Paul şi Doina erau buni înotători, amândoi au participat la semifinalele campionatului naţional de nataţie şi era cât pe ce să intre în finală. Acest posibil naufragiu era o nouă provocare pentru ea şi i-a împărtăşit fără reţinere iubitului intenţia de a înota până la vas.

– Ești nebună?!, a exclamat Paul. E prea răcoare şi distanţa e mare.

– Aerul e rece, dar apa e caldă, a replicat ea. Haide şi vezi. Poate că acolo sunt oameni care au nevoie de ajutor.

Paul nu se lăsa convins:

– Ţi-ai găsit! Tocmai noi îi vom ajuta! Este pază de coastă, sunt salvamari. Ce putem face noi pentru ei? Poate că sunt cu toţii pe mal deja.

– Chiar şi aşa, merită să vedem ce s-a întâmplat. Eu una, mor de curiozitate. Hai odată, nu fi copil! Ne întrecem până acolo!

Ca de obicei, Doina reuşea să-l convingă şi să-l atragă în tot felul de aventuri trăsnite. E adevărat că apa era călduţă şi au ajuns fără probleme până la vas. Câţiva gură-cască de pe uscat i-au urmărit cu privirea, fără să îndrăznească să-i urmeze. La faţa locului au constatat că era vorba de un iaht de dimensiune mare ce purta numele de COMUNION. Se pare că vântul la împins cu putere spre mal şi s-a izbit cu pupa de o stâncă de pe fund. Astfel că partea din spate era sub apă, iar prora era înclinată în sus. Era un dezastru provocat probabil de încăpăţânarea de a ieşi din port pe o asemenea furtună. S-au urcat pe puntea rămasă deasupra apei şi au dedus că echipajul părăsise în grabă vasul, probabil cu barca sau bărcile de salvare. Pe jos erau căni şi sticle cu băutură, precum şi alte obiecte personale. Doina i-a făcut semn să coboare sub apă, la pupa. Acolo erau câteva cabine inundate, de asemenea abandonate în fugă. Cea din capăt era mai afectată şi au intrat în ea să vadă îndeaproape stricăciunile. Un perete era complet distrus de impact şi o bârnă grea căzuse pe podea. Sub ea au descoperit cu stupoare corpul unei fetiţe de circa 12 ani, ale cărei picioare fuseseră prinse sub greutatea lemnului. Sărmana se zbătuse cu disperare să iasă, dar murise înecată. Chipul ei exprima groaza de moarte, iar părul lung şi blond îi era răsfirat împrejurul capului. Era îmbrăcată într-o cămăşuţă de noapte şi purta nişte cercei mari, reprezentând câte o stea aurie. Precis că naufragiul a prins-o în pat şi ceilalţi au abandonat-o. Paul şi Doina au ieşit pentru câteva minute să ia aer. El era oripilat:

– E groaznic! Biata fată! Eu zic c-am văzut destul.Să plecăm şi s-anunţăm autorităţile.

Iubita lui nu era de acord:

-Aşteaptă-mă puţin. Revin imediat. Ştiu ca imaginea e şocantă dar mai vreau să cobor două minute.

Fără să accepte răspunsul se scufundă de una singură. Paul nu suporta să vadă  cadavrul a doua oară, aşa că înaintă spre prora. Păşea prin apa care acoperea marginea punţii, când a simţit că s-a tăiat în ceva. Ajuns sus s-a uitat la talpa piciorului drept şi a văzut cum îi curgea sângele dintr-o rană adâncă. Nu-i plăcea să vadă aşa ceva şi simţea că i se face rău. S-a aşezat să-şi mai revină până când a ieşit Doina. Avea asupra ei o mapă roşie pe care o găsise într-un sertar. Curiozitatea de reporter nu-i dădea pace nici în concediu. Au ajuns la mal cu bine, însă de acolo a fost o problemă. Paul nu putea să calce pe piciorul rănit şi a fost ajutat să ajungă la cort. Tânăra i-a examinat rana şi i-a propus să meargă la un medic, dar el nici nu vroia să audă, aşa că l-a pansat ea cu ce aveau în trusa de prim-ajutor. După aceea s-a dus să anunţe poliţia.

Vara a fost foarte călduroasă în acel an, aşa cum e bine să fie pentru a-ţi da speranţe într-o iarnă adevărată. Era septembrie şi încă temperaturile erau estivale, spre bucuria lui Paul şi a Doinei, care-şi planificaseră concediul pe la începutul primei luni de toamnă. De fapt concediu avea doar ea, după primele 11 luni de la angajare ca jurnalistă la ziarul “Graiul Maramureşului”.

S-au cunoscut din studenţie şi au absolvit cu brio institutul din Baia Mare, el cu un an mai repede ca ea, dar nu a găsit un post disponibil. După anul 2000, tot mai multe publicaţii îşi încetau activitatea neavând vânzari, cei mai mulţi cititori apelând la internet pentru a se informa. A intrat pe şomaj şi-l mai ajuta mama lui, Veronica, din micul ei salariu de profesoară de limba română. Chiar înainte de a lua diploma, s-a stins din viaţă tatăl lui, profesor de chimie, dar care abuzase foarte mult de chimia alcoolului şi a ţigaretelor ce i-au provocat cancerul fatal. Tocmai acest viciu al părintelui său la făcut să stea departe de băutură, ţigări şi chiar cafea. Singurul tonic pe care-l accepta era ceaiul tare, asiatic. Având atâta timp liber, între două slujbe sezoniere, precum vânzător de publicaţii la câte un chioşc, s-a apucat de scris în speranţa că-şi va concretiza ideile într-o carte. Poate că a fost invidios când Doina, după absolvire, şi-a găsit relativ repede un post de redactor, dar s-a şi bucurat pentru ea. Se iubeau din primul an şi se potriveau,deşi aveau firi diferite. Ea era prea temperamentală, el mai reţinut şi precaut. Astfel se creea un echilibru în relaţia lor. Ea provenea dintr-o familie de medici care lucrau acum în Spania şi care-i trimiteau lunar Doinei bani de întreţinere, ba chiar mai mult de atât. El era la limita sărăciei. Ea şi-a achiziţionat  un autoturism străin nou şi stătea singură la câteva blocuri distanţă, în apartamentul cu trei camere a părinţilor ei, el locuia cu mama lui în doar două camere. Cu toate acestea, Doina era parcă cea care căuta mereu compania lui Paul, tocmai pentru că el nu-şi dădea aere de mascul feroce şi de bani gata, precum erau mulţi dintre cei care au încercat s-o cucerească. Se înţelegea foarte bine şi cu Veronica, iar în weekend se întâlneau la o partidă de canastă cu vecinii şi prietenii de familie.

După cum spuneam, febra pregătirilor de plecare era în toi când a picat şi nenorocirea: Doina a avut un accident de circulaţie, din cauza vitezei mari cu care conducea de obicei. Partea bună e că a scăpat doar cu câteva zgârieturi şi nu au fost victime, cea proastă, că maşina era tamponată rău, iar ea a rămas fără permis pentru trei luni. În aceste condiţii, au hotărât amândoi să meargă cu trenul. Era mai interesant şi aveau ocazia să socializeze cu alţi tineri studenţi. Ţinta lor era Vama Veche, unde voiau să se instaleze pentru două săptămâni. Paul s-a înhămat la cortul de două persoane, o saltea dublă şi alte accesorii necesare, iar Doina a împachetat nişte afumături de porc, caş de oaie, doua termosuri: unul cu cafea şi celălalt cu ceai, şi tot ce a crezut că e strict necesar dar şi în limita posibilităţii de transport. Vinerea de 13 septembrie au luat acceleratul Baia Mare-Bucureşti Nord. Nu erau mulţi călători, sezonul se terminase, dar din capitală s-au urcat mai mulţi tineri întârziaţi, fiindcă majoritatea plecaseră cu o zi înainte. Aproape toţi mergeau la Vama Veche şi au intrat imediat în dialog cu ei. Doina chiar a încercat o ţigară din ierburi mai neobişnuite şi a băut o sticlă de bere. Era veselie mare şi se cânta de parcă ar fi fost deja la spectacolul formaţiei Holograf, care trebuia să dea un concert duminică seara. Au ajuns fără incidente în Constanţa, dar când au coborât a rămas în urma lor o mulţime de sticle şi doze de bere. Se pare că nimănui nu-i păsa, doar Paul se uita cu jale în urmă.

Îi aşteptau câteva autobuze care i-au dus până aproape de plaja. Era amiază,soarele ardea necruţător şi nisipul era aproape plin de corturi şi de grupuri vesele. Cu greu au găsit un loc convenabil, între plajă şi scenă, iar Paul a ridicat rapid cortul în timp ce Doina pregătea ceva de mâncare. Apoi, sătui, s-au aruncat în apa mării, caldă şi răcoroasă în acelaşi timp. Le era dor de acest moment şi s-au bălăcit până târziu. Obosiţi, s-au aşezat pe pătură, tânjind după puţin bronz.Vântul a început să adie cu sfială la început şi cu îndrăzneală din ce în ce mai mare. Priveau îngrijoraţi cerul serii pe care se adunau nori amenințători și tot mai mulți. Spre marele lor regret, devenea evident că se cocea o furtună. Vântul era acum nervos şi au început să cadă primele picături de ploaie care s-au transformat în gheaţă. Erau nevoiți să se retragă în cort, la fel ca toţi ceilalţi, iar cei care erau pe scenă au fost obligați să abandoneze intenţiile artistice. Valurile mării creşteau în înălţime şi zgomotul lor predomina ca intensitate. Era o schimbare bruscă şi majoră a vremii, dar sperau să rămână cu corturile ridicate până dimineaţă. După cină, au adormit, unul în braţele celuilalt.