Meseriașii știu de ce

Posted on by racoltapetru6

Îmi fac mea culpa și recunosc că nu mă pricep la curățenie, dar îmi place să fie curat în jurul meu. Să nu credeți că e atât de simplu, fiindcă și această meserie își are secretele ei, scule moderne și consumabilele cele mai potrivite. Menajera care vine la mine știe acest lucru și îmi arată de fiecare dată motivul pentru care face anumite alegeri.

logo_marketonline_mic

Am fost intrigat, de pildă, de ce își aduce aspiratorul de acasă, în loc să-l folosească pe al meu, că doar e nou și puternic. A zâmbit înțelegătoare la întrebarea mea și mi-a explicat precum unui elev neștiutor: o fi aspiratorul meu mai scump și mai mare, dar nu e sănătos și nici foarte eficient. Pe când al ei se bazează pe o tehnologie inovatoare cu filtrare prin apă. E vorba de un Rohnson Aquatech R144 și ea a fost prima din localitate care l-a comandat de la un Magazin online aspiratoare. Imediat a fost asaltată de alte femei din branșă, care nu voiau să rămână mai prejos.

Aspirator Rohnson AquaTech R144, Putere 1550W, Capacitate 15 L, Filtrare prin apa, Functie de suflare, Negru/Portocaliu

La prima vedere nu înțelegeam ce mare diferență poate să fie între aparatul meu și cel al femeii, și mai ales de ce trebuie să-l care de fiecare dată după ea. Dar mi-am dat seama că îl aducea nu numai pentru că aspira mult mai ușor și bine cu el – fapt constatat și de mine, de la prima demonstrație -, dar și pentru sănătatea celor din preajmă, inclusiv a mea. Rohnson Aquatech are un filtru HEPA prin care reține 99,99% din particulele de praf mai mari de 0,3 microni. Acest praf este filtrat cu apă, devenind imediat inofensiv și fără vreun risc de a mai intra în contact cu el, așa cum se întâmpla când schimbam sacul aspiratorului meu. Performanța noului aspirator se vede și cu ochiul liber: toate suprafețele rămân lună de curățenie. Deplină admirație pentru profesionalismul menajerei mele și apreciere pentru aparatele cu care lucrează.

Acest articol participă la competiția SuperBlog Spring 2016

Mat ajutor

Posted on by racoltapetru6

S-ar zice că șahiștii sunt oameni liniștiți și răbdători, care stau tăcuți la masa lor și analizează miile de variante ale jocului, fără să bage de seamă ce se întâmplă în jurul lor. De fapt, majoritatea, chiar așa sunt, doar că întâlnim adesea excepții care ne intrigă, indiferent că se întâmplă între cei din elita acestui joc al minții ori dintre aspiranți. Amintesc aici pe doi campioni ai ciudățeniilor și extravaganței, cum ar fi Bobby Fischer și regretata noastră Elisabeta Polihroniade, ultima renumită prin ieșirile ei violente.

Din păcate, n-am avut colegi atât de celebri, dar am cunoscut mulți șahiști cu temperament irascibil. Țin minte că jucam în campionatul județean individual, iar primii patru clasați mergeau mai departe în semifinalele naționale. Eram tânăr și fără prea multe meciuri la activ, iar, înspre final, nu mai aveam șanse de calificare. Printre ultimele partide care se mai jucau, era cea dintre doi prieteni din Vișeu.

Primul era mic de statură și nici la șah nu se evidențiase prea mult, dar în această partidă trăgea cu dinții. În schimb, adversarul lui era înalt și bine făcut, pentru că dacă ar fi câștigat partida, mergea mai departe și avea posibilitatea să obțină titlul de candidat de maestru. Torok, îl chema pe cel solid și din ce în ce mai nervos că nu își dovedește concitadinul. Noi, cei adunați în jurul lor, îl vedeam cum îi face semne clare partenerului, ca să facă o greșeală și să cedeze. Micuțul se făcea că nu aude, nu vede, și juca în continuare cu atenție. Până când au ajuns amândoi doar cu câte un nebun de culori diferite.

Firește că trebuia să se declare remiză, însă că Torok nu era de acord, iar regulamentul prevedea că după 40 de mutări, egalitatea e consemnată oficial. Torok se arăta disperat și nu voia să accepte situația, astfel că, la un moment dat, își trage pur și simplu adversarul de mână și îl scoate afară. S-au întors după un sfert de oră, micuțul find vânăt la un ochi și cu fața umedă de lacrimi. Deși era clar ce s-a întâmplat, arbitrul nu a intervenit, de frica bătăușului, care avea și o funcție înaltă în domeniul pădurilor.

Șahul artistic are o secțiune de compoziții numită „mat ajutor”, unde negrul și albul colaborează cât mai eficient și inventiv pentru a-l face mat pe regele negru. Teoretic, și în această partidă se putea ajunge la mat, dacă cineva voia neapărat să piardă și făcea cele mai „proaste” mutări. Și era o singură poziție în care se putea obține victoria, cu regele pus în colț și nebunul care să-l înghesuie. Chiar așa a și făcut bietul om amenințat, iar arbitrul a fost nevoit să consemneze victoria bătăușului. Bineînțeles că a mers la semifinale, dar a ajuns pe ultimul loc. Însă el o fi considerat că-i mai bine să fie „codaș la oraș, decât fruntaș la sat”.

Pe parcursul campionatelor la care am participat, am întâlnit multe astfel de cazuri. De pildă, unul mă avertiza că mă poate face praf în câteva mutări, dar îmi cedează partida dacă îi ofer punctul fratelui său, din aceeași grupă, care vrea să câștige și el gategoria I. N-am cedat presiunilor și nici n-am regretat. Pentru mine conta mai mult frumusețea partidelor disputate, indiferent de rezultat.

Susțin din nou că de pe tabla de șah se pot trage importante învățăminte. De data asta ar fi cum că mulți oameni așteaptă ajutorul tău, iar dacă nu-l obțin, te obligă să li-l dai. Nu trebuie să te lași înfrânt, fiindcă n-o să-l ajute prea mult, iar tu vei fi mereu călcat în picioare.

Eunucul: Iza (III)

Posted on by racoltapetru6

Era evident că tăcerea nu era o opțiune de durată și, în cele din urmă, răspunsurile trebuiau date, oricât de periculoase ar putea să fie. Mai ales că Romi devenise agitat și era pe cale să-și descopere singur rănile. Astfel că femeia se așeză la căpătâiul bolnavului și începu să-i povestească:

– Era o noapte liniștită, când Băiatu a început să latre întruna și să se ceară afară. ”Băiatu” îi zic câinelui meu, pe care l-am găsit rănit de vânători și care s-a atașat de mine după îngrijire.

– Bine, bine… Lasă asta și treci la subiect!, se răsti bărbatul, iritat de deviere.

– Câinele nu-mi mai făcuse probleme de genul ăsta, lucru ce m-a făcut curioasă. Am ieșit singură în întuneric, de teamă că Băiatu m-ar fi dat de gol. Ochii îmi sunt obișnuiți cu vederea în astfel de condiții, iar pașii m-au purtat adesea prin fiecare locușor din împrejurimi. Undeva din depărtare, cerul reflecta luminile puternice ale unor faruri, iar un sunet de portiere trântite îmi confirmă bănuiala.

– Știi ce? Nu sunt interesat de amănunte, vreau să aflu ce am pățit și cum am ajuns aici? Mă înțelegi?

– Ai răbdare, ajung eu și acolo, dar vreau să afli cum s-a întâmplat. Nu fii atât de enervant, că nu-ți mai zic nimic.

Romi încercă să se stăpânească, bombănind ceva în barba care-i crescuse binișor.

– Așaaa… , continuă ceva mai satisfăcută Iza. Mă iau eu după semnale și ajung tocmai în Râpa Ursului. E un loc periculos, unde chiar mișună urșii. Cel mai mare își avea ascunzătoarea tocmai în această grotă…

– Ceee? Sunt într-o grotă din pădure?!

– Vezi că iar mă întrerupi?, se oțărî femeia. Apoi, după o mică pauză, își reluă șirul:

– Buuun… Am distins curând voci de oameni și zgomote de crengi călcate în picioare. Erau doi și cărau cu ei ceva greu. Bine că n-am venit cu câinele, că ar fi sărit la ei și nu știu ce s-ar fi întâmplat. Vorbeau de o lopată și de șeful lor, care i-a însărcinat să îngroape „mortul”. M-am gândit imediat la crimă și urechile îmi erau ciulite precum la vulpea urmărită de ogari. Așa am auzit cum au pus jos greutatea și au început să sape. Dar frica le cam dădea târcoale celor doi și orice zgomot mai suspect îi făcea să tresară. Un urlet mai puternic de jivină le-a pus capac, făcându-i să-și schimbe planurile. ”Mă, io zic să plecăm fără să-l mai băgăm în groapă. Oricum o să-l mănânce sălbăticiunile, iar șefu’ n-o să știe”. O propunere ce a fost primită cu bucurie de tovarășul lui. Au abandonat acolo încărcătura și s-au grăbit înapoi, iar după puțină vreme am auzit mașina plecând.

Iza se opri pentru câteva clipe, de parcă încerca să-și amintească mai bine. De fapt își căuta cuvintele potrivite, iar bărbatul se temea să mai intervină. Femeia continuă aproape șoptit:

– M-am apropiat cu inima strânsă de sacul negru ce se distingea cu greu în vale. L-am deschis mai bine, iar înăuntru am dat de trupul unui bărbat care părea mort, într-adevăr. Noroc că mama mea a fost medic și m-a învățat de mică anumite lucruri și moduri de acordare a primului ajutor. Datorită acestor cunoștințe mi-am dat seama că erai doar leșinat, cu un puls foarte slab.

– Eu eram ăla…, gândi cu voce tare Romi.

– Bine că sacul aluneca ușor peste mușchi, frunze și alte resturi vegetale. Chiar și așa, mi-a fost foarte dificil să te urc până în apropierea grotei, oprindu-mă adesea să-ți verific starea. Trebuie să recunosc că ai o inimă puternică, care s-a încăpățânat să bată încet, dar fără întrerupere. În schimb eu era să leșin în urma efortului de a te căra după mine și mi-a trebuit un timp să-mi revin, după ce am ajuns. Abia către dimineață am reușit să te examinez la lumina lămpii.

Urmă o altă pauză, mai îndelungă.

– Spune-mi ce am, că pot să suport.

Era îndemnul pe care-l aștepta femeia.

– Ai fost împușcat în piept și înjunghiat în burtă. Noroc că tăietura nu e prea adâncă, iar glonțul nu a atins niciun organ vital. Nici hemoragia nu a fost prea persistentă, tocmai fiindcă ai fost în stare de leșin sau comă, iar inima a bătut aproape imperceptibil.

– Uuuf! M-am speriat că e mai rău. Bine că am rămas întreg și am toate membrele, deși nu prea le simt. Le am, nu?

– Ai fost și bătut bine, că ești plin de vânătăi. Corpul își revine încet, iar membrele le vei simți pe parcurs. Cele pe care le mai ai.

– Ce tot vorbești acolo?! Ce-mi lipsește? O mână?…

Iza negă din cap.

– Un picior?…

Încă o negare.

– Două?…

– Ai ambele picioare și amândouă mâinile.

– Atunci ce?!

– Romi… Oamenii care ți-au făcut asta au fost foarte cruzi și te-au mutilat îngrozitor. N-am mai văzut așa ceva în viața mea și, crede-mă, am văzut multe.

– Ce mi-au făcut, femeie? Ce puteau să-mi facă?!… Doar nu…

Iza aprobă din cap și îl mângâie tandru pe frunte.

– Te-au castrat…

Ce trebuie să facă bărbații pentru ca soțiile lor să fie fericite?

Posted on by racoltapetru6

Bărbații care doresc ca soțiile lor să rămână fericite și să beneficieze de un standard de viață superior trebuie să petreacă peste 50 de ore la serviciu în fiecare săptămână, potrivit unui studiu american publicat de curând în revista Social Forces, informează dailymail.co.uk.

barbatcuplu

Cu cât soții fac mai multe ore suplimentare, cu atât soțiile lor devin mai sănătoase, iar maximul de beneficii este obținut atunci când soții lucrează peste 50 de ore pe săptămână, afirmă autorii studiului.

În schimb, în cazul soțiilor care fac multe ore suplimentare, sănătatea soților lor rămași acasă are de suferit – sarcinile gospodărești devin o povară tot mai mare, iar ei nu mai au suficient timp pentru a face sport.

Studiul a fost realizat pentru a contoriza efectul pe care îl are asupra vieții de familie egalitatea de pe piața muncii între cele două sexe, începând din anii ‘7o. Oamenii de știință au analizat relațiile de familie pe care le-au avut aproape 4.000 de femei și bărbați de vârstă mijlocie între 1979 și 2004. Cei mai sănătoși participanți la studiu au fost femeile care aveau soți ce lucrau peste 50 de ore pe săptămână, iar cele mai mici scoruri le-au obținut bărbații ale căror soții au lucrat între 41 și 49 de ore pe săptămână.

”Veniturile mai mari aduse de numărul mai mare de ore lucrate de către bărbați ar putea proteja sănătatea femeilor”, au spus autorii studiului.

”În schimb, bărbații ale căror soții au avut un program de lucru moderat sunt cel mai puțin dispuși să efectueze exerciții sportive viguroase, precum jogging, înot și ciclism”, au adăugat ei.

Autorii studiului, cercetătorii de la universitățile de stat din Texas și din Indiana, spun că soțiile ai căror soți muncesc foarte mult primesc suficient de mulți bani pentru a plăti menajere  și au astfel timp pentru a merge la sala de fitness – însă salariile primite de femeile care lucrează nu sunt suficient de mari pentru ca soții lor rămași acasă să își permită același ”lux”.

În prezent, 10,5% dintre femei lucrează peste 45 de ore pe săptămână, în creștere față de procentul de 9,5% din 2009. În cazul bărbaților, acest procent a crescut de la 19%, la 19,6%. Bărbatul tipic american lucrează în medie 36,8 ore pe săptămână, în timp ce femeile americane lucrează în medie 26,8 ore pe săptămână.

Sursa: Mediafax, Daily Mail

Mărțișoare vesele

Posted on by racoltapetru6

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Ospătar, dumneata numești asta supă de pasăre? Vă bateți joc de clienți sau ce?
– Nu, domnule, nu vrem să jignim pe nimeni, dar e supă de pasăre extrem, extrem de tânără. Practic vorbind, e apa în care fierbem noi ouăle, când clienții le comandă foarte tari.

* Doi ciobani:
– Auzi tu măi Ghiță, dacă nouă ne ajung 2-3 câini la stână, de ce dracu ne mai trebe așa multe javre la Parlament?

* Un ardelean ce călătorea cu trenul pentru prima oară, dă să intre în WC-ul de la un capăt al vagonului. Cum deschide ușa, se zărește în oglindă și zice:
– No, pardon, no!
Se adresează după un timp nașului, rugându-l să elibereze WC-ul ca să-l poată folosi și el. Nașul deschide ușa WC-ului cu cheia specială și se zărește pe el în oglindă, după care spune:
– Îmi pare rău, bade, dar nu-l putem da afară pe dânsul, că-i ceferist de-al nostru!

* Veste bună pentru toți păcătoșii din România: Iadul va fi închis pentru că nu are autorizație de la ISU!

* Într-un tufiș, în parc:
– Te iubesc.
– Și eu.
– Te doresc.
– Și eu.
– Mă cheamă Vasile.
– Și pe mine!!!

* ”Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară
Nu tre’ să postezi pe facebook, că vedem noi și afară!!”

* Doi polițiști se întâlnesc:
– Mă, se apropie Paștele, ți-am cumpărat un ou Kinder.
Se întâlnesc și a doua zi:
– Ce zici, ți-a plăcut oul?
– Ciocolata era excelentă, dar capsula am înghițit-o cam greu.

* Ia-mă de bărbat și vei avea neapărat:
– casă (de întreținut)
– mâncare (de făcut)
– haine (de călcat)
– mașină (de spălat)

* Ce spune Eminescu de pe bancnota de 500 lei:
”Voi în suflet și în minte
O să mă purtați mereu,
Însă mulți o să mă uite,
Căci mă văd atât de greu…”

* În holul unui hotel de la munte, o blondă foarte elegantă aștepta o prietenă. Cum prietena ei întârzia destul de mult, blonda începe să se plimbe și la un moment dat vede un panou pe care erau trecute cotele zăpezii:
Sinaia – 15 cm
Predeal – 20 cm
Postăvarul – 25 cm
După ce citește, blonda se duce hotărâtă spre recepție, îi dă 10 euro recepționerului și îi spune:
– Vreau să te rog și eu ceva mai special.
Recepționerul ia banii, îi bagă în buzunar și îi spune foarte amabil:
– Cu ce vă pot ajuta?
Blonda îi răspunde în șoaptă:
– Îmi poți spune, te rog, la ce cameră este cazat domnul Postăvarul?

* – Monia, cum se mai simte papagalul d-tale?
– Vai, nu mă-ntrebați… A murit, săracu’!
– De bătrânețe?
– Nicidecum, de tristețe.
– Dar ce l-a întristat atât de tare?
– După ce m-am însurat cu Tzilea, n-a prins, săracu’, ocazia să mai zică și el o vorbă!

* Era perfect sănătos, până în ziua în care, într-un acces de sinceritate, i-a dezvălui doctorului său că este milionar.

* – Zile întregi, la rând, îi vorbesc încontinuu soțului meu. Iar el nu-mi răspunde – nici măcar cu un cuvințel. Doctore, crezi că are o boală psihică serioasă?
– Asta nu-i boală, doamnă – ăsta e talent.

* – D-le doctor, spuneți-mi care e cea mai bună dietă?
– Roza Moiseievna, cea mai bună dietă pentru d-ta e să mănânci chefir cu furculița…

* Mama lui Bulă:
– Bulă, vino și spală vasele!
Bulă:
– Parola!
– Mâine îți tai netul!
– OK, vin imediat!

* La mare:
– Unde îți este înghețata, puișor?
– Am scăpat-o pe pieptul unui nene care dormea cu fața în sus, pe plajă.
– Vai de mine! Și ce ți-a zis?
– S-a trezit și s-a șters cu prosopul mormăind: ”Ah… pescărușii ăștia, parcă s-ar căca din frigider…”

* Scumpule, mai ții minte când ne-am cunoscut, că era o furtună groaznică? Tuna și fulgera fără oprire!
– Daaa. Țin minte, dar eu, ca un netot, nu am înțeles avertizarea naturii.

Mărțișoare la SuperBlog spring

Posted on by racoltapetru6

Sunt sigur că ați ghicit despre ce e vorba. Începe un nou concurs SuperBlog spring, deodată cu primăvara și explozia de mărțișoare. Eu n-am talentul unui artizan, ce poate face din orice obiect banal o bijuterie demnă de a fi etalată pe pieptul unei fete. Nu am fost atât de priceput la orele de lucru manual. Dar nu pot nici să stau cu mâna în sân, fără să încerc măcar a realiza ceva, după puterile și priceperea mea.

Această ocazie mi-o oferă chiar SuperBlog spring, care vine cu propuneri din cele mai diverse. El îmi trimite materialele, iar eu încerc să realizez câte un mărțișor cât mai atrăgător. Să fac o mini-bijuterie din cuvintele cele mai potrivite. Uneori îmi iese, alteori nu prea, dar ar fi păcat să nu încerc. Mă bucur când sunt răsplătit cu note mari, dar cred că-i spre binele meu dacă nu se întâmplă prea des. Altfel, cu mă știu mai hipertensiv, aș putea să am probleme cu cordul la o surpriză prea mare. 😉

Așadar, acesta e articolul prin care îmi anunț participarea la concurs. Urez succes și multă inspirație participanților, iar celor de pe margine le cer să fie îngăduitori cu noi, cei care ne vom testa imaginația. Nu neapărat pentru premmii, ci mai mult pentru plăcerea de a concura. Să fie-ntr-un ceas bun!

Eunucul: Iza (II)

Posted on by racoltapetru6

Întuneric total și o senzație de plutire. Fără întrebări, pentru început, doar cu căutări. De lumini ascunse, de simțuri pierdute. Și de sine. Apoi a apărut durerea, din ce în ce mai persistentă, mai acută. Îl inunda din toate părțile și se amplifica atunci când undele ei se întâlneau în anumite zone. Uitase de trup și începuse să se creadă imun la astfel de încercări. Treptat, apelă la memorie și căută, totuși, un răspuns. Nu-l găsi, dar avea senzația că se întâmplase ceva grav. Nu putea să fie mort! Morții nu simt durere, nu? Ce s-a întâmplat cu el? O fi făcut un infarct, că prea dintr-o dată s-a rupt filmul. Dar nu știa să aibă probleme cu inima. Poate o congestie cerebrală…

Făcu un efort să-și deschidă ochii, dar accesele de durere îi strângeau pleoapele. Trupul îi era parcă împuns de mii de ace și asta-l făcu să se gândească la iad. Să fie asta pedeapsa pentru păcatele multe și lipsa de credință? Trebuia să vadă cum arată locul supliciului. După mai multe încercări, o rază plăpândă de lumină îi atinse retina și odată cu ea o imagine confuză. Nu erau draci cu furci în jurul lui, doar o ființă hidoasă și întunecată ce-l tortura sistematic. Să fie doamna cu coasa, care-i scotea sufletul înainte de vreme? Încercă să se zbată, să strige sau măcar să se facă auzit, dar nu a avut putere decât pentru un oftat. Ființa hidoasă tresări și-și întoarse chipul către el. Avea ochi de foc, ca de demon, iar fierbințeala lor îl făcură să renunțe la contactul vizual. Era prea slăbit să lupte și se abandonă călăului.

Au urmat reprize de dureri atroce, perioade de leșin, momente de fierbințeală sau friguri cumplite. Uneori, simțea un lichid scârbos care-i umplea gura și era musai să-l înghită. Probabil că era otrăvit de călăul neobosit, ca să nu aibă puterea să se revolte. Îi urmărea tot mai des mișcările, dar tot nu-i putea suporta privirea. Alteori se trezea singur și încerca să se ridice, să evadeze din acel iad, dar trupul nu-l ajuta. În plus, durerile aveau o forță mai mare decât voința lui de a porunci membrelor. Oare cât mai trebuia să suporte? De ce nu moare odată? Așa o să se chinuie o eternitate?

Speranțele au renăscut după un timp, pe măsură ce-și putea întoarce capul. Nu se putea să fie în Iad. Și-a dat seama când a văzut un câine obișnuit care-l privea blând, nu ca un Cerber înfricoșător. Iar alături de el nu ardea un foc cumplit, ci unul vesel și prietenos, ce-l liniștea parcă. În timp ce distingea și eticheta fiecare obiect, simțea o liniștire interioară. Durerile nu mai erau la fel de mari, un semn că intervenea o schimbare. Nici diavolul ce-l chinuise nu mai era atât de negru și parcă era mai blând. Îl dezvelea adesea și se uita atent la trupul lui, dar uneori îi provoca dureri prin acțiunile lui.

De fapt era un om obișnuit, mai precis o Ea, după cum putea să deslușească la lumina slabă din încăpere. Avea silueta subțire și tenul unei femei, și nicidecum o arătare mitologică. Însemna că și el era viu, dar tot nu știa cum a ajuns în acel loc.

– Unde mă…, reuși în sfârșit să scoată câteva sunete.

Femeia tresări și-l privi cu acei ochi de care se temuse până atunci. Acum, însă, nu-l ardeau deloc, ci dimpotrivă. Aveau în ei o bucurie vizibilă, iar zâmbetul feței subliniau această senzație. Cu un deget dus la buze, i se arăta să tacă.

– Nu te agita, bine? Ai fost rănit, dar ești în siguranță acum.

A fost rănit?! De cine sau de ce? Încercă din nou și în zadar să-și amintească. Femeia veni în curând cu o farfurie și îl ajută să înghită niște supă. Era călduță și tare bună la gust, iar asta îi zdruncina părerea proastă ce și-o formase despre acea ființă demonică. O privi în ochii verzi ca iarba și văzu cum se roșește de jenă. Pielea nu-i era zbârcită, așa cum s-ar fi așteptat, nici mâinile nu arătau a fi de bătrână. Doar veșmintele erau vechi și ponosite, iar năframa de pe cap îi dădea un aer de bunicuță. O sumedenie de întrebări îi veneau în minte, dar nu era în stare să le pună încă. Durerea îi schimonosi fața, făcându-l să refuze o ultimă lingură cu mâncare.

– Unde mă aflu?, repetă întreaga întrebare a doua zi.

– În casa mea, răspunse femeia surâzătoare.

– Dar tu… cine ești? Înger sau demon?

– Tu ce crezi?

– Care ți-e numele?

– Poți să-mi spui Iza. E mai ușor decât Isabela.

– Izaaa… Nu e nume de demon… ci de înger.

Femeia roși din nou și își aplecă privirea. Apoi întrebă, la rândul ei:

– Ție cum îți zice?

– Romică… sau Romi, pe scurt. Îmi spui ce am pățit? Cum am ajuns aici și de ce nu mă pot mișca?

Un oftat ieși din pieptul Izei, care se îndepărtă de bărbat și își făcu de lucru prin încăpere. Degeaba insistă, femeia parcă nu-l mai auzea.

Fără CAFT – Misiune îndeplinită

Posted on by racoltapetru6

Am promis, la începutul dietei, că voi reveni cu informații despre capacitatea mea de a trece peste dieta fără cafea, alcool, ”femei” și tutun. Ei bine, astăzi s-a împlinit o lună de când am intrat în acest regim, pe care l-am urmat în toată regula. E drept că am băut o cafea cu trei zile înainte, pentru a nu intra dintr-o dată în toate drogurile, și trebuie să recunosc că atunci a fost cea mai plăcută licoare de care-mi amintesc! Doar după ce faci o pauză îndelungată, îți dai seama ce bun e un lucru de la care te-ai abținut. De aceea vă recomand să încercați și voi această abstinență.

Azi, am băut din nou pălincă, iar efectul ei a fost mai exagerat ca de obicei. Mai mult: după ce am mâncat, șampania cu care am sărbătorit (și de ziua nepoatei, care a fost cu două zile înainte), mi-a pus capac și a fost musai să dorm o oră. Dar măcar m-am întors în obicei și o să mă obișnuiesc curând, așa cum am făcut-o în fiecare an. Fără exagerări și fără frustrări, că am primit și unele reproșuri atunci când am intrat în dietă.

Măcar am dovedit că nu-s dependent de niciun viciu, iar corpul a eliminat toxinele de genul celor la care am renunțat. Acum, pot să intru în normalitatea mea și să vă salut cu mai mult entuziasm. Chiar și vecinul meu, Ștefan, o să fie mai bucuros fiindcă o să-și recapete un client bun pentru a-și vinde pălinca. E drept că mi-o dă pe cea mai bună, fără să știe nevastă-sa. 😉

De aceea am întârziat cu postarea pe astăzi și cred că o să observați diferența de exprimare. E vorba de câteva pahare bune de pălincă! Pe care vi le doresc și vouă! 🙂