Lipsa podurilor și nechibzuința oamenilor care traversează râurile umflate, provoacă numeroase victime
Trei olteni trecură Oltul,
Dar se înecară doi,
Un altul a filmat totul
Și-a încasat-o apoi.
Un adevăr cutremurător
Ioan Munteanu, cel mai cutremurător adevăr spus de la tribuna Parlamentului României, de la 1945 încoace: „Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violență, dezmăț și nesupunere!”
Milioane de români sunt măcinați de aceleași probleme, care parcă nu le mai vede nimeni din cei ajunși în Parlament. Suntem uimiți, astăzi, de declarația politică făcută în Parlamentul României, de un deputat – Ioan Munteanu (colegiul 5, Neamț) – în care ni se vorbește și, implicit, recunoaște cele mai mari tare care apasă asupra acestui popor. Înainte de a citi acest document, care ar trebui să facă înconjurul Europei pentru radiografia completă a societății românești, trebuie să vă spunem că deputatul Ioan Munteanu este singurul din Neamț care, fiind la putere când s-a votat tăierea pensiilor, a refuzat să dea acel vot. A fost exclus și, pentru verticalitatea sa, oamenii i-au dat buline albe și l-au ales din nou. Ne-a surprins (…) cu această declarație politică, unică pentru peisajul post-decembrist românesc.
„E din ce în ce mai clar că nimic nu mai e ca altădată. S-a schimbat vremea, dar s-au schimbat și vremurile. S-a cam terminat cu cei șapte ani de acasă, cu respectul față de profesori sau față de persoanele în vârstă. O nestăvilită bășcălie a luat locul bunului simț și a comportamentului civilizat. Lumea s-a întors pe dos, copii își bat ori își ucid părinții tineri, netrebnicii violează, apoi ucid cu bestialitate bătrâne neputincioase, nu mai există onoare, cinste, muncă, generozitate, nimic din ceea ce înseamnă valori morale și spirituale strămoșești.
Unde au dispărut cumințenia românului și frica de mânia lui Dumnezeu? Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violență, dezmăț și nesupunere ca la acest început de mileniu. Sau, după cum spunea Alexandru Vlahuță într-o poezie de o surprinzătoare actualitate (publicată, însă, în 1881): „vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns!”
Îngrijorător este faptul că suntem conduși de oameni de proastă calitate, de analfabeți (cu sau fără diplomă), de parveniți și de mojici. Incultura, prostia și obrăznicia au devenit criterii și atuuri de promovare. Grav e că aproape toți acești indivizi, considerând că li se cuvin posturile și că pot lua orice hotărâre, trag după dânșii oameni de aceeași calitate îndoielnică. Așa se explică paradoxul din multe instituții bugetare în care mediocrii și submediocrii ajung să facă legea și să reprezinte statul, obligându-i pe adevărații specialiști să-și părăsească locurile de muncă. Acești indivizi, aflați vremelnic în funcții nemeritate, își fac loc în față dând din coate, le place să fie băgați în seamă, să se vorbească și să se scrie despre ei. Sunt nelipsiți de la tot felul de sindrofii și ceremonii, de la evenimente mondene, dar și de la slujbe, parastasuri și pomeniri. Se închină cu falsă smerenie la icoane, în timp ce mintea le umblă la hoții și șmecherii. Fac gesturi umanitare de ochii lumii, dar de fapt nu cheltuiesc nici 0,1 din ceea ce fură.
Trăiesc într-un lux deșănțat, risipesc fără măsură banii ușor câștigați, petrec vacanțe în locuri exotice, adună averi peste averi și îi sfidează cu neobrăzare pe cei care ar fi meritat să ajungă în locul lor, dar n-au făcut-o pentru că le-a lipsit tupeul lor nerușinat.
Exemplele de acest fel se întâlnesc la orice pas, fără ca oamenii din jur să mai aibă vreo reacție. Într-o lume în care scara adevăratelor valori s-a răsturnat, nimeni nu se mai miră că X sau Y au ajuns acolo unde au ajuns. Și, mai ales, cum au ajuns. „Ei sunt mari și tari, nu au nici rușine, nici sfială că-ntr-o zi le vor cere socoteală” (tot Vlahuță, 1881!).
În România va trebui să se ducă o luptă foarte grea cu această categorie care a impus regulile junglei. Doar un lider respectat și autoritar, un patriot, un român adevărat mai poate readuce țara pe calea cea bună. Îl vom găsi? Îl vom avea? Eu nu pot decât să sper!”
Sursa: e-mail
Viteza mersului și moartea
Mersul pe jos ne ferește de… inevitabil (o informație demnă de a fi reținută și aplicată)
Cât de repede merge Omul Cu Coasa? (Wie schnell geht der Sensenmann?), de Barbara RICHARDS
Mulți oameni ar putea evita întâlnirea prematură cu Cosașul, dacă ar merge suficient de repede! Acesta este rezultatul unui studiu recent, australian. Mai mult, studiul a evaluat viteza neașteptat de mică a Cosașului. Cei care merg chiar și puțin mai repede, pot menține un avans decisiv asupra lui.
Cercetătorii australieni au măsurat, sistematic, viteza de deplasare a 1700 bărbați, în vârstă de cca 70 de ani, timp de 5 ani. Viteza lor medie a fost de doar 3 km/h. În această perioadă, au decedat 266 bărbați.
Acei bărbați care au avut o viteză de peste 3 km/h, au avut un risc de deces cu 35% mai redus decât media. Pe cei care au avut peste 5 km/h, Cosașul nu i-a mai putut ajunge! Printre cei decedați, nu a fost nici măcar unul singur care a avut o viteză medie de peste 5 km/h.
Și alte studii documentează clar relația între viteza de mers și rata de mortalitate. Acei oameni în vârstă care practică, cu măsură, sportul și mișcarea își măresc cu 700% șansele de a avea o bătrânețe săracă în boli. Nu este prea târziu nici pentru cei care încep să facă mișcare doar la bătrânețe. Sportul cel mai sănătos la bătrânețe este și cel mai nespectaculos: mersul în ritm vioi!
Deși solicită inima relativ puțin, mersul vioi este una dintre cele mai bune metode de a antrena sistemul circulator și de a reduce riscul de accident cardio-vascular, dovedindu-se superior altor sporturi, ca jogging sau vâslit. În plus, mersul cruță articulațiile și are un potențial de accidentare redus. Secretul eficienței excepționale a mersului vioi se explică prin faptul că niciun alt sport nu activează atâția mușchi. La ciclism sunt antrenați 35% din mușchi, la jogging – 70%, dar la mers sunt implicați 90%.
Completare la cele afirmate mai sus: Toată suprafața pământului este străbătută, de-a lungul și de-a latul, de niște benzi energetice – denumite Radiații Hartman. Plimbându-ne pe jos, intersectăm aceste benzi energetice și ne încărcăm cu energie. Condiția, pentru ca să beneficiem de această energie, este de a avea o viteză de deplasare mai mare de 3 km/h și să facem zilnic minim 6.000 de pași.
Sursa: e-mail
Groparul Lică
A murit Rozalia Lupuțanului, vecina din fața casei lui Lică. Împlinise 80 de ani, din care ultimii 20 fusese văduvă. Bărbatul i s-a stins din cauza băuturii, iar ea a trăit apoi doar cu credință, rugându-se lui Dumnezeu și mergând zilnic la biserică.
Adrian, feciorul ei, locuia în Baia Mare, unde era însurat și avea doi copii. O vizita destul de rar, dar acum a venit cu toată familia să facă pregătirile de înmormântare. O cunoștea pe Dorina, nevasta lui Lică, cu care fusese coleg în școala generală și apoi în liceu. Pe acest considerent a acceptat propunerea femeii, ca bărbatul ei să sape groapa răposatei și să câștige un ban binevenit.
Au bătut palma pentru 150 de lei, o sumă frumușică pentru câteva ore de muncă, și au stabilit ca a doua zi dimineață, Lică să pregătească mormântul până pe la ora 16.00, când urma să sosească cortegiul funerar.
La răsăritul soarelui se anunța o zi toridă de vară. Era trecut de ora opt și Dorina nu reușea să-și tragă bărbatul din așternut. Omul a fost la parastas până către miezul nopții și a venit beat acasă. Cu chiu, cu vai, după ce i-a adus cafeaua și țigara la pat, a reușit să-l urnească din loc și să-l trimită la Adrian, ce-l aștepta cu ochii pe ceas și cu propunerea de a-l însoți, pentru a-i arăta unde să sape.
Lică a refuzat categoric, argumentând că la fiecare zi de Luminație a fost și a băut câte un pahar pentru sufletul mortului, oferit cu dărnicie de tanti Rozalia, deci cunoștea bine locul. Era un mormânt dublu, cu o piatră funerară recentă, iar el trebuia să sape în partea stângă.
A cerut un hârleț și o lopată, că ale lui se rătăciseră pe undeva, un sfert de litru de pălincă și ceva de-ale gurii: numai carne să fie. Vecinul i-a mai dat un pahar de băutură înainte de drum și banii în avans, ca să aibă Dorina pentru cumpărături. Lică a plusat și a mai cerut un pahar de tărie, să aibă chef de muncă, dar l-a asigurat pe Adrian că groaopa va fi gata la ora stabilită, fără nicio îndoială! Apoi a plecat spre cimitir.
Era trecut de ora nouă și soarele era din ce în ce mai agresiv: Omul știa, însă, că pământul din zona cu pricina era reavăn și nu cerea mult efort. Ajuns la locul de veci, s-a bucurat că avea ceva umbră de la un nuc apropiat, cel puțin deocamdată. A început să sape și treaba mergea bine. Nu avea ceas, dar se orienta după soare.
Când clopotele bisericii vesteau miezul zilei, mai avea preț de două ore și era gata. Bani câștigați ușor! Dar foamea, și mai ales setea, l-au convins să se oprească și să prânzească. Încă nu mâncase nimic în acea zi, iar cele 200 de grame de pălincă, băute dimineață, îl ardeau la stomac. Chiar și soarele îl bătea acum, chiar în creștet. Așa că s-a tras binișor la umbră și, după ce a golit pe îndelete sticluța, a îmbucat de câteva ori și a aprins două țigări, consecutiv.
Se uita la groapă, se întorcea către astrul ceresc și nu prea-l mai trăgea inima. În cele din urmă, se urni de sub pom și coborî să mai dea cu hârlețul. Nu a durat mult și a lovit în ceva mai solid, iar după ce a scormonit mai bine, a dat de un os omenesc. Măi să fie!!! Nu cumva a săpat în cealaltă parte a mormântului?! Doar a făcut-o în stânga, însă a privit din altă perspectivă!
Acum era nervos și răscolea înfierbântat pământul, să se convingă dacă într-adevăr l-a dezgropat pe Lupuțanu. Acolo, între oasele vechi, găsi o sticlă de litru, plină cu un lichid roșu. Curios, a ridicat-o și după ce s-a chinuit să-i scoată dopul, a gustat-o, la început cu precauție. Era vin. Un vin vechi de cel puțin 20 de ani, tare și spumos.
Atunci și-a amintit de vorbele proaspetei răposate, care spunea că a pus o sticlă de vin în sicriul bărbatului său, că tare-i mai plăcuse în timpul vieții!
Lică s-a așezat jos, într-un capăt de groapă ce mai păstra ceva umbră și a trecut la golirea sticlei, în timp ce răscolea cu picioarele printre oasele descoperite. Nu ținea minte să mai fii băut vreodată așa vin bun și se gândea că tot răul e spre bine. Era păcat să rămână îngropată în pământ o asemenea licoare! Timp nu mai avea să îndrepte greșeala. Și nici chef…
Când a sosit alaiul cu sicriul Rozaliei Lupuțanului, l-au găsit pe Lică dormind printre oasele bărbatului ei, cu o sticlă goală alături. A fost nevoie de patru oameni să-l scoată, să astupe groapa și apoi să o facă pe cea care trebuia. Spre seară, trupul răposatei era coborât în locu-i de odihnă. De atunci, însă, nimeni nu l-a mai băgat pe Lică de gropar.
Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare
Să ne amuzăm împreună
BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* Femeile moderne poartă peruci, își vopsesc părul, își fac extensii cu gene și unghii false, fac corecția figurii și lifting facial, își introduc silicoane… și se mai plâng că e dificil să găsească un bărbat adevărat!
.
* Proverb din Moldova: fimeia vânată azi, îi fimeia îmbufnată di ieri.
.
* O cunoștință voia să-și închirieze garsoniera și avea dilemă la redactarea anunțului:
– Cum naiba să scriu că nu accept romi fără să pară rasist?
– Scrie: „… să aibă un loc de muncă stabil”.
.
* Un cuplu de agenți secreți proaspăt căsătoriți se află în luna de miere, cazați la un hotel de lux:
– Auzi, oare or fi microfoane pe aici?
– Nu știu, o să caut…
Caută după perdea, după tablouri, în telefon, sub pat…
– Aha!!
Sub carpetă găsesc un disc, în care se ascundeau fire, prins în patru șuruburi. Își scoate cuțitul, le deșurubează, ia discul și îl aruncă pe geam.
La recepție, dimineață, sunt întrebați:
– Cum a fost camera până acum, cum au fost serviciile, cum vă simțiți la noi?
– De ce îmi puneți toate întrebările astea?
– Păi, cuplul de sub dumneavoastră s-a plâns că a căzut lustra pe ei…
.
* În București, un bărbat a fost împușcat de o femeie, în urma unei altercații în trafic.
Primarul Oprescu a convocat de urgență consilierii, pentru rezolvarea problemei femeilor fără stăpân.
.
* Pentru țările arabe, Dacia va produce, în premieră, mașini-capcană.
Conform obiceiului, Băsescu va testa primul exemplar.
.
* După programul „cornul și laptele” se studiază implementarea unor noi programe pilot:
– perna și plapuma la Senat,
– copy și paste la Guvern și
– lacrimi și whiskey la Președenție.
.
* Deputatul Raluca Turcan, despre TVR HD:
„De ce domnilor, îmi puteți explica și mie de ce are nevoie România de un post TV Hunedoara, chiar așa am ajuns?”
Îi răspundem noi: din același motiv pentru care România are nevoie de un deputat suficient de idiot încât să confunde High Definition cu Hunedoara.
.
* Dacă aveți de gând să mergeți la Cazino, îmbrăcați cei mai frumoși chiloți. S-ar putea să vă întoarceți numai în ei!
.
* Bineînțeles că ajutorul psihologului este întotdeauna binevenit. Dar să înjuri este mult mai ieftin.
.
* – Eu am ajuns în sfârșit la o înțelegere cu soția mea. O zi mă duc eu la cumpărături, o zi ea.
– Și sunteți mulțumiți?
– Bineînțeles! O zi bem, o zi mâncăm…
.
* Statisticile arată că 25% dintre femei iau medicamente pentru afecțiuni psihice.
Asta este groaznic! Înseamnă că 75% dintre ele trăiesc în societate fără nici un tratament!
.
* Statisticile divorțurilor arată că părinții care fug de acasă sunt mult mai mulți decât copiii.
.
* Bulă, la reuniunea de 20 de ani, se adresează foștilor lui dascăli:
– Stimații mei profesori. Mă tot frământă o întrebare: Chiar atât de imbecil eram, de mă tot lăsați corijent?
– Vaaai, se poate, domnule ministru?!?
.
* Bărbații sunt ca fierul de călcat. Te aburesc până te ard!
.
* Într-o grădiniță din America, educatoarea le promite copiilor 2 $ dacă vor răspunde exact la întrebarea: „Cine a fost persoana cea mai importantă din istoria omenirii?”
Se scoală Sean, irlandezul, și zice că St. Patrick.
– Greșit, următorul la rând!
Se scoală Mc. Queen, scoțianu, și zice că St. Andrew.
– Greșit, următorul…
Se scoală Shlomo, evreul, și zice că Isus Cristos.
Educatoarea îi dă cei 2 $ pentru răspunsul corect, și-l întreabă, totuși, cum se face că evreii îl recunosc pe Isus ca cel mai important om din istorie.
Răspunsul lui Shlomo:
– Eu știu de fapt că cel mai tare din istoria umanității a fost MOISE, dar BUSINESS IS BUSINESS!
.
* Într-o maternitate nasc o unguroaică, o ardeleancă și o negresă. Se încurcă brățările la copii și atunci doctorul zice:
– Să-l chemăm pe ardelean că-i mai calculat și dacă își recunoaște copilul am scăpat.
Vine ardeleanul și alege copilul negru, la care doctorul zice:
– Ce faci, băi, ești nebun? Nu vezi că-i negru?
La care ardeleanul răspunde:
– Da, dar unul dintre ăia doi e ungur și eu nu risc.
Epigrama care mușcă (XCV)
LOTERIA METEOROLOGILOR
La meteo se prezice
O vară prea secetoasă,
De unde putem deduce
Că va fi foarte ploioasă.
Educație autohtonă
Iarăși e vineri 13. Dar nu asta mă deranjează, ci căldura care se instalează pe măsură ce se apropie miezul zilei și care se resimte mai puternic la etajele superioare. În astfel de zile regret aerul mai răcoros de care aveam parte la casa cu curte și cu pomi umbroși, pe care am abandonat-o anul trecut. Ce mult contează câteva grade în minus!
Ies pe balcon doar dimineața, când soarele e prea timid pentru a mă arde, iar aerul tocmai bun pentru o cură de prospețime. De la etajul al doilea văd lumea grăbindu-se în toate direcțiile. Unii spre serviciu, alții spre magazine și piețe, iar copiii către școală. Chiar în fața mea, la vreo 100 de metri, se află un birou al Apa Nova, locul unde se achită lunar apa consumată. Din sediu iese un bărbat supraponderal, cu câte o pungă plină în fiecare mână. Îl privesc apatic cum îi șoptește ceva unui pici de vreo 5-6 ani, apoi îi pasează bagajele. Copilul le prinde cu dificultate și străbate cu ele vreo 50 de metri, ajungând pe zona verde a unui bloc din vecinătate. Acolo se opintește din răsputeri și le aruncă cât mai departe de trotuar și cât mai aproape de zidul clădirii. Omul de la Apa Nova îl aprobă, dând mulțumit din cap, în timp ce eu priveam costernat.
Din fericire, o doamnă care tocmai trecea pe lângă băiețaș, îl apostrofează pe acesta, însă domnul corpolent strigă la ea:
– Lasă-l, cucoană, ce te bagi matale! Nu vezi cât e de mic? Cum să care el două pungi mari și grele până la tomberon?
Doamna se uită la omul cu brațele încrucișate și cu gură mare și plecă fără să mai răspundă ceva. Sunt convins că nu știa cine-l însărcinase pe puști să arunce gunoiul pe zona verde. Și chiar dacă ar fi știut, probabil că s-ar fi temut să se certe cu bărbatul de la Apa Nova. Eu am rămas cu un gust amar și cu încă o explicație a gunoaielor care apar mereu în jurul nostru. Sunt sigur că omul acela gras nu era la prima lui acțiune de acest fel. S-ar fi putut ca în alte dăți să apeleze la alți copii, cu același îndemn. Poate că le dădea de o înghețată, numai să-l scape de mizerii.
Mă întreb ce învață copiii din astfel de exemple și răspunsul nu-i greu de dat. Dacă oameni în toată firea, cu funcții de invidiat, îi îndeamnă să arunci gunoiul pe spațiul verde, firește că așa vor face mereu de acum-încolo. Și așa vor învăța și alți copii să facă, pentru că exemplele rele sunt cele mai molipsitoare. Iar când cineva le atrage atenția că nu e bine, poate să aibă mari probleme dacă prin preajmă se află un tip masiv, arțăgos și prost educat, cum e domnul de la Apa Nova.
Regula celor 5 secunde
Putem mânca alimentele scăpate pe jos preț de câteva secunde?
„Regula celor 5 secunde” există cu adevărat și poate fi aplicată, întrucât alimentele scăpate pe jos pot fi mâncate fără riscuri deosebite pentru sănătate, mai ales dacă este vorba de felii de pâine prăjită, potrivit unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Aston din Marea Britanie.
Mai mulți experți în microbiologie au dorit să testeze „regula celor 5 secunde” și să vadă dacă această teorie se aplică tuturor alimentelor scăpate pe jos, potrivit dailymail.co.uk.
În mod surprinzător, cercetătorii au descoperit că este mai puțin probabil ca bacteriile să se lipească de alimentele scăpate pe suprafețe mochetate și că alimentele umede, precum pastele și dulciurile, sunt acelea în cazul cărora se aplică cel mai bine „regula celor 5 secunde”.
Studiul a fost realizat de studenții din ultimul an de la Facultatea de Biologie din cadrul Universității Aston, coordonați de profesorul Anthony C. Hilton. Ei au monitorizat transferul unei bacterii comune – Escherichia coli (E coli) – și al bacteriei Staphylococcus aureus (S. aureus) de la suprafețe de interior (mochetate, laminate și acoperite cu gresie) pe diverse tipuri de produse alimentare.
Alimentele testate au inclus bucăți de pâine prăjită, paste, biscuiți și dulciuri lipicioase, care au fost lăsate pe podea între trei și 30 de secunde.
Studiul a confirmat faptul că timpul este un factor semnificativ pentru transferul bacteriilor de pe podea pe alimente, însă tipul pardoselei este factorul decisiv.
Suprafețele carpetate sunt acelea care permit cel mai puțin transferul de bacterii, în orice perioadă de timp – a fost cazul pentru toate cele patru tipuri de produse alimentare testate.
Pâinea prăjită este alimentul care prezintă cel mai mic risc de a „aduna” bacterii de pe orice tip de suprafețe, însă doar dacă este uscată. Pâinea prăjită cu unt sau dulceață crește riscul de a atrage microbi. Alimentele umede, precum pastele și dulciurile, pot fi ridicate de pe jos într-un interval de 5 secunde, fără să contracteze bacterii – însă, dincolo de această perioadă, riscul de infectare crește considerabil.
Suprafețele laminate și cele acoperite cu gresie sunt cele mai „rele” tipuri de pardosele, întrucât transferă cele mai multe bacterii pe alimente.
Cercetătorii de la Universitatea Aston au făcut un alt studiu pentru a identifica numărul persoanelor care respectă „regula celor 5 secunde”. Rezultatele au arătat că 87% dintre persoanele intervievate au spus că ar mânca alimentele scăpate pe jos sau că au făcut deja acest lucru în trecut.
Mai mult de jumătate (55%) erau femei și 81% dintre ele au spus că respectă „regula celor 5 secunde”.
Sursa: Mediafax, Daily Mail
Convorbiri aviatice
O selecție de convorbiri „curioase”, dar autentice (!?!) dintre piloți și turnul de control:
.
* Tower: – Pentru a evita poluarea sonoră, virați 45 grade spre dreapta.
Pilotul: – Ce poluare sonoră putem produce la 7.000 m altitudine?
Tower: – Cea rezultată din coliziunea voastră și 727-le care vine spre voi!
.
* Tower: – Sunteți un Airbus 320 sau 340?
Pilot: – Un A 340, desigur!
Tower: – Sunteți amabil în acest caz, ca înaintea startului să porniți și celelalte două motoare?
.
* Pilot: – Bună dimineața, Bratislava!
Tower: – Bună dimineața. Pentru informația dumneavoastră: aici e Viena!
Pilot: – Viena?
Tower: – Da.
Pilot: – Dar de ce? Doar voiam să mergem la Bratislava.
Tower: – Okay. În acest caz degajați și zburați spre stânga.
.
* Tower către un pilot care a efectuat o aterizare deosebit de dificilă:
– O aterizare nu trebuie să fie un mister. Pasagerii trebuie să știe când au aterizat.
Pilot: – Nu-i nimic, că oricum, în acest moment ei aplaudă!
.
* Pilotul unui zbor Alitalia, căruia un fulger i-a stricat jumătate din instrumentele din cockpit:
– Am rămas fără instrumente! Nimic nu mai funcționează! Până și altimetrul a renunțat să mai indice ceva…
După circa 5 minute de lamentări, se aude comentariul unui pilot de pe un alt aparat:
– Tacă-ți gura și mori ca un bărbat!
.
* Pilot: – S-a aprins o lampă indicatoare!
Tower: – Păi, să sperăm să fie mai multe aprinse.
Pilot: – Da, dar numai asta scoate așa mult fum!
.
* Pilot: – Mai avem foarte puțin combustibil. Așteptăm urgent instrucțiuni.
Tower: – Care vă este poziția? Nu vă pot vedea pe ecran.
Pilot: – Staționăm pe pista 2 și așteptăm cisterna de o eternitate!
.
* Tower: – Aveți probleme?
Pilot: – Am pierdut busola.
Tower: – După cum zburați, credeam că ați pierdut toate instrumentele.
.
* Tower: – După aterizare, mergeți spre Taxiway Alpha 7, Alpha 5, Whiskey 2, Delta 1 și Oscar 2.
Pilot: – Unde e asta? Noi nu cunoaștem organizarea aeroportului.
Tower: – Nu-i nimic. Și eu sunt doar de două zile aici.
.
* Pilot: – Rog să ne permiteți decolarea.
Tower: – Regretăm, dar n-avem planul vostru de zbor. Încotro zburați?
Pilot: – Spre Salzburg, ca în fiecare luni.
Tower: – Da, dar azi e marți!
Pilot: – Cum? Păi, în cazul ăsta avem liber!
.
* Tower: – Înălțimea și poziția?
Pilot: – 1,80 m și stau așezat pe scaunul din stânga-față.
.
* Tower către pilotul amator:
– Cine e la bord?
Pilot: – Pilot, doi pasageri și un câine.
Tower, după aterizarea „jumulită” a pilotului amator:
– Și totuși, de ce ați lăsat câinele la comenzi?
.
* Tower: – Aveți sau nu aveți destul combustibil?
Pilot: – Da.
Tower: – Da, ce?
Pilot: – Da, Sir!!!
.
* Tower: – Comunicați ETA-ul (Estimated Time of Arrival).
Pilot: – Hmmmmm… Marți mi-ar conveni cel mai mult.
.
Sursa: e-mail
Revolta din ogradă: Valea Veșnic Verde
Mergeau în ritm alert, fiind convinși că la capătul acestui ultim obstacol îi aștepta odihna binemeritată. După miezul nopții au simțit că se face frig, dar nu s-a plâns niciunul, ba chiar au iuțit pașii. Până dimineață nu s-au oprit nici măcar să bea lapte de cocos.
La răsăritul soarelui erau obosiți, însetați și flămânzi. Au făcut un popas pentru a se întrema și au ațipit o bună bucată de vreme. Hamlet, Gogu și Chițac au profitat de umbra ce o făcea trupul solid al lui Călin și s-au adăpostit de razele nemiloase ale soarelui. Pe la amiază, umbra a dispărut și arșița i-a trezit.
Au mai spart o nucă și, după ce s-au înfruptat din ea, au verificat indicația Pietrei Cunoașterii, iar apoi au pornit prin nisipul fierbinte. Ca de obicei, curcanul era cocoțat pe căluț și scruta cu mare atenție depărtările, în timp ce șoricelul se ținea bine pe cățel, de unde-l tot îndemna să nu rămână în urma celorlalți.
Era tare greu să străbată un asemenea cuptor și pauzele erau din ce în ce mai dese și lungi. Seara a venit ca o binecuvântare și au profitat de ea din plin. S-au înfrupat di lapte și au ațipit din nou. Când s-au trezit era frig, au mâncat și au pornit iar la drum. Trei zile și trei nopți a durat această corvoadă, după care au observat, cu amărăciune, că nu mai aveau nuci și oboseala era din ce în ce mai mare. În schimb pașii le erau tot mai mici, la fel ca și speranțele care le dăduseră aripi până atunci. Setea îi chinuia și vederea le juca feste de la atâta concentrare. În cea de-a patra zi, pe când soarele era chiar deasupra capului, se auzi glasul lui Gogu, care striga cât îl ținea pliscul:
– Am ajuns! Am ajuns! Văd verdeață și apă. E chiar înainte. Să ne grăbim!
Au luat-o la goană și au fugit până când i-au lăsat puterile pe Călin și pe Hamlet, dar degeaba. S-au oprit cu limbile scoase și au cercetat din nou orizontul, care le arăta încontinuu aceeași mare albă de nisip. Cățelul, frânt de efort, a mai avut puterea să-i reproșeze curcanului:
– Te ții de păcăleli? Nu văd nicio apă sau verdeață. Ce e cu tine?
– Poate că a avut vedenii…, își dădu cu părerea șoricelul. Se întâmplă în deșert. Se cheamă Fata Morgana. Am văzut la televizor.
Gogu se simți jignit:
– Mai lasă-mă cu televizorul tău! Te crezi tare deștept, c-ai stat în casa omului? Te-aș vedea în locul meu ce-ai face! Îți închipui că e ușor să fii conducător? Să fii mereu atent la direcție? Eu chiar am văzut ceva și nu e vorba de nicio fată. Poate că nu mai avem mult de mers.
– Cred că și eu am văzut ceva, interveni Călin cu o jumătate de gură.
– Vezi, vezi?, se bucură curcanul. Nu cred că ne-am înșelat amândoi.
Nimeni nu a mai comentat și după un timp au continuat drumul. Noaptea i-a prins dezamăgiți și tăcuți. A doua zi simțeau că nu mai pot de sete. Mergeau încet și cu capetele plecate. Rareori ridicau privirea și încercau să deslușească ceva promițător, însă era în zadar. Tot Gogu a fost cel care i-a trezit din amorțeală:
– Valea Veșnic Verde! Uite valea. Mai avem puțin!
Imediat și-au ridicat privirile în direcția arătată de curcan, dar Chițac și Hamlet nu vedeau nimic în zare, plus că nici direcția nu era înainte, ci spre dreapta lor. Gogu o ținea morțiș:
– Haideți, să mergem! Ce mai așteptați? Călin, ia-o la galop!
– Eu nu văd nimic, zise șoricelul.
– Nici eu, completă Hamlet. Nu mă duc încolo. Sunt obosit, mi-e sete și cred că iar umbli după himere.
– Ba e ceva real! Văd foarte clar! Sunteți orbi sau ce-i cu voi!? Căline, tu vezi?
– Cred că văd și eu: Da, da… chiar foarte bine. Să mergem!, și calul a luat-o la fugă, îmboldit întruna de curcan.
Cățelul și șoricelul strigau zadarnic să se oprească. Au rămas singuri, privind cu tristețe la prietenii lor nebuni. Oare se vor întoarce? Își vor da seama la timp că aleargă după o iluzie sau vor cădea răpuși de sete și căldură? Cu lacrimi în ochi, au pornit agale înainte. Nu mai aveau Piatra Cunoașterii, dar ce mai conta? Trebuia doar să țină aceeași direcție. Și le era o seteee…
A venit o nouă noapte și au visat frumos, cum beau apă din Valea Veșnic Verde… și era așa răcoare și bine! Dimineață șoricelul s-a trezit târziu, obligat de razele puternice ale soarelui. Hamlet respira greu și nu dădea semne că ar vrea să se scoale. Doar după ce i-a strigat în ureche și l-a mușcat puțin, câinele a deschis ochii și a mormăit cu o voce stinsă:
– Eu nu pot să merg mai departe. Nu mai am putere și nici speranță. Du-te tu, dragul meu prieten, căci meriți să-ți găsești o familie care să te iubească.
Degeaba l-a implorat Chițac să se ridice și să-l însoțească, zadarnic a plâns și l-a asigurat că nu mai este mult; cățelul a închis ochii și nu a mai dat nici un semn de viață. Se vedea treaba că nu avea încotro și trebuia să purceadă singur la drum, nu înainte de a-și lua rămas bun:
– Rămâi cu bine, cățeluș! Am să găsesc Valea Veșnic Verde și am să vin cu ajutoare după tine. Ai să vezi că am să vin! Tu, odihnește-te până atunci.
Și a pornit șoricelul prin marea de nisip fierbinte, cu sufletul răvășit de despărțirea amară. Lăbuțele îl frigeau, gâtul îi era uscat, ochii orbiți de lumina prea puternică. A mers întruna, căci, dacă s-ar fi oprit, ar fi riscat să fie prăjit de nisip.
La un moment dat nu a mai simțit fierbințeala, nici setea, iar privirea îi era din nou ageră. Soarele deveni blând și el s-a oprit mirat. Chiar în fața lui începea o vale verde, brăzdată de un râu sprinten și limpede. Peste tot erau flori și animale prietenoase. S-a apropiat cu inima-i bătând trepidant și ce să vezi: chiar înaintea lui păștea Călin, iar alături de el erau Gogu și Hamlet. Nu-i venea să creadă și i-a întrebat cum au ajuns. A răspuns Gogu:
– Dragul nostru prieten, întotdeauna la capătul unui drum lung și greu e Valea Veșnic Verde. Nu trebuie să te îndoiești de asta și nici să te temi că ai greșit direcția. Cu toții ajungem în acest loc minunat. Oamenii de aici sunt buni și am cunoscut o mulțime de curci simpatice. Căluțul și-a regăsit părinții, iar cățelușul are un băiețel cu care se joacă mereu. Du-te și-ți caută și tu rudele!
– Dar nu se poate!, a exclamat șoricelul. Părinții mei sunt morți. I-a mâncat pisica.
La această remarcă, prietenii lui au zâmbit cu un înțeles ascuns. Aveau dreptate: toate rudele lui dispărute erau acolo, la o casă unde pisica nu le făcea niciun rău, iar oamenii erau veseli și prietenoși mereu. Deci asta era Valea Veșnic Verde! Parcă era raiul despre care auzise la televizor.
Sfârșit
