Tot caut cărarea către acea pajiște înflorită
În care ne înconjurau un noian de margarete,
Iar când s-a întâmplat să găsim o singură bălărie,
Am privit-o ca pe o mare anomalie.
Astăzi, încerc să mă conving că am rătăcit drumul,
De câte ori găsesc câmpii acoperite cu buruieni
Printre care trebuie să umblu multă vreme
Pentru a găsi o floare ascunsă și singuratică.

Noaptea îmi îndrept privirile spre cer,
Sperând să regăsesc aceeași puzderie de stele,
Ademenindu-ne să le botezăm cu nume îndrăgite,
Convinși că vom fi nemuritori ca Universul.
Acum, mi se pare că sunt mai puțini aștri
Sau nu se mai lasă ei descoperiți
De către pământenii ieșiți pe balcon
Și înconjurați de lumini artificiale.

M-am întors melancolic în satul natal,
Unde copiii se adunau ciorchine în jurul bătrânilor
Care le spuneau povești nemaiauzite,
În timp ce-i mângâiau pe creștet.
Am văzut vârstnicii stând pe o bancă
Și ascultând cu ochii înlăcrimați
Mărturisirile singurului prichindel din sat,
Despre visul lui de a pleca spre zări îmbietoare.

Mi-e tot mai clar că nu voi regăsi trecutul
Și voi rămâne un rătăcitor irecuperabil.