Deși mergeau de atâta timp încât i-au pierdut măsura, Sanda și Vasile nu încetau să se minuneze de peisajele care le tăiau uneori răsuflarea. Fie că era vorba de castele ridicate pe dealuri îndepărtate, câmpii pline de flori multicolore, stânci înalte care mărgineau drumul sau păduri întunecate, străbătute cu sufletul la gură. Nimic nu se repeta, totul era inedit, până și casele rare cu oamenii de la care își umpleau ploștile cu apă din fântână, nădăjduind să afle ceva despre căutarea lor fără sfârșit. Poate și această diversitate le adăuga energie, pe lângă dorul și ambiția de a duce la capăt această încercare greu de imaginat. De aici și observația femeii:

– Nu știu dacă e o vrajă, dar nu pot înțelege cum putem străbate atâta cale fără să ajungem la un capăt. De atunci trebuia să traversăm Munții Carpați și să trecem granița țării sau să vedem marea. Doar că noi vedem alte și alte întinderi uimitoare, de parcă ne-am învârti într-un cerc care nu se mai închide.

Asta a fost scânteia care i-a sugerat o idee lui Vasile, împărtășind-o nevestei cu entuziasmul unei revelații.

– De fapt nu cred că este chiar un cerc, ci mai degrabă o spirală care în care ne rotim până ajungem în centru. E normal că am pornit din partea exterioară și trebuie să parcurgem traseul fără posibilitatea de a sări de pe un drum pe altul, mai apropiat de destinație.

– Vrei să spui că ne aflăm într-o buclă a spațiului, similară cu cea a timpului?, îl întrebă Sanda cu mirare.

– Nu chiar o buclă, ci niște cercuri care ne dau impresia că mergem tot înainte, când de fapt ne învârtim în jurul aceluiași punct, până ajungem la el.

– Ar fi o explicație mai logică decât farmecele făcute de vrăjitoare sau ce or fi ele, răspunse cu nădejde femeia. Doar că, în acest caz, rămâne inexplicabil faptul că respectăm aceeași direcție după soare, ori el ar trebui să-și schimbe poziția. Numai dacă nu cumva se învârte și satul acesta în jurul axei sale.

Vasile o privi cu atenție, sperând că nu-i luat peste picior.

– Iară ajungem la supoziții ilogice, când eu caut să găsesc legi de la care universul nu se poate abate, i-a reproșat el.

– Nu te-ai lămurit nici până acum că în acest univers nu funcționează legile firești, iar normalitatea cunoscută de noi nu e totdeauna valabilă. Prefer să cred asta, decât să mă tem de vrăjitorii și farmece. Se știe că munții au taine ascunse, despre care se vorbește încă de pe vremea dacilor. Romanii au căutat pe aici aurul lui Decebal, dar mulți dintre ei au dispărut fără urmă, iar legendara comoară nu a fost găsită niciodată. La fel au pățit și nemții care au îndrăznit să sfideze muntele, în speranța că vor găsi tezaurul ascuns al României. Unii parcă s-au evaporat, iar despre alții se spune că și-au pierdut mințile, vorbind despre un loc învăluit în negură, cu personaje incredibile.

Parcă îi mai venise sufletul la loc când și-a dat seama că pot exista explicații mai credibile, în care nu mofturile vreunui personaj răuvoitor sunt cele care-i joacă pe degete. Tocmai intraseră într-o altă pădure frumoasă, cu pâlcuri de arbori semeți, alternând cu poiene încărcate de frumuseți înmiresmate. Era și păcat să meargă călare pe această potecă, de aceea au descălecat, continuându-și drumul pe picioarele mângâiate de iarbă și flori mai îndrăznețe. Nu a durat mult până când ochii curioși ai Sandei au văzut ceva pe margine, drept pentru care s-a aplecat să vadă despre ce e vorba. S-a ridicat cu o exclamație de uimire, ținând în mână o pungă plină de galbeni.

– Nu pot să-mi cred ochilor ce noroc a dat peste noi!, se bucură Vasile. Acolo trebuie să fie o avere care ne e hărăzită, după cum se vede.

Femeia cântări în mâini comoara, deschise băierele pungii și se minună de sclipirea gologanilor din aur. Era ispititoare această pleașcă apărută din senin, dar un gând tot nu-i dădea pace.

– Măi omule, banii ăștia sunt pierduți de cineva care poate îi caută acum. Nu ar fi drept să ne bucurăm de ghinionul lui și nici nu m-aș simți bine.

– De ce să ai mustrări de conștiință pentru ceva ce nu poți îndrepta. Precis că-i vorba de un bogătaș care mai are multe pungi de-astea pline, iar noi nu putem să i-o înapoiem, dar nici să o lăsăm acolo, să vină altul și să o găsească. În schimb, sunt sigur că ne va prinde bine când îl vom întâlni pe tata și vom putea să-l ajutăm cu bani în gospodărie. Oricum, noi nu am cerut nimic de la împărații pe care i-am ajutat, iar soarta ne-o fi răsplătit în acest fel.

Sanda nu mai găsea temei să-și contrazică bărbatul, așa că strecură punga în trăistuța cu merinde și își continuară drumul. După încă ceva cale, în fața lor se arătă o tânără frumoasă foc, îmbrăcată într-un costum alb ca laptele și o cunună de rămurele verzi peste părul bălai.

– Bună ziua, călători vrednici, li s-a adresat ea cu o voce dulce. Eu sunt Zâna Pădurii și vă întreb dacă nu cumva ați găsit o pungă cu galbeni, pierdută de mine ceva mai devreme?

Cei doi soți au rămas înmărmuriți, preț de câteva secunde, fascinați de cele văzute și auzite, dar Sanda și-a revenit prima spunând ce îi dicta inima.

– Mă bucur să aflu că pot să vă fiu de ajutor și chiar mă întrebam ai cui pot fi galbenii pe care i-am găsit pe potecuță. Aici sunt până la ultimul, a zis ea în timp ce-i scotea din traistă și-i înapoia cu un zâmbet generos pe chip.

– Se vede că sunteți oameni cinstiți și meritați o răsplată pentru aceasta. Nu pot să vă ofer bani, deoarece sunt destinați unei alte lucrări, însă un dar tot se cuvine celei care mi-a restituit pierderea.

Cu un gest plin de grație, zâna ridică o mână și presără peste capul Sandei o ploaie de petale de flori, care o furnică din cap până-n picioare. În același timp, murmură câteva cuvinte greu de înțeles pentru cei doi călători.

– Mulțumesc pentru bunătatea ta, femeie vrednică, și îți doresc să te bucuri de harul pe care tocmai l-ai primit, a mai spus zâna, înainte de a se pierde printre arborii dimprejur.

Rămași iarăși singuri, celor doi nu le venea să creadă că au văzut o asemenea făptură fermecătoare, dispărută la fel de magic precum a apărut. Vasile a rupt tăcerea, printr-o observație care risipi farmecul acestei momentului.

– Grozav! Fata asta ne-a luat mințile și astfel a pus mâna și pe bani. Poate ne-a pândit și a văzut când i-ai găsit, iar apoi s-a dat drept păgubită, înduioșându-ne.

– Mereu ești suspicios, omule, i-a reproșat nevasta. Cum poți să-ți închipui că o asemenea femeie poate fi mincinoasă? Nu ai văzut cât de strălucitoare era și ce frumos vorbea?

– Diavolul poate lua cele mai minunate înfățișări, după cum se știe. S-a zgârcit să-ți dea măcar un bănuț, orbindu-ți ochii cu câteva petale de flori și oarece mormăieli.

– Totuși, eu am simțit ceva deosebit cum mă înfioară din creștet până-n tălpi, a răspuns femeia visătoare.

– Bine că ai simțit tu, că pe mine nici nu m-a băgat în seamă… se plânse bărbatul.

Tot așa se ciorovăiau ei mergând, până când Sanda a auzit un glas subțire care venea de la sol:

– Auuu, mă doare…

S-a oprit imediat, făcându-i semn partenerului să tacă, după care a întrebat nedumerită:

– Cine a vorbit?

– Sunt eu, bujorul cel mare din dreapta calului tău. Tocmai m-a pus la pământ cu copita din spate.

va urma