racoltapetru6

„A renunța la ură înseamnă a reprima. Iar reprimarea înseamnă sinucidere, înseamnă a fi altfel decât ești, să depozitezi în subconștient toate sentimentele și atitudinile pe care societatea le respinge. Cu cât le negăm mai tare, cu atât aceste sentimente și atitudini nedorite vor face mai plenar parte integrantă din noi. Uneori mintea poate juca un joc al liniștii, al lipsei de gînduri, de emoții, dar acesta nu e un proces spiritual, ci doar o reprimare. Gândurile și emoțiile nu dispar, ci sunt cât se poate de vii și prezente, pregătite să iasă la suprafață când te aștepți mai puțin.

A lăsa frâu liber emoțiilor, a aduce la suprafață emoțiile nedorite (neacceptate social) înseamnă a începe să le recunoști și să le cunoști. Analizând, vom constata că teama, furia, invidia, rivalitatea, etc. își găsesc sursa în exterior, în mintea conștientă, periferică ființei autentice, adică sinelui interior, pur, divin, cu care ne naștem. Aceste emoții, pe care îmi place să le numesc neacceptate, și nu neapărat negative, se nasc din interacțiunea cu mediul înconjurător, la fel ca cele acceptate, pe care le numim generic, pozitive. Diferența în ceea ce le privește pe cele din urmă, constă în aceea că ele, emoțiile pozitive, sunt acceptate și dorite. Ambele însă, atât cele „pozitive”, cât și cele „negative”, se nasc din interacțiunea cu lumea, cu viața. Și ambele înseamnă viață, pe când neacceptarea lor, negarea și reprimarea, înseamnă sinucidere lentă, prin otrăvirea psihicului și în cele din urmă a fizicului. Reprimarea din dorința de a păstra pacea cu orice preț, ne face doar să ne asumăm responsabilitatea sau vina pentru orice, inclusiv pentru lucruri pentru care nu suntem răspunzători, ne face să nu părem supărați, însă cu prețul unei false liniști. Prețul acestei atitudini devine modalitatea ineficientă prin care psihicul și fizicul se eliberează de „toxinele” mentale acumulate, și anume, printr-o suferință psihosomatică.

Pentru că există întotdeauna cealaltă față a monedei, aceea care nu se vrea văzută sau acceptată, și care ne face să conștientizăm că nu suntem întotdeauna noi responsabili, că avem dreptul și la libertatea de a alege să trăim în armonie, și dacă cineva atentează la aceste drepturi, ne rămâne pentru un timp doar libertatea de a le apăra. Avem același drept asupra trăirilor noastre instinctuale, cum avem același drept asupra trăirilor educate sau elevate. A nu-ți recunoaște dreptul la trăirea deplină a pulsiunilor tale, fie ele negative sau instinctuale, înseamnă a perverti o latură importantă a vieții spirituale autentice.

Nici abordarea pasivă, tăcută, nu este o modalitate eficientă de a reprima emoțiile nedorite, și nici poziția critică, plină de frustrare, de a ne manifesta nemulțumirile. Acestea nu sunt decât niște sustrageri emoționale, care duc la exteriorizare mai târziu, însă prin adevărate explozii.

Când înțelegi de unde vine ura, ea e cea care renunță la tine și te părăsește, nu trebuie să faci niciun efort. De altfel orice efort de a renunța la ceva e o luptă fără izbândă, atâta vreme cât această renunțare nu vine din înțelegere și acceptare. În momentul în care ne-am înțeles și ne-am acceptat teama, aceasta dispare ca prin farmec. În momentul în care am înțeles din ce cauză ne-am ales cu sentimentul rivalității, acesta nu ne mai dă târcoale și vom sesiza cum toate aceste acumulări constituiau adevărate obstacole în calea manifestării vitale a psihicului nostru.

În urma unei intervenții analitice asupra mentalului nostru, avem ocazia să realizăm cum emoțiile se clarifică și se cristalizează, cum percepția noastră asupra lucrurilor și asupra lumii întregi devine mult mai clară. Vom constata cum oboseala, rutina sau disconfortul de orice fel, se disipează pur și simplu, dând naștere unei prospețimi și vitalități nemaiîntâlnite anterior. Atunci simți că imposibilul a fost de fapt întotdeauna posibil…

De reținut că emoțiile nu ne aparțin decât în măsura în care alegem să ne identificăm cu ele. Așadar nu e vorba de vreo luptă a renunțării, ci mai degrabă de o acceptare, de înțelegere și detașare firească, deci de un proces natural, spiritual, deloc forțat, de dezidentificare. Iar acest proces este unul dinamic, și e absurd să credem că are vreun final. Pentru că neintrând într-o lume ideală, e firesc să acceptăm că nici omul nu poate fi o ființă ideală. Idealul e cel care se lasă modelat de noi, de credințele și alegerile noastre.

Un om complet și viu e cel care acționează în conformitate cu idealul pe care și-l crează moment de moment, conștient fiind însă că trădarea acelui ideal înseamnă trădarea lui însuși, că trădarea ființei lui complete înseamnă, cum spuneam, reprimare, înseamnă a te minți pe tine însuți, iar a trăda idealul compasiunii cu care și ființele necuvântătoare apropiate de specia umană se nasc, înseamnă de fapt a-ți întoarce spatele ție însuți. Iar această compromitere, nu înseamnă altceva, decât amânarea momentului de adevăr, în care emoțiile neacceptate vor răbufni invariabil și inevitabil.

Iată de ce n-am renunțat și n-am de gând să renunț la ură… Pentru că știu că nu e nevoie… Pentru că știu că din când în când, atunci când e cazul, ea e cea care renunță la mine”.