racoltapetru6

Nu pot să mă gândesc la copilărie fără a-mi aminti nenumăratele ei jocuri, fiindcă ele au fost sufletul oricărei zile de atunci. Nu erau sofisticate, pentru că nici banii nu erau suficienți, dar nici oferta nu era prea mare în acele vremuri. Însă imaginația noastră era foarte bogată și puteam să facem un joc din orice obiect găsit la marginea drumului. Căci cel mai bine ne distram pe uliță, cu cât mai mulți copii prin preajmă și cu cât mai multe idei de divertisment. Uneori era suficient un cerc și o sârmă cu care îi dirijam traiectoria, sau chiar câteva pietricele colorate și bine șlefuite de ape, cu ajutorul cărora ne arătam îndemănarea în aruncarea în sus și prinderea lor la cădere, după ce, în prealabil mai culegeam câteva de pe jos. Dar și mai mult ne plăcea să jucăm „leapșa”, „de-a v-ați ascunselea”, sau orice joc cu o mingea improvizată din cârpe vechi.

Când aveam interdicția de a ieși afară, din cauza pedepselor sau a vremii neprielnice, ne invitam prietenii să ne jucăm în casă. Mie, cel puțin, mi-a plăcut să fiu aprovizionat cu cât mai multe jocuri la modă pe atunci, iar pentru asta am renunțat la dulciurile pentru care primeam câte un leu. Astfel că, în timp, mi-am putut cumpăra mai multe astfel de minunății, cum ar fi: „Piticot”, „Nu te supăra, frate”, două cutii cu cuburi și tot două jocuri de lego. Pe lângă acestea aveam și câteva improvizații făcute din cutii de chibrituri sub formă de tancuri, sau din bile și role de rulmenți cu care jucam popice. Cu acest arsenal mă străduiam să ademenesc cât mai mulți copii în casa mea și cea mai mare bucurie era să-i văd că sunt încântați de ce le văd ochii. Nu voiam neapărat să câștig la jocuri, ci să le câștig prietenia. Ceea ce nu reușeam întotdeauna și asta mă îndemna la alte economii, pentru a-mi spori dotarea.

A venit vremea să merg la o școală-internat și mai apoi, pentru câteva luni, la o stațiune pentru copii. Țin minte că acolo am văzut pentru prima dată o vitrină mare cu tot felul de jucării fascinante. Ursuleți de pluș, păpuși de diferite mărimi și culori, mașinuțe și motociclete cu arc, avioane și chiar un elicopter teleghidat. Acesta din urmă era vedeta expoziției și nu aveau voie să se joace cu el decât educatoarele. La celelalte aveam acces în anumite zile și doar sub o atentă supraveghere. Restul timpului ne jucam „telefonul fără fir”, „țăranul e pe câmp”, „ridichea uriașă”, „aș mânca o portocală”, sau ne uitam la diafilme.

Au fost jocuri minunate care ne-au luminat copilăria și ne-au stimulat creativitatea. Dar nici astăzi, că suntem oameni maturi, nu încetăm să ne jucăm, chiar dacă vremurile s-au schimbat și au apărut jocuri noi, moderne, pe calculator. Jocul vedetă care nu ține cont de nici o vârstă este cel cu trenulețele în miniatură, doar că e nevoie să ai un buget foarte mare pentru a ți-l procura și apoi a-l extinde.  Primul din noua generație a fost pentru mine cubul Rubik, apoi Tetris și au urmat altele, din ce în ce mai spectaculoase și amuzante. Le joc uneori, mai ales pe cele care-ți pun la incercare logica. Dar nu le-am abandonat nici pe cele clasice, chiar dacă de cele mai multe ori le joc pe calculator. Mă refer la jocurile de cărți, dar acum în loc de „Păcălici” sau „Șeptar”, joc „Canastă” și „Pocker”. Nu am uitat nici de rummy sau table, atunci când găsesc parteneri potriviți. Dar șahul a fost mereu preferatul meu și cred că el va rămâne neschimbat o veșnicie. Chiar dacă acum se joacă online și de multe ori cei cu care joci se ajută de un program pentru a învinge, eu voi continua să joc cinstit, cu fair-play, așa cum se cade să tratăm orice joc.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

La începutul clasei a VI-a, ni s-a repartizat o profesoară de limba română, proaspăt absolventă a Facultății de Filologie din Cluj. Era tânără, inteligentă foc și ambițioasă în a ne învăța toate tainele limbii noastre. Noi însă, fiind o clasă doar de băieți, eram cu toții fermecați și de frumusețea ei naturală, de ochii ei căprui și neastâmpărați și de vocea ei blândă și catifelată. Cu toții voiam să-i fim pe plac, să primim note mari, cuvinte de apreciere și chiar câte un zâmbet dacă se putea. Și fiecare din noi se lăuda apoi cu aceste nestemate celorlalți colegi de clasă și chiar din școală. Era o întrecere continuă din care se iscau adesea certuri și chiar îmbrânceli de gelozie.

Poate că cel mai ambițios dintre toți eram eu și tocmai de aceea, pe lângă aprofundarea asiduă a materiei, am început să compun și poezii al căror subiect era întotdeauna ea și numele ei. După un timp chiar i le-am arătat și am primit aprecieri pentru „debutul” meu literar. Văzând că sunt atras atât de mult de limba română, a acceptat să-mi dea meditații după orele de program și mi-a arătat poeziile scrise de ea. Bineînțeles că erau foarte reușite și nu exagerez deloc, fiindcă astăzi acea profesoară e o scriitoare și poetă de mare succes, iar cărțile publicate de ea sunt apreciate de criticii literari. În orele acelea de meditație mi-a oferit materiale din care a învățat și ea pentru examenul de admitere la facultate. Iar eu le-am sorbit pur și simplu, așa cum un mare credincios absoarbe cuvintele Bibliei. Erau scrise de mâna ei, îmi erau oferite mie pentru a mă lumina și asta mă făcea să mă simt cel mai privilegiat elev din școală.

Eram ascultat aproape în fiecare oră și primeam doar nota 10 cu felicitări. Colegii erau invidioși și mă luau peste picior pentru poeziile pe care i le dedicam. E adevărat că intenția mea era să-mi seduc profesoara cu versuri din cele mai măgulitoare, precum și atașamentul față de materia pe care o preda. Chiar i-am spus despre focul ce mă mistuia, iar ea a zâmbit cu o nuanță de dojană. Mi-a spus să o caut atunci când mă voi maturiza și poate că altfel voi judeca. Deocamdată să-mi văd de școală și să-mi fac un rost în viață. Dar eu insistam că anii ce vor trece nu-mi vor afecta cu nimic iubirea și judecata.

Așa s-au scurs ultimele luni de școală ale clasei a VIII-a: fiind mereu atent la chipul și învățăturile celei mai bune și mai frumoase profesoare de limba română. Nu știu cât de mult au sedus-o poeziile mele de dragoste și dacă ea mă mai ține minte. Nu am fost la întâlnirea de zece ani fiindcă mi-era frică. Nu știam ce sentimente se vor răscoli în mine și cât de mult mă vor afecta ele. Însă, chiar dacă ea nu a simțit nimic altceva pentru mine decât ceea ce trebuie să simtă o profesoară pentru un elev silitor, tot am avut de câștigat. Am fost sedus fără să-mi dau seama de limba română. Iar dragostea față de literatură s-a lipit de mine și m-a urmărit până în zilele acestea. La fel ca multe alte învățăminte pe care le-am tras din această iubire platonică, care a decurs exact cum am relatat.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.