Locul acela rupt de lume avea pentru fiecare oaspete un efect deosebit. Alternanța dintre zi și noapte venea cu un impact mai mare asupra psihicului și organismului, mai ales că era însoțită invariabil de oscilarea insulei între suprafață și adâncimi. Aproape în fiecare seară se ridicau în altă parte a mării, deși nu întotdeauna își dădeau seama de asta. Uneori, însă, aveau plăcuta surpriză să zărească în apropiere vreo stâncă solitară sau o fâșie de uscat pustie, locuri îmbietoare care îi atrăgeau ca un magnet pe cei trei musafiri.
Marin nu pierdea niciun prilej de a petrece timpul în preajma Doinei, mai ales ziua, când femeia era trează și Paul trebuia să se ocupe mai mult de ceilalți doi bărbați de pe insulă. Fiecare și-a însușit câte un costum de scafandru de pe iaht, astfel că puteau să viziteze obiective subacvatice extraordinare, având alături cei mai competenți ghizi. Și nu era vorba doar de Paul și băiat, ci și de o suită impresionantă de viețuitoare care-i însoțea peste tot, împărțindu-se în două dacă oamenii făceau la fel. Iar asta se întâmpla din cauză că Marin venea adesea cu idei prin care o atrăgea pe Doina în locurile lui preferate.
Unul dintre acestea era sacru pentru el și voia să-l împărtășească numai noii sale prietene. I-au dat numele de „Templul”, fiind de fapt un cimitir subacvatic cu multe sicrie metalice aliniate lângă epava ruginită a unui vas de război. Se vedea că, pe lângă acel vas din care se recuperaseră unele bunuri, mâna omului a contribuit cu unele lucrări și aranjamente, pentru a crea o atmosferă solemnă de cinstire a celor care-și dormeau acolo somnul de veci. Alături, se înălța ceva ce semăna cu un lăcaș de rugăciune, constituit dintr-un altar și o cruce mare din piatră, totul adăpostit într-un spațiu semiînchis, străjuit de coloane și ziduri de piatră masivă. Ceea ce a înțeles mai târziu Doina, e că acele sicrie adăposteau cadavrele culese de Paul și Marin din mare. Poate că două dintre ele aparțineau părinților lui, dar nu știa care. Tocmai de aceea avea un mare respect pentru fiecare și venea uneori să mediteze lângă ele.
În fiecare zi au văzut câte ceva extraordinar, iar timpul era firesc să se scurgă prea repede. Se întorceau flămânzi în bucătărie, unde Hassan a improvizat o mașină de gătit pe placul lui și spre bucuria lui Bud. Peștele prăjit era mai apreciat de oamenii uscatului, ba chiar și Marin a încercat să se deprindă cu el, fără prea mare succes deocamdată. În schimb caracatița, foca și cei doi câini de mare nu puteau să suporte mirosul de prăjit, de aceea dispăreau rapid la ora mesei. Cu toate acestea, Bud și bucătarul simțeau dorul de oamenii obișnuiți, de locurile cunoscute și de soarele strălucitor al zilei. Era evident că nu mai puteau sta în astfel de condiții, iar Paul simțea asta și în ce o privește pe Doina. Dragostea, oricât ar fi de înflăcărată, se stinge dacă nu are atmosfera necesară pentru a-și menține arderea.
– O să ne mutăm în Constanța, iar tu și cu Marin vei avea marea aproape, își liniști Doina iubitul într-o seară. Băiatul are nevoie de școală, de socializare, de experiențe omenești. Altfel va rămâne un singuratic și un neînțeles.
Paul o asculta tăcut, dar femeia simțea câtă tristețe îi provoacă această perspectivă. Doar când liniștea a devenit jenantă, interveni și el:
– N-aș vrea să-ți schimbi total viața pentru noi. Ar trebui să-ți părăsești orașul, prietenii, locul de muncă. Să începi o altă viață în necunoscut, printre necunoscuți. Iar eu aș fi mereu o piedică în calea normalizării, o piatră care te-ar trage în adâncuri.
– Nu privi așa lucrurile, dragul meu. Tu ești cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat, iar pe Marin îl îndrăgesc ca pe băiatul meu. Chiar o să fac formele necesare pentru a-l adopta, mai ales că eu nu pot să am copii. Iar în ce privește munca mea, sunt sigur că prin Ghiță o să găsesc redacții interesate de ceea ce scriu. Mai ales că nu-i nevoie să renunț nici la clienții mei vechi, doar de aceea e Internetul. Vom găsi noi un mod în care să trăim în afara ochilor lumii, dacă va continua să aibă prejudecăți.
Paul o privi mai intens și îi luă mâna între ale lui.
– Ai spus că nu poți să ai copii. Și dacă, în cele din urmă, vei avea unul? Nu o să-ți complice viața și mai mult?
Doina zâmbi amărui și îi răspunse:
– Ar fi nevoie de o minune, după cum mi-a spus doctorul. Iar dacă totuși s-ar întâmpla, aș fi și mai fericită.
– Știi ce mi-a transmis Matu, zilele trecute? După ce v-ați plimbat împreună câteva ore…
– Chiar te rog să-mi spui, pentru că eu nu-i prea înțeleg încă limbajul.
– Matu ține mult la tine și se bucură să-mi fii alături. Pe de altă parte, are o experiență de viață impresionantă și nu se înșală niciodată.
– Mă bucur, dar ce ți-a spus?
– Draga mea… ești însărcinată.
