racoltapetru6

La început a fost un zvon venit de la vecinii atoateștiutori, apoi s-a concretizat printr-o știre de pe canalele televiziunii, iar la urmă s-a descărcat ca un trăsnet, printr-un telefon primit de la Londra. Radu al ei a fost rănit grav într-un atentat cu multe victime. Singurul ei copil, lumina și sprijinul vieții sale și a nepoatei Adela, era internat într-un spital străin și îndepărtat, fără ca cei iubiți să-i fie aproape, să-l întrebe cum se simte și să-l aline prin cuvinte iubitoare de mamă și fiică. Inima i se strângea de durere la fiecare gând întunecat, dar mai ales la posibilitatea ca băiatul ei să se stingă tânjind după ei, între oameni necunoscuți, cu fețe preocupate și vizite precipitate.

Se uita cu fereală la chipul necăjit al Adelei, o fetiță care a suferit deja prea mult, întâi prin pierderea mamei, apoi prin plecarea la muncă a tatălui, iar acum prin această tragedie imposibil de suportat. Tocmai când spera că meandrele vieții s-au mai îndreptat, iar viitorul părea că promite măcar o parte din despăgubirile meritate, o astfel de lovitură ar putea să dezechilibreze pentru totdeauna și un om călit, darămite o copilă de doisprezece ani și o văduvă singură, săracă și prea dependentă de dragostea pentru mica ei familie. Simțea cum se sufocă în casa aceea mică, pornea instinctiv să-și facă bagajele, dar își amintea imediat că nu avea cum să ajungă unde-i era vrerea.

Se nimerise să fie o vreme de iarnă sufocantă prin ninsoare, în care avioanele erau oprite adesea la sol, mașinile se împotmoleau pe șosele, iar la trenuri nici nu se mai vindeau bilete. Cu atât mai mult, satul lor era rupt total de orice altă localitate, oamenii se zbăteau să-și facă poteci până la poartă sau către magazinul cu produse alimentare, de unde cumpărau tot ce mai rămăsese pe rafturi. Ici-colo se întâlneau câte doi-trei și își făceau cruce privind la cerul plumburiu și fulgii deși pe care nu înceta să-i împrăștie. De mult nu mai văzuseră atâta zăpadă, iar ăsta trebuia să fie un semn pentru ei și vremurile ce au să vină. Lelea Sofia n-avea nervi pentru a a face pronosticuri și nici în povești n-o mai lăsa sufletul să stea. Pentru ea conta doar ziua de azi, doar gândul neîntrerupt către fiul pe care avea obligația să-l vadă cât mai repede.

Totuși, Adela a reușit s-o smulgă din abisul amărăciunii, provocându-i uimire și o rază de speranță:

– Bunică, poți să faci bagajele și să mergem la gară. Plecăm la tati!

Femeia se uită mai atentă la expresia de pe chipul fetiței, pentru a fi sigură că nu și-a pierdut controlul sau poate face o glumă proastă.

– Cum să plecăm, dragostea mea? Nu vezi ce-i afară? Nu ai auzit că toate mijloacele de transport sunt împotmolite?

– Am auzit, dar eu știu că există un tren care nu poate fi oprit nicicum. Gara nu e departe și, cu puțin efort, putem ajunge în trei ore. Ai încredere în mine, așa cum și eu am încredere în Occident-Express. Tata ne așteaptă și nimic nu ne poate opri.

Ca hipnotizată, lelea Sofia se ridică și, de data asta, începu cu adevărat să înghesuie în geamantane tot ce aveau nevoie la drum, dar mai ales pentru Radu al lor. Câteva borcane cu zacuscă, dulceață, oleacă de slăninuță, cârnăciori, tobă, sarmalele făcute astăzi și câteva plăcinte, preferatele băiatului. Precis că mâncarea din spital nu-i priește, dar asta de acasă îl va pune mai repede pe picioare. Astfel încărcate, au pornit-o încet și hotărât către halta ce părea departe, ținând cont de condiții. Câte un cunoscut curios le privea intrigat și chiar încerca să le descoase, strigând din curte. Dar ele nu-i băgau în seamă și înotau printre troiene, profitând de orice urmă bătătorită pe care alții au făcut-o înainte. Ningea cu sârg în continuare, vederea nu le răzbătea departe, dar îndârjirea lor depășea aceste piedici, lăsând în urmă casă după casă, stradă după stradă.

Au ajuns obosite în fața liniei de cale ferată, unde le-a ieșit în întâmpinare nea Nuțu, paznicul dintotdeauna al micii clădiri din haltă.

– Dar unde v-ați pornit pe o vreme ca asta, lele Sofia?, se minună bătrânul. Nu vedeți ce potop e afară?

– Am venit la tren, răspunse femeia gâfâind. Trebuie să mergem la feciorul meu.

– Ce tren ți s-a năzărit!? Matale nu vezi cum arată șina? Nicio garnitură nu poate circula, cale de sute de kilometri.

– Nepoata mi-a zis că vine unul special, iar eu cred în vorbele ei, îi spuse lelea Sofia.

– Eu cred că durerea te-a cam scrântit la cap, îi răspunse Nuțu, dând din cap a pagubă. Hai mai bine la mine în gheretă, că am făcut focul…

Dar un șuierat prelung și ascuțit îi întrerupse vocea, făcându-l să se întoarcă spre direcția de unde părea că vine. Nu dură mult, căci niște lumini tot mai pătrunzătoare se apropiau de ei, despicând cu încăpățânare perdeaua de ninsoare. Uimirea a atins apogeul când au deslușit cum o suflantă puternică și un plug eficient îndepărtau zăpada din fața trenului, urmând ca, după ele, mai multe brațe ingenioase și iuți în execuție, să instaleze o cale ferată nouă, paralelă cu cea veche și acoperită de nea. Toți trei erau încremeniți de ceea ce le văd ochii, când garnitura a oprit în dreptul lor. Prima care și-a revenit a fost Adela.

– Hai, bunică, să urcăm repede, zise ea trăgând-o de mânecă și ridicând o geantă.

Lelea Sofia se trezi la realitate, puse mâna pe celelalte bagaje și, înainte de a se urca în vagon, se întoarse spre bătrânul paznic:

– Rămâi cu bine, Nuțule! Sper ca minunea asta să nu te scrântească la cap.

După care zâmbi larg și își urmă nepoata nerăbdătoare.