racoltapetru6

O zvârcolire violentă îl trezi pe bărbat din dulcea somnolență. Zakala se smulse din brațele lui și se ridică în picioare. Era destul de lucidă, dar șocată peste măsură de ceea ce vedea. Privirea ei intrigată se muta febril de la cercetarea propriului corp, la cel al lui Relu și apoi a locului. Se opri doar la vederea sabiei de alături, pe care piciorul ei o aruncă în sus cu dexteritate, iar mâna-i cea sănătoasă o prinse din zbor.

– Ce mi-ai făcut, sălbaticule?, se răsti ea, îndreptând arma spre pieptul omului luat prin surprindere.

– Știu și eu? Poate că… ți-am salvat viața?, răspunse el privind-o atent în ochi.

Oricât de rapid își revenise din somnul adânc, se putea sesiza efortul pe care-l depunea ca să rămână dreaptă. Ochii îi clipeau des, mâna îi tremura ușor și își muta mereu greutatea de pe un picior pe altul.

– Ți-ai pus labele pe mine? M-ai întinat cu atingerea ta dezgustătoare!? Spune-mi totul, înainte să te străpung ca pe un animal!

– Nu-ți spun nimic până nu iei sabia din fața mea! Nu vezi că de-abia te ții pe picioare? Nu simți cât ești de slăbită de foame și de la sângele pierdut? Mai bine ai sta jos și ai încerca să mănânci din friptura pregătită de dimineață.

Regina era și mai uluită de curajul bărbatului neînarmat, pe care avea acum ocazia să se răzbune. Doar că moartea lui era prea ușoară, după cât de des se gândise la ea, iar satisfacția nu-i era suficientă. Mai bine să-și prelungească acea plăcere, fiind sigură că el oricum nu va pleca nicăieri, ba chiar o putea servi până își va reveni complet. Doar atunci îl va măcelări cu cea mai mare plăcere. De altfel chiar se simțea slăbită, iar puțină hrană era binevenită.

– Ești complet nesăbuit, Omule din Stele. Dar te iert deocamdată, doar pentru a-mi spune tot ce mi-ai făcut cât timp eram adormită. Apoi mă voi mai gândi ce să fac cu tine.

Se așeză jos, păstrând o anumită distanță de siguranță și protocol, puse arma alături și se servi singură dintr-o bucată de carne rumenită. În timp ce mânca încet, asculta cu atenție spusele lui Relu și își cerceta curioasă corpul, haina străină care-i ținea de cald și pansamentul improvizat. Parcă se mai liniști când află toate detaliile îngrijirii, dar ura ei rămânea tot neștirbită. Mai ales că fusese atinsă de către un muritor oarecare, ce-i pătase și onoarea răpind-o. Dar toate la timpul lor.

– E timpul să plecăm, zise ea după ce sorbi câteva picături din apa lacului. Tu vei veni cu mine, ca prizonier.

Relu n-avea de gând s-o urmeze, dar nici să o lase singură. Un miros tot mai accentuat de lemn ars le captă atunci atenția, iar prin intrarea grotei se puteau vedea dâre lucioase de fum. Amândoi erau curioși ce se întâmplă afară și au ieșit deodată să se îngrozească de iadul din jurul lor. Pădurea era cuprinsă de foc și aerul tot mai greu de respirat. Zakala își dădu seama că nu putea înainta spre tabăra ei, căci tocmai de acolo venea potopul. Poate că drumul spre ocean era cea mai bună alegere, iar timpul era esențial. Se întoarse către bărbatul din apropiere, care-și luase sabia în mână și era pregătit să se apere:

– Rămâne pe data viitoare, Omule din Stele.

Apoi se avântă printre rugurile verticale, care trosneau amenințător, și perdelele orizontale de foc și fum ce ascundeau capcane mortale. Relu se hotărî la fel de rapid să o urmeze îndeaproape. Atmosfera devenea tot mai irespirabilă și inevitabilul s-a produs. Regina n-a rezistat efortului și curând s-a prăbușit la pământ, inconștientă. Bărbatul sări să o ridice pe umărul său, luând-o apoi la fugă spre sud. Doar în partea aia mai aveau șanse să scape din îmbrățișarea incandescentă a pârjolului. Animalele derutate îl depășeau fără să-l bage în seamă, unele din ele alergând în direcții greșite și scoțând țipete disperate de durere sau frică.

Nu era posibil să mai găsească drumul pe care a venit, ci doar instinctul era cel care-l călăuzea pe Relu spre salvare. Nu era nici ușor să care făptura înaltă și bine făcută a Zakalei, de multe ori trebuind să schimbe greutatea pe alt umăr și să se asigure că femeia mai respira. Dar a avut noroc și dragostea i-a dat parcă aripi. În cele din urmă a răsuflat ușurat la vederea terenului neted ce ducea spre plajă. În întâmpinarea lui au sosit ambele echipe de căutare ale halanilor, dar și Gavrilă, Carmen și Florica. Aceștia au dat, în cele din urmă, de canoe și apoi de urmele ce duceau spre pădure. Tocmai se pregătiseră să plece în căutare, când fumul tot mai intens ce se ridica i-au făcut să înțeleagă că ronii au trecut la acțiune.

Bobo era cel mai întărâtat și prima lui reacție a fost să se răzbune pe Zakala. Cu greu l-au potolit pământenii și numai prin promisiunea unei pedepse ulterioare.