Hai, veniți cu mic cu mare,
La a noastră sărbătoare!
Vă primim cum se cuvine
De-aveți cardurile pline. 😀
P.S. – Am plecat să mă lupt pentru Cupă și grătar
Sper și azi, de bună seamă,
Să fiu rege-ntre cei buni,
De m-ajută mândra damă
Și perechea de nebuni.
PROTESTUL DEȚINUȚILOR
Au ieșit cei ce ne fură,
Să ne spună ce îi doare:
Că suferă de căldură,
Chiar și dacă-s „la răcoare”.
Cea mai nouă teorie științifică demonstrează cu ajutorul fizicii cuantice că moartea nu există și că moartea nu este punctul terminus al călătoriei sufletului, ci ne așteaptă o călătorie lungă.
„Multiversul” ne așteaptă
Prin observații ce țin de fizica cuantică s-a ajuns la noțiunea de „lumi multiple” sau „multivers”, în loc de „univers”. Noua teorie care demonstrează că moartea nu există are la bază conceptul de biocentrism.
Străvechiul „pom al vieții”, care arată că ce este în Cer, așa și pe Pământ
Adică există un număr infinit de universuri și tot ceea ce este posibil să se întâmple are loc în unele dintre acestea. Iar ceea ce nu este posibil să se întâmple este doar moartea. Toate aceste multiple universuri există simultan și, indiferent ce se întâmplă într-unul dintre acestea, „acțiunea” se continuă în celălalt.
Podul Einstein-Rosen, calea de legătură între universuri
Dacă un corp este distrus într-un univers, nucleul energetic de 20 de wați, măsurat științific, care a făcut creierul să funcționeze ca un computer nu se stinge odată cu trupul. Se știe de ani mulți că „energia nu se distruge, se transformă”, iar „fântâna energo-informațională” a creierului, cum au numit cercetătorii cei 20 de wați, transcede într-un nou univers.
Timpul și spațiul, „instrumente pentru creier”
Un experiment publicat recent în „Science”, arată comportamentul unei particule ce trebuia să treacă simultan prin două separatoare de fascicule. Particula a trecut prin primul separator de fascicule. Cât timp aceasta a petrecut în separator, un observator oarecare se poate decide să funcționeze comutatorul celui de-al doilea separator, pornindu-l sau oprindu-l. Ceea ce observatorul a decis la acel moment, a determinat particula să se comporte într-un anume fel, să treacă mai departe sau să mai aștepte. Indiferent de alegerea pe care a făcut-o observatorul, particula este cea care experimentează opțiunile. Ideea e că manifestarea energiei transcede ideea clasică de timp și spațiu. Gândiți-vă la cei 20 de wați de energie ca la un holoproiector care afișează rezultatele experimentului pe un ecran. Indiferent dacă observatorul a oprit sau a pornit al doilea separator de fascicule, holoproiectorul rămâne activat de aceeași baterie de 20 de wați. Conform Biocentrismului, spațiul și timpul sunt doar instrumente pe care creierul uman, „bateria de 20 de wați”, le folosește ca să aranjeze într-o formă accesibilă informațiile primite. Mintea are nevoie de ele. „Bateria” nu, doar le procesează la un moment dat, dar funcționarea ei categoric nu depinde de timp și spațiu.
Legătura Cer-Pământ
Vorba lui Einstein: „Oamenii ca mine știu că diferența între trecut, prezent și viitor nu este decât o iluzie perpetuată de încăpățânarea umană”. Orice se întâmplă cu trupul uman, „bateria” este cea care va experimenta trecerea prin „al doilea separator de fascicule”. Aici intervine Multiversul. Într-un univers, trupul poate să moară, dar simultan, în alt univers, el poate continua să trăiască. Practic, ceea ce au descoperit cercetătorii acum, în trecut se numea Pomul Vieții, a cărui filosofie se regăsește în toate culturile antice. Este Thorul, „legătura Cer-Pământ”, care constituie calea prin care „fântâna nemuritoare de energie”, „bateria de 20 de wați” purtătoare de infoenergie, sare dintr-un univers în altul. În știință, Thorul poartă denumirea de Podul Einstein-Rosen. De fapt, sunt mai multe poduri, fiecare către alt univers, care unește „găurile negre”. Conform acestei teorii, universul în care ne aflăm se află în interiorul unei găuri negre, care există în interiorul altui univers și tot așa.
Sursa: „Graiul Maramureșului”
Săptămâna aceasta este ieșită cu totul din comun pentru mine. Mâine, la ora 10.00, am lansarea cărții „Povestirile unui maramureșean”, la librăria Cartea Românească cea mai mare și bine aprovizionată din Baia Mare (în Piața Revoluției, lângă Platoul din Centrul Nou). Îi invit, pe această cale, pe toți prietenii și cunoscuții din municipiu sau din împrejurimi să ne întâlnim și să facem poze împreună.
De asemenea, mulțumesc conducerii MARALIBRIS pentru găzduire, și în special doamnei Elisabeta Moldovan, care a dat dovadă de o amabilitate deosebită. Și nu în ultimul rând, îi sunt recunoscător d-lui Nicolae Goja, scriitor, jurnalist și redactor șef la „Graiul Maramureșului”, un sprijin hotărâtor pentru promovarea cărții în paginile ziarului.
Ieri și azi am avut ceva de lucru cu invitații, telefoane și alte pregătiri, iar mâine e din nou o zi a emoțiilor. Sper să fie o reușită, așa cum a fost și lansarea din Seini. Săptămâna se va termina cu o altă încercare: zilele orașului, cu nelipsitul campionat de șah. Sunt zile trepidante, cu „examene” de dat și un titlu de apărat.
Vă doresc numai bine și zile pe placul vostru!
BANCURILE SĂPTĂMÂNII
* Era Bulă pe cămilă în deșert și se strică cămila. Bulă neștiind ce să facă, o duce la service-ul de cămile. Acolo, mecanicul urcă cămila pe o rampă și îi dă cu două cărămizi în testicule până când începe cămila să țipe și să bage turbo. Bulă, rămas uimit, zice:
– Bună idee, dar eu cum o mai prind?
– Urcă pe rampă!
* – Tată, ce se întâmplă cu un fotbalist atunci când nu mai vede bine?, întreabă Ionuț.
– Devine arbitru, răspunde tatăl.
* Discuție între doi puști:
– Tu ce vrei să te faci când o să crești mare?
– Mă fac idiot!
– De ce?
– Păi, tatăl meu tot mereu zice: uite la idiotul ăla ce mașină are, ce femeie bună are idiotul celălalt, idioții ăștia sunt plini de bani…
* O femeie se rușinează tare de cinci ori în viață: prima oară – când își pierde fecioria; a doua oară – când își înșală soțul prima dată; a treia oară – când își înșală soțul a doua oară; a patra oară – când primește bani pentru prima dată; a cincea oară – când ar da bani, dar n-are cui.
Un bărbat se rușinează tare numai de două ori în viață: prima dată când nu poate a doua oară; a doua oară când nu poate prima dată!
* Aflate pe peron în așteptarea trenului, două prietene discută:
– Draga mea, acum că vrei să te căsătorești, cum vrei să fie bărbatul tău, ca un rapid sau ca un accelerat?
– Nu, draga mea, aș dori să fie ca un marfar, pentru că stă mai mult în gară.
* Pentru a nu părea disponibilă de la prima întâlnire, domnișoara a mâncat banana cu lingura.
* În Germania a avut loc festivalul de bere. Cele mai multe beri au fost băute de locuitorul orașului Caracal, I.Popescu, care a urmărit festivalul la televizor.
* – Doctore, soția mea mi-e infidelă. În fiecare seară merge la bar, agață bărbați, după care se culcă cu toți cei care-i oferă de băut. Sunt disperat! Ce trebuie să fac???
– Mai întâi calmează-te… acum spune-mi exact, despre ce bar e vorba???
* Un fizician, un biolog și un chimist s-au dus la mare pentru prima dată în viață.
Fizicianul a văzut marea și a fost fascinat de valuri. A spus că se duce să mai facă niște cercetări despre dinamica fluidelor și despre valuri, a intrat în apă… și dus a fost.
Biologul a fost fascinat de fauna și flora acvatică specifică, a intrat în apă ca să o poată studia mai bine… și nu s-a mai întors.
Chimistul a așteptat un timp și după aceea și-a notat în carnet:
”Fizicienii și biologii sunt solubili în apa mării”:
* Profesoara întreabă în clasa lui Bulă
– Ce este Titanicul?
Elevii încep să-și dea cu presupusul: o marcă de ceas, o marcă de blugi, o marcă de parfum, până vine rândul lui Bulă:
– Titanicul a fost un mare translatantic care, în primul lui drum, într-o noapte, navigând în Atlanticul de Nord la limită cu Oceanul Înghețat, s-a lovit de un evreu și s-a înecat.
– Bulă – țipă profesoara – nu se poate să nu spui și prostii!! Aproape eram să-ți trec un 10 în catalog când ai dat-o-n bară. De unde evrei în Oceanul Înghețat de Nord?
– Vreți să spuneți că AISBERG este nume românesc?!?
* Doi studenți de Conservator
– Ce mă fac? Luni am examen la compoziție și n-am scris nici măcar portativul…
– Știi ce? Ia o lucrare a profului și scrie-o de la coadă la cap. N-o să se prindă…
– Am încercat să fac asta, cu mai multe piese d-ale lui… tot timpul iese Brahms!
* Un vânzător încerca să lămurească un fermier să cumpere o bicicletă. Fermierul zice:
– Decât să-mi iau bicicletă, mai bine îmi iau o vacă.
– Dar gândiți-vă cum ați arăta călare pe vacă!
– Nu așa de caraghios pe cât aș arăta încercând să mulg bicicleta!
Pentru psihologul Oriana Aragon, de la Universitatea Yale, motivul pentru care oamenii plâng uneori de fericire era un mare mister. Acum însă ea înțelege mai bine ce se întâmplă în asemenea momente.
Aragon a realizat o cercetare mai amplă, care a fost publicată în revista Psychological Science. Ea spune că plângând atunci când suntem fericiți, oamenii își regăsesc echilibrul emoțional.
O emoție puternică, indiferent dacă este pozitivă sau negativă, are un impact copleșitor, iar această formă de descărcare îi ajută pe oameni să-și revină mai repede, să regăsească echilibrul.
Sunt multe exemple de acest fel, de răspunsuri negative la experiențe pozitive. Cercetătorii au observat că persoanele care au reacții de acest fel își controlează mai eficient emoțiile.
Persoanele care, de exemplu, se emoționează când văd bebeluși și le place să-i ciupească de obraz sunt cei care vor și plânge când vor primi o veste bună sau când asistă la nunta copiilor.
Un mecanism similar funcționează și în cazul opus, când emoții negative duc la manifestări pozitive. De exemplu, râsul nervos, care apare în situații dificile, sau zâmbetul forțat al celor care trec prin momente foarte triste.
Sursa: Science Daily
Nu știu cum se făcea, dar aproape de fiecare dată când am cunoscut un viitor prieten, prima impresie pe care mi-a făcut-o era dezastruoasă. Probabil că și el avea aceeași părere despre mine. Tocmai mă despărțisem de badea Gheorge, cu care am închegat o relație frumoasă, dar tot cu năbădăi începută, când am dat de un alt bătrân, la fel de arțăgos la prima vedere. M-am oprit cu Trabantul în fața noului bloc de garsoniere și căutam locul cel mai potrivit pentru parcare, lăsând motorul să meargă. Deodată aud o voce ambalată la maxim:
– Măi, boule, oprește tractorul ăla, că aici stau oameni cu copii!
Mă uit în sus să văd de unde venea complimentul și indicația. Atunci am observat capul unui bătrân uscățiv și cu părul nins, ițit pe de la o fereastră situată la etajul doi, din scara din mijloc. „O, ce atitudine! Slavă Domnului că nu stă pe scara mea!”, mi-am zis eu și m-am grăbit să trag mașina aproape de intrare, ca să mă conformez cât mai repede cererii atât de politicos făcute. Cu toate acestea, tot n-am scăpat de încă o muștruluială:
– Ce Mama Dracului vă mutați toți derbedeii în blocul ăsta? Ai grijă, mă, că am să fiu cu ochii pe tine!
N-am zis nimic, că eram nou sosit și nu știam cu cine mă pun. Dar zilele trec, vecinii se întâlnesc, încep a se saluta și a se cunoaște. Pe bătrânul scorțos îl chema nea Tudoran, și nu era chiar așa de rău pe cât voia s-o arate. Probabil că-l prinsesem într-un moment neprielnic, după câteva pahare de tărie și o ceartă cu nevasta. Așa mi-a zis și el când ne-am întâlnit la o cantină-restaurant din apropiere. Auzisem că acolo se servește mâncare bună și la un preț convenabil, iar eu voiam să mai schimb atmosfera bucătăriei strâmte și singuratice. El m-a văzut și mi-a făcut semn să merg la masa lui.
– Da’ ce faci matale aici, nea Tudoran? Te-ai sfădit cu femeia și nu ți-o mai făcut mâncare?, am glumit eu în timp ce-mi aranjam scaunul.
– Ba face, Țăcănita, mâncare, dar s-o mănânce ea!, răspunse bătrânul cu ciudă.
– Nu-i bună sau ce?
– Ba-i bună, da’ nu mănânc d-alea. Că-i vegetariană și nu pune o bucățică de carne. Apăi io am lucrat la mină aproape douăzăci de ani, după aia ca pădurar, alți zăce. Nu pot să trăiesc cu iarbă și nici fără pălincă. Știi vorba aia: „Nu beu bere, nu beu vin, / Doar cu pălincă mă țin”.
Și începu nea Tudoran să râdă ca un copil. Un râs sănătos și molipsitor, la care nu puteai să rămâi doar spectator.
– Ia uite ce-mi mai place, îmi dezveli el o coșarcă pe care o avea sub masă.
Era plină cu pitoi mari și frumoase, numai bune pentru o tocăniță de ciuperci cu smântână.
– Astăzi le-am cules, așa cum îmi stă în obicei vara.
– Și de ce nu le-ai dat nevestei să le pregătească?
– Că nu vrea! Ea zice că nu gătește ciuperci, că nu le cunoaște. Da’ io le cunosc cu ochii închiși, doar am umblat mult pân pădure. Măi… și ce păduri aveam! Da’ le-o furat nenorociții ăștia de la conducere, iar acolo unde am lucrat io nu-s amu decât cioturi.
– Și-apoi ce faci cu ele?, îl întreb eu curios.
– Văd că ai o plasă goală. Ia dă-o-ncoace, să vedem câte încap.
Nu l-am refuzat, că-mi plăceau mult ciupercile și nu era o filosofie prepararea lor. În schimb, m-am oferit să achit eu ce vom consuma la masă. Câte o porție de cartofi pai, cu cârnați trandafir și, neapărat, câte o sută de grame de pălincă. Mi-a spus bătrânul că au din aia bună, dar nu dă oricui, neavând acte pe ea.
– Eu vin de mult aici, îmi povestea nea Tudoran între două îmbucături și după câte o înghițitură de tărie.
– Și nu se supără nevasta?
– Țăcănita aia-i seineancă, ca și tine! Am crezut că aveți gospodine bune p-acolo, și chiar așa a fost la început. Apoi s-o sucit și-o zâs că ea nu mai mâncă niciun fel de carne. Odată am găsit la măcelărie niște fudulii frumoase de taur și le-am dus acasă. Ce bune-s alea, făcute în sos de ceapă! Îți vine să crezi că mi le-a aruncat la gunoi? D-aia-i zic eu Țăcănită.
Și iar începe să râdă cu poftă bătrânul. Am zăbovit cu plăcere și după ce am terminat de mâncat, ascultându-i spovedania condimentată și veselindu-ne împreună. Din acea zi, nu trecea o săptămână în care să nu ne întâlnim și să luăm măcar o dată masa împreună. La cantină sau la mine acasă, când pregăteam ciupercile pe care nea Tudoran le aducea. Zece ani a durat relația noastră, până a trebuit să mă mut din Baia Mare. Dar nu mi-am uitat prietenul, ci îl vizitam de câte ori aveam ocazia. Apoi am auzit că a murit, intoxicat de ciupercile pe care și le gătise singur. Lumea vorbea că nu puteau fi otrăvitoare, că omul era expert în cunoașterea lor, dar nu le-a fiert înainte, așa cum se recomandă. Astăzi, îmi amintesc cu dulce nostalgie acele momente de desfătare petrecute alături de nea Tudoran cel hâtru și pus mereu pe cârcoteală.
Au fost nemții, și-au plecat,
Nici rușii nu au prea stat,
Yankeii-au venit cu-ardoare,
Cine mai urmează oare?
