De când eram flăcău, mi-a plăcut să iau masa la restaurant, în măsura în care îmi permiteam din punct de vedere financiar. Aș fi făcut la fel și după ce m-am însurat, dar nevasta era prea atașată de maică-sa, iar cea din urmă avea prejudecăți în ceea ce privește servirea într-un local public. Iar dacă soacra nu voia să vină, soția avea un pretext să mă refuze : „doar n-o s-o las singură pe mama, că oricum ne vedem puțin peste săptămâna, cu programul meu…”. Nici socrul n-avea curajul să-și înfrunte consoarta. Poate cele vreo două experiențe neplăcute de la început au contribuit la hotărârea mamei-soacre de a nu mai lua masa în vreun local public. Într-unul ne-a servit un chelner, după un dialog de genul:
– Să vă aduc mâncarea?
– Ce am putea alege?
– Între DA și NU!
S-a dovedit că oricare răspuns era greșit, iar soacra mi-a reproșat tot mie. Au trecut ceva vreme de când n-am mai mâncat în vreun restaurant, timp în care am încercat tot ce știam ca să o îmbunez pe mama-soacră, însă orice făceam nu îi era pe plac. Dacă veneam cu flori pentru amândouă, auzeam prin intermediul nevestei că sunt zgârcit să iau ceva mai consistent. Dacă, de ziua lor, le luam bijuterii, soacra strâmba din nas și îmi reproșa că stric banii pe nimicuri de prost gust. Când am cerut ajutorul socrului, acesta mi-a spus să tac și să mă supun, ca și el.
Simțeam răceala relațiilor dintre noi, mai ales că nici acasă nu prea luam masa deodată. Soacra gătea de obicei, având mai mult timp, și n-o făcea rău. Doar că rețetele ei aveau o limită, iar eu visam la ceva nou, așa cum încercam nu cu mulți ani în urmă. Mâncam în tăcere, sub privirile aspre ale bucătăresei, ce aștepta mereu cuvinte de laudă la adresa preparatelor sale. Cam la atât se limita dialogul, chiar și în zilele de weekend.
Se apropia aniversarea zile de naștere a soacrei, iar eu nu știam ce aș mai putea să-i ofer, fără a fi criticat. Mi-am zis că era nevoie de ceva radical, ceva prin care să demonstrez că sunt un ginere inspirat și plin de inițiativă.
Nu uitasem zilele minunate petrecute cu Mitică la Residence Hotels, iar aceasta a fost revelația și cartea decisivă pe care trebuia să joc. O cină la renumitul său restaurant cu specific mediteranean București. Am folosit toate armele și aliații (socrul și soția) pentru a o convinge, dar am reușit. Doar era vorba de viitorul familiei noastre.
Știam că amândouă restaurantele hotelului sunt printre cele mai bune din București, iar eu testasem printr-o norocoasă ocazie atât Oliviers, cât și Citroniers, pentru cel din urmă făcând rezervări de această dată. Eram emoționat precum un mire la nuntă, doar că acum mireasa părea să fie soacra, pe chipul căreia căutam să citesc fiecare impresie. Era sobră și îmbrăcată elegant, la fel cum avea pretenția să fim și noi. Înainte de a fi conduși la masa noastră, a privit cu atenție toată sala. Am citit în ochii ei mulțumirea.
Chelnerul s-a prezentat imediat, cu un meniu bogat, un zâmbet firesc și o amabilitate naturală. Eu și socrul am comandat câte un gin, iar femeile, coctail de fructe. La antreu am ales tentacule de caracatiță, urmată de o ciorbă mediteraneană din fructe de mare, foarte apreciată de soacră și fiica ei. Era prima dată când lăuda o mâncare pe care nu o preparase ea. Noi, bărbații, am fost încântați de somonul delicios de la felul doi, stropit din belșug cu câteva pahare de vin alb, premiat peste hotare. Atmosfera s-a destins ca prin minune, iar noi am început o conversație plăcută, de parcă eram într-un loc vrăjit. Soacra ne zâmbea cum n-o mai făcuse de mult, iar socrul o admira în acordul delicat al muzicii. Apoi a invitat-o la dans, iar eu și cu nevasta ne-am bucurat de un dialog intim și plăcut, precum doi porumbei.
Au urmat alte coctailuri sofisticate pentru fete, alte pahare de vin pentru băieți, dar și un tiramisu cum n-am mai gustat vreodată. Încă o stea câștigată de bucătarii restaurantului și, implicit, de mine în fața soacrei. Târziu, când oboseala și-a spus cuvântul, am comandat un taxi și am plecat spre casă. A fost o seară în care s-a dovedit că nu numai dragostea trece prin burtă, ci și prețuirea.O seară în care minunile au venit pe platou și au înmuiat o inimă cătrănită.
De atunci, am grijă să repet periodic această experiență, fără a aștepta ocazii speciale, iar atmosfera de acasă s-a îmbunătățit substanțial. Soacra nu mă mai lasă să mănânc singur, iar de multe ori reușim să fim toți la masă. Cu poftă mare și bună dispoziție.
Acest articol participă la competiția SuperBlog 2016
racoltapetru6 