Într-un colț de Maramureș,
Străjuit de-o cruce sfântă
Și flancat de râul Someș,
E o urbe ce mă-ncântă.

Se vede din depărtare
Semnul creștinesc din piatră,
Măreață realizare
Pentru strămoșeasca vatră.

Someșul, cum se prelinge,
Pe dată se liniștește
Și atunci când îi atinge
Hotarul, parcă-l sfințește.

Sus pe-un deal, e desfătare
Din arbori ce se-mpreună,
Eminescu viu răsare,
Nume scris într-o cunună.

Dacă Soarele-ncălzește
De la Bucureștiul mare,
Luceafărul strălucește
Din Seini, spre larga zare.

În Seini pădurea-i soră
Cu câmpii ca niște pături,
Pruni și meri se-adună-n în horă
Lângă holda de alături.

Seiniul mi-e părinte drag
Și răbdător când sunt plecat,
M-a așteptat mereu în prag
Cu-același suflet ne-ntinat.

Nașii lui au fost ciobanii,
Invitați: mii de mioare,
Ursitoarele cu danii
I-au prezis multă vigoare

În Seini sunt fete faine,
Flăcăi fără de prihană,
Femeile-s gospodine,
Bărbații de pus pe rană.

Casele se prind de mână
Cu noi blocuri ridicate,
Lângă curtea cu fântână
Cresc clădiri sofisticate.

În Seini văzui lumina
Vieții care mi-a fost dată,
Tot aici voi găsi tihna,
Sub o cruce dedicată.