Ambele femei se uitau la el, curioase, în timp ce-și sorbeau cafeaua de dimineață și trăgeau cu nesaț din țigări. După cum îi arătau hainele, era și cazul să zăbovească mai mult printre articolele de îmbrăcăminte, din care Maricica tocmai primise articole de toamnă. Olguței îi plăcea fizionomia străinului, doar că arăta de parcă trăise în afara civilizației, și asta o intriga, după cum îi șopti Maricicăi. Dar cum nu puteau vorbi mereu încet, reluară firul discuției:
– Mare pezevenchi și Magnificul ăsta!, zise farmacista, zâmbind. Cum a dat-o el de gol pe șarlatană.
– Chiar așa, Olguță! De nu-i smulgea el baticul de pe cap, noi trăiam cu impresia că-i o femeie bătrână și amărâtă. Ai văzut ce păr lung avea?
– Cum să nu văd, Maricico, că i l-au răvășit cei trei băieți, până au pus-o pe fugă. Nu prea îmi place mie gașca asta a lui Magnificu, Țuțu și Popicu, dar, de data asta, bine au făcut! Să-i fie învățătură de minte și să nu mai calce pe aici. Se dădea sărmană și trăia din bunătatea noastră, în loc să meargă la muncă.
– Sau la pușcărie, că o fi făcut ea ceva dacă se ascundea astfel.
Bărbatul se apropiase, ținând în mână o pereche de pantofi, câteva haine, o pălărie și un cuțit de vânătoare. Cu cealaltă mână, întinse o sumă de bani și întrebă:
– Îmi ajung, pentru astea?
Maricica numără și apoi făcu un calcul rapid:
– Pardesiul ăsta e cam scump pentru cât aveți, dar am și mai ieftin. Stați să vi-l aduc. În felul acesta, încă vă mai rămâne ceva.
– Atunci am să iau și o pereche de ochelari din ăștia.
Femeia se conformă, în timp ce Olguța îl cerceta insistent pe client.
– Le împachetez?, întrebă Maricica.
– Dacă nu aveți o cabină în care să mă schimb…
– Nu avem, domnule.
– Îmi puteți spune unde-l pot găsi pe Magnificul ăsta?
– N-aveți decât să mergeți pe drumul principal și dați de o vilă nouă și mare, cea mai mare din localitate. Dacă-i acasă… însă sigur îl găsiți diseară, la discoteca de la Căminul Cultural. Doar e sâmbătă. Da’ ce treabă aveți cu el?, se interesă Olguța
– Am să-i transmit ceva, din partea unei cunoștințe comune.
Bărbatul plăti și porni spre ușă, de unde se întoarse și li se adresă:
– Ultimele salutări din partea Izei.
Femeile îl priveau mirate:
– Dar cine-i Iza?
– Cam târziu să vă întrebați asta, nu credeți?
Cu asta a ieșit afară, urmărit până la vitrină de Maricica și Olguța.
– Nu-i ăla câinele vagaboandei?
– Să știi că el e, iar Iza o fi numele ei, se dumiri Olguța. Ce-o fi vrut să zică tipul ăsta? Precis că se cunosc.
– Păcat de el, că nu arată rău deloc.
– Tot un coate-goale rămâne. Ca și ea, de altfel.
………………………………………………………………………………………………………
De masa celor trei prieteni se apropie un necunoscut îmbrăcat cam ciudat: un pardesiu lung, o pălărie cu boruri largi care-i acoperea fruntea și niște ochelari fumurii mari, deși soarele apusese, iar luminile din local nu te ajutau prea mult la vedere.
– Care dintre voi e Magnificul?, întrebă străinul, profitând de o melodie mai puțin zgomotoasă.
– Nu se vede?, întrebă un tânăr cu un păr coafat în formă de creastă de cocoș multicoloră.
La o ureche purta un cercel, iar cealaltă îi era pansată în dreptul lobului. Pe ambele brațe avea mai multe tatuaje, iar ceilalți doi îl flancau cu admirație. Cu toții fumau și aveau câte o bere în față.
– Cine întreabă?, se interesă liderul.
– Sunt doar un mesager, dar ceea ce-ți aduc e foarte important.
– Serios? Ce este? Să văd.
– E afară, că nu puteam să vin cu el înăuntru.
– Măi, precis nu faci mișto de mine? Ai grijă, nenicule, că o pățești rău dacă mă tragi în piept.
– Vorbesc foarte serios, haide și ai să vezi.
– Să mergem, băieți! Dar de nu-i ceva fain, ai încurcat-o!
În curtea luminată discret, îi aștepta Băiatu, cu o dorință nestăvilită de a rupe oasele celor care l-au lăsat fără stăpână. Cei doi însoțitori au luat-o la fugă, cu câinele după ei, în timp ce străinul îl imobiliză pe șeful lor, punându-i cuțitul la gât.
– Ce vrei, omule? Ce ți-am făcut?
– Câți ani ai, secătură?
– 17…
– Și ceilalți?
– 16, amândoi…
– Ce-ai pățit la ureche?
– Mi s-a infectat, să mor eu!
– Nicio grijă, că ai să mori dacă mă minți. Recunoști cercelul ăsta?
– Seamănă cu al meu… Auuu, mă doare mâna!
– E chiar al tău, criminalule! Ai violat, ai ucis și crezi că vei scăpa…
– Chiar dacă ar fi așa, ce-o să-mi faci? Sunt minor. Ești un ucigaș de copii?
– Sunt un ucigaș, dar ar fi prea simplu să-ți tai acum beregata. Te las să prinzi majoratul, iar atunci fii pregătit să ne reîntâlnim. Voi fi mereu în spatele tău și am să-ți număr ticăloșiile. Cu cât mai multe vei face, cu atât mai repede voi lovi și cu atât mai dulce-mi va fi răzbunarea. Din ziua aniversării, să te uiți mereu peste umăr, că te voi vâna ca pe o javră, la fel ca pe amicii tăi. Ar trebui să te transformi într-un sfânt, ca să mă răzgândesc, dar asta nu se poate. Nu-i așa, scursură?
Cu un gest de scârbă, bărbatul îl aruncă cât colo pe tânăr și își strigă câinele. O parte din petrecăreți se adunaseră deja în curte, iar unii dădeau alarma prin telefoane. Băiatu apăru la timp și, împreună cu stăpânul său, se pierdu în noapte.
