Faptele și personajele acestei povestiri sunt inspirate din realitate

Observăm că sunt mulți români care își amintesc cu nostalgie de „vremurile bune” din perioada comunismului. Mai ales aceia care aveau funcții importante și venituri mari, încât își puteau etala bunăstarea în văzul majorității cu salariul obișnuit, fără favoruri. Cei cu pile obțineau tot ce se putea în acele timpuri, nu stăteau la cozi și nu-și făceau griji pentru ziua de mâine. Un astfel de personaj era și tânărul K, proaspăt absolvent de studii superioare, cu rude înstărite în străinătate și relații influente în țară. Recunoscut ca de prinț al localității, cu însușiri fizice de invidiat – înalt, zâmbitor, o mustață deasă de husar, mereu îmbrăcat la costum și cravată -, mai avea nevoie doar de un loc de muncă lejer și demn de statutul său. Această cerință s-a realizat imediat de către conducerea cooperativei Someșul, fiind repartizat ca șef al atelierului de bobinaj unde mă angajasem și eu. Habar n-avea de această meserie, doar i se spusese că ne ocupăm cu repararea de motorașe care nu se folosesc și la tractorașe.

Într-o dimineață, ne-am trezit cu el și un cadru superior de conducere, venit să ni-l prezinte și să-i arate echipa pe care o va avea în subordine. Rămas doar cu noi, a ținut să ne arate care-i sunt cerințele:

– Măi, amărăștenilor, cu mine o să vă înțelegeți foarte bine dacă vă faceți treaba cum trebuie și la timp. Am cunoștințe la nivel înalt, ceea ce înseamnă că nu veți duce lipsă de comenzi, doar capabili să fiți. Iar pentru a sărbători instalarea mea în funcție, fac cinste cu o sticlă de whisky bun, pe care mă duc chiar acum să-l aduc pentru pauza de masă de la ora zece.

Noi l-am tot așteptat cu stomacul gol până s-a terminat programul de lucru, dar nu a binevoit să apară decât a doua zi. Fără băutura fină la care visasem și fără să-și motiveze încălcarea promisiunii, ne-a asigurat încă o dată că totul avea să se schimbe în bine.

I-am crezut iarăși cuvintele și l-am privit ca pe o altă nădejde într-o activitate normală, spre deosebire de perioadele în care trebuia să stăm degeaba și cu inima strânsă la gândul că salariul ne va fi mult diminuat. Doar că speranțele ne-au fost înșelate din prima lună, iar comportamentul tovărășelului ne-a contrariat de la început. Venea la birou pe la amiază, mahmur și tăcut la început, se uita ca mâța-n calendar peste bancurile de lucru, iar după puțină vreme dispărea, fiind văzut frecvent prin restaurante, alături de cele mai frumoase fete din oraș. Așa se întâmpla aproape zi de zi, iar uneori ne trimitea să aducem din mașina lui câte un motor de mașină de spălat, un aspirator sau alte aparate casnice pe care trebuia să le reparăm urgent și fără plată. Avea cel mai de lux autoturism din localitate, în care găseam de multe ori câte un chiloțel de damă, un sutien, sticle goale de băuturi scumpe, prezervative împrăștiate și alte obiecte uitate după o beție alături de damele pe care le atrăsese cu farmecul lui. Odată, colegul Dragoș a găsit un teanc de sute de lei, pe care i le-a dus în birou, ca orice om de bună credință. Șeful a luat banii fără să schițeze vreun gest sau să rostească vreun cuvânt de mulțumire, de parcă ar fi fost vorba de un obiect oarecare, rătăcit printre scaunele mașinii.

A trecut un timp și a apărut aproape de terminarea programului de lucru, beat și zâmbitor, cu o altă tentație pentru noi, cei mulțumiți cu puțin:

– Amărăștenilor, azi sărbătoresc logodna cu cea mai frumoasă fată pe care am cunoscut-o. Prilej cu care fac cinste cu câte o bere pentru fiecare, ia să văd câți sunteți…

A început el să numere: „unu, doi, trei, patru… mă rog, vă aduc o ladă ca să vă ajungă”, după care a ieșit, lăsându-ne din nou să așteptăm în van. Curiozitatea noastră a devenit tot mai mare în zilele care au urmat, mai ales când vedeam că prințul zâmbăreț se transformase într-un om ursuz, fără pofta de viață cu care ne obișnuise. Prietenul Vasile a fost cel care a avut curajul să-l descoase, într-o bună dimineață:

– Pe când e planificată nunta, șefule? Și cine este viitoarea mireasă?

Tânărul K s-a uitat la noi cu o privire pierdută, dar profită de ocazie pentru a se descărca.

– Amărăștenilor, am cam dat de dracu! E vorba de fata măcelarului.

– În acest caz ar trebui să fii tare fericit, știind că e vorba de o tânără superbă, cu avere mare și râvnită de mulți pretendenți, a adăugat colegul cu mirare. Doar de aceea ai și ales-o, nu?

Șeful zâmbi amarnic și explică mai pe înțelesul nostru felul lui de a fi.

– Trebuie să știți că eu nu sunt făcut pentru însurătoare, cel puțin deocamdată. Greșeala mea a fost că am lăsat-o însărcinată, după ce am golit mai multe sticle și nu mi-am luat măsuri de siguranță. Bucuria de a marca în poarta unei fete mari, pe care pusesem ochii de multă vreme, mi-a cam luat mințile și astfel s-a întâmplat nenorocirea. E drept că am mai pățit-o așa cu alte cuceriri, dar mereu am rezolvat problema, într-un fel sau altul. De data asta nu mai vrea tatăl ei, care m-a amenințat că mă înjunghie ca pe un porc dacă nu-i iau fata de nevastă. Sunt sigur că nu glumește, mai ales după cum am văzut că-și sacrifică animalele pentru măcelărie.

Am ascultat cu o oarecare satisfacție confesiunea „amărâtului” pe care soarta îl făcea să plătească astfel pentru viața fără griji afișată până acum. Totuși, l-am încurajat dintr-o solidaritate colegială, din care ne străduiam să ascundem satisfacția că s-a făcut oarecum dreptate. Cununia civilă a avut loc într-un cadru restrâns, urmând ca nunta să fie planificată în viitorul apropiat. Nevestica a început să vină tot mai frecvent pe la atelierul nostru, știind că-i bine să fie cu ochii pe bărbățelul cu nărav cunoscut și foarte greu de schimbat. Probabil primea sfaturi de la părinți să se țină de capul lui până se vede măritată.

După alte câteva săptămâni, am fost invitat de colegii Dragoș și Vasile să merg cu ei la premiera din Baia Mare a celebrului film „Războiul Stelelor”. Ocazie pe care nu o puteam nicidecum rata, fiind pasionat de asemenea producții SF. După o vizionare care a meritat pe deplin drumul făcut, înghesuiala de la casa de bilete și prețul plătit, am ieșit de la cinematograful Patria și ne-am îndreptat spre stația de autobuz, discutând frenetic scenele din film. Drumul nostru trecea prin fața restaurantului București, cel mai de fițe local din acea perioadă. Chiar la intrare l-am văzut pe tovarășul K, certându-se cu viitoarea lui mireasă, el încercând s-o introducă înăuntru, în timp ce ea îi repeta că e târziu și ar trebui să meargă amândoi acasă, mai ales că era destul de băut. Niciunul nu a cedat, iar fata a plecat singură și cu ochii în lacrimi, spre același autobuz care trebuia să ne ducă și pe noi la autogară. Considerând că e cazul să o urmăm, am vrut să trecem mai departe, însă am intrat în vizorul prințului:

– Hei, amărăștenilor! Ce bine-mi pare să vă văd pe aici, ia veniți cu mine la un pahar deeee… ce-o fi!

Ne-am uitat unul la altul și am observat că niciunul dintre noi nu s-ar da în lături de la o asemenea perspectivă îmbietoare. Niciodată nu am avut onoarea să servim ceva în acel restaurant, unde numai ștabii cei mari, în costume și cămăși albe, aveau acces garantat. Nici noi nu arătam chiar rău, doar ne înțolisem cu hainele cele mai bune pentru ieșirea în cel mai mare municipiu al județului. De aceea am acceptat cu ușurință invitația lui K, deși eram conștienți că starea lui euforică îl făcea atât de generos. Lângă masa lui ne aștepta un chelner excesiv de amabil, care și-a dat imediat seama că trebuie să ne respecte și pe noi. Nici nu ne-am așezat bine pe scaunele tapițate, că am fost imediat asaltați de șeful generos:

– Nu vă sfiiți, comandați ce vă place de mâncare și de băut. Eu plătesc!, a afirmat el plimbându-și larg mâna pe deasupra mesei.

Atâta ne-a fost destul ca să ne exprimăm preferințele, mai ales după ce chelnerul ne-a oferit meniul cu bunătăți. Comenzile au fost diferite, tocmai pentru a gusta din fiecare fel și a ne da cu părerea. Începând de la măduvioare în folie la grătar, cotlet cu cartofi prăjiți, pui înăbușit în ciuperci și terminând cu alegerea plătitorului: musaca de cartofi. La băuturi s-a adus pentru toți câte un coniac Dunărea, două sticle de vin vechi și Pepsi-Cola. Eram cu adevărat flămânzi și pofticioși, ca niște adevărați amărășteni, astfel că ne-am năpustit asupra mâncărurilor, făcând întreruperi doar când gustam din pahare. Muzica formației se auzea ca în vis din colțul ei, în schimb vociferările tovarășului K răsunau strident în urechile noastre.

– Ați văzut ce înseamnă să fii logodit, darămite când o să fiu însurat? I s-a urcat la cap fiicei de măcelar și ar vrea să-mi comande de pe acum. Trăgea de mine să plec la culcare, tocmai când mă simt și eu mai bine. A crezut că mă va înduioșa cu lacrimi și rugăminți, dar nu mă cunoaște cu adevărat. Noroc că v-am întâlnit și am cu cine să conversez în continuare. Comandați orice și oricât puteți consuma, că eu plătesc!

Așa a ținut-o tot timpul mesei, ciugulind puțin din musacaua care se răcise și golind cu spor pahare de vin. Din când în când, ținea să ne reamintească faptul că el plătește orice pentru echipa lui de elită. A dat Domnul și ne-am săturat bine, după care am trecut la degustarea mai pe îndelete a vinului, fiind necesare alte două sticle… pe care chelnerul le-a adus într-o veselie. Șeful se amețise atât de rău încât de-abia îi mai rezista capul pe umeri, dar noi îi țineam isonul și îi acceptam toate judecățile.

– Măi, vă dau un sfat buuuun… să nu vă însurați niciodată… că ajungeți sub papucul femeii. Trebuie să-i asculți toate aberațiile… doar pentru că ți se crăcește când ai nevoie. Poți să o suporți un timp, dar o viață… e ca o condamnare la robie. De aceea trebuie să schimbi mereu… partenera. Măcar auzi alte bazaconii și poți să rabzi până te saturi iarăși.

În cele din urmă, n-a m-ai rezistat, iar capul i-a căzut peste mâinile încrucișate pe masă. Ne-am sfătuit că-i momentul ideal să ne luăm revanșa, după care l-am chemat pe chelner, să fim siguri că tovarășul K e solvabil cu adevărat și pentru alte comenzi. Ne-am exprimat îngrijorarea în ce privește soarta lui, dar ne-a asigurat că dumnealui își achită mereu datoria, ba are și o cameră în hotel la care va fi condus când restaurantul se închide. Astfel că am profitat de conjunctură, plusând cu câte un desert și trei sticle de șampanie. Două erau pentru acasă, doar meritau și colegii noștri să fie răsplătiți pentru promisiunile neonorate ale șefului. Omul și-a ridicat capul greu tocmai când savuram din eclerurile stropite cu șampanie, doar pentru a ne încuraja încă o dată:

– Amărăștenii mei, comandați ce vă pică bine! Simțiți-vă bine, băăăă, că eu plătesc!, după care s-a culcat la loc.

Am plecat la timp pentru a prinde ultimul autobuz spre Seini. Nunta prințului a avut loc peste două săptămâni, dar noi nu am fost chemați și nici nu ne-a adus măcar o felie de tort. E drept că nu ne-am mai așteptat, în schimb am desfăcut în mijlocul echipei cele două sticle de șampanie, urându-i o căsnicie cât mai lungă, cu mulți copii. Nici nu știm dacă își mai amintea de seara în care ne-a avut ca invitați, din moment ce nu ne-a dat de înțeles. Eu m-am transferat cu serviciu în Baia Mare și nu l-am mai întâlnit pe tovarășul K, timp de aproape două decenii. M-a recunoscut primul și astfel am schimbat câteva vorbe. Era cărunt, zâmbetul și-l afișa doar din complezență, iar cuvintele îi înșirau dezamăgirile care l-au marcat. Tocmai venise din SUA și se gândea să se întoarcă înapoi cât de curând.

– Rele zile trăim acum, mi-a mărturisit cu tristețe. Toți amărâții au ajuns să aibă mașini scumpe, vile de lux, concedii în străinătate, de nu mai poți să te miști de ei. Astăzi e mai greu să curtezi o fată, că vine un coate-goale și ți-o suflă. Ehee, ce vremuri bune erau în tinerețile noastre, nu-i așa?

L-am privit cu compasiune și ne-am despărțit dându-ne mâna doar de formă, fără acea strângere viguroasă. Eu nu simțeam nevoia, iar el nu mai avea vlaga de odinioară.