Încetul cu încetul, în mult așteptata noapte se insinuau temeri și senzații la care au ignorat să se gândească până atunci. Dacă ziua a fost atât de lungă, oare cât o să dureze noaptea? Dacă soarele se arătase atât de mare și puternic, cum o să se descurce în lipsa lui prea îndelungată? Simțeau fiori numai la aceste gânduri, darămite când au început să simtă răcoarea tot mai accentuată care le invada trupul. E drept că, obosiți fiind, au apucat să doarmă câteva ore, dar somnul le-a fost invadat de coșmaruri nemaiîntâlnite până atunci, care-i trezeau adesea prin convulsii îngrijorătoare.
Georgică și Sibel se apropiaseră treptat, până au ajuns să se încălzească unul de la celălalt. Sabina și Titus s-au culcat îmbrățișați chiar de la început, în timp ce Săndel și Călin, ceva mai jenați, și-au ascultat trupurile ce li s-au unit instinctiv împotriva frigului. Dar nu numai temperatura era cea care i-a făcut să se trezească, ci și foamea ce devenea tot mai acută. Uneori, de departe, se auzea câte un fâlfâit ușor de aripi, iar din apă răzbătea câte o zbatere vie, ca o provocare greu de ignorat. Săndel a fost primul care a întrerupt aceste chemări, adresându-se lui Călin:
– Ai încercat să-ți pui urechea pe pământ și să asculți cu atenție?
Partenerul de somn se ridică și el în fund, încercând să înțeleagă întrebarea:
– Cum adică? Ce să ascult?
– Uite, îi explică Săndel, caută un loc unde-i bătătorit nisipul și pune-ți o ureche lipită, în timp ce o astupi cu mâna pe cealaltă.
Omul se conformă și ascultă un timp, fără să se lămurească despre ce-i vorba.
– Nu mi se pare nimic deosebit. Ce ar trebui să aud?
– Trebuie să-ți spun eu? Tu ce auzi?
– Nu știu. Cred că-i sunetul înfundat al apei, sau îmi vâjâie urechea, își dădu Călin cu părerea.
– Haida-de!, apa nu huruie așa, iar urechile amândurora sunt nealterate. Eu am dormit de mai multe ori în natură, pe pământul de pe Pământ, dar nu am mai auzit așa ceva niciodată. Parcă ar fi un tren îndepărtat ce nu se apropie și nici nu se oprește.
Curiozitatea îl făcu pe Călin să asculte mai atent și mai îndelungat de data asta.
– Să știi că ai dreptate, răspunse el în cele din urmă. Oare ce poate să fie?
– Nu știu, că nu-s expert în consultarea planetelor. Dar mi se pare curios și faptul că nisipul e la fel de cald și în adâncime, dacă nu chiar mai cald. De parcă planeta ar fi un imens calorifer.
– Asta nu ne prea încălzește pe noi, se arătă înciudat Călin. Dacă nu o să înghețăm de frig, o să murim de foame. Sau o să…
– Alah e mare!, răsună vocea lui Sibel, care venea dinspre lac. Ia uitați ce ne-a dăruit din mărinimia lui!
Într-adevăr, sirianul venea agitând câte un pește în fiecare mână, sclipind ca două bijuterii în lumina aștrilor.
– Excelent, minunat, ce bine!, îl întâmpinară gurile flămânzilor.
– Dar nici Dumnezeu nu-i mai prejos, strigă Titus, purtând în brațe câteva lemne.
Darurile, cerești sau pământești, după cum socotea fiecare, picau tocmai bine pentru a le mai ridica moralul și a le încălzi sufletele.
– Cum ai reușit să pescuiești fără scule?, își exprimă Săndel mirarea.
– Nici nu a fost nevoie, îl lămuri matahala. Peștii pluteau cu burta în sus, la mal. Sunt sigur că mai sunt.
– Precis nu-s alterați?, se îngrijoră Titus. Cine știe când și de ce au murit.
– Miros doar a pește, poți să te convingi, zise Sibel, băgându-i unul sub nas.
Dar, la foamea care-i subjuga, nu era cazul ca vreunul să facă mofturi, ci mai degrabă să aprindă un foc pentru a-i prăji și a se încălzi în același timp.
– Am avut noroc cu lemnele aduse de valuri și apoi uscate în timp, explică Titus. Sunt crengi și câteva scânduri ce ard ușor și din care o să mai aduc.
– Totuși, trebuie să fie o explicație pentru moartea în masă a peștilor, gândi cu voce tare Săndel, în timp ce-l privea pe sirian cum își scoate cuțitul și îi curăță cu abilitate. Poate o fi fost șocul furtunii sau temperatura apei.
– Apa e foarte caldă și acum, răspunse sirianul. Am putea intra în lac, dacă se termină lemnele.
– Doar că a scăzut și mai mult, de parcă s-ar scurge în pământ, completă Titus. Ce bine ne-ar prinde un rezervor mare pentru a stoca apa.
Focul se iți repede și vioi, de la bricheta lui Georgică, omul profitând de ocazie ca să-și adune ultimele firișoare de tutun și să sărbătorească aprinzând cea din urmă țigară. Conștient de asta, reinhala cu poftă fiecare fum ce-i ieșea pe nări, nevrând să piardă nimic din ultimele senzații euforice. A urmat plăcerea oferită de cei doi crapi, nu prea bine fripți, dar cu mult mai savuroși decât orice mâncare pe care au gustat-o vreodată. Nu s-au săturat niciunul, dar acum erau mai optimiști în ceea ce privește speranța de viață. Și își împărțeau cu dărnicie zâmbete.
