De data asta, pe chipul lui Sălăjan era evidentă iritarea, sentiment confirmat și din izbucnirea care urmă lecturii:

– Ce sunt balivernele astea de tipul povestirilor lui Jules Verne?! Te văd om bătrân și serios, dar se pare că ai dat în mintea copiilor și crezi că mă poți vrăji cu călătorii în timp, scrisori ticluite și fantasmagorii cu un autobuz ce dispare și apare. Bagă de seamă că nu scapi nici dacă faci pe nebunul. Vei fi evaluat de medici și tot după gratii ajungi, fie că-i un azil cu țicniți sau o celulă cu infractori violenți…

Tocmai atunci, un alt comisar se strecură în încăpere, se apropie de superior și îi șopti îndelung la ureche. Se vedea treaba că era vorba despre Grigor, cele două perechi de ochi țintindu-l insistent și deloc prietenos. Comisarul-șef părea și mai enervat, ridicându-se brusc în picioare și exclamând către subaltern:

– Asta-i prea de tot! Ești sigur?

– Chiar acum ni s-a comunicat și confirmat din mai multe surse, răspunse acesta cu convingere.

– Trebuie să văd cu ochii mei. Dumneata vii cu noi, se adresă Sălăjan bătrânului, care încerca să ghicească despre ce ar putea fi vorba.

Badea Grigor se ridică de pe scaun, în timp ce-și strecura pipa în buzunarul dedicat. Au coborât toți trei la mașina în care-i aștepta șoferul ce demară în viteză, cu semnalele de urgență pornite. Astfel că drumul nu a durat mult, fiind totuși presărat de accesele de nerăbdare ale șefului și întrebări la care nimeni nu avea răspuns. În fața casei lui Grigor, se adunaseră iarăși o mulțime de oameni curioși și dornici de senzații tari, după cum erau obișnuiți de la o vreme. Polițistul Ionică, ajutat de câțiva colegi, se străduia să-i țină în frâu, interzicându-le accesul pe proprietate, deschizând calea comisarilor de la oraș și oferindu-se să-i conducă.

– Stai aici și păstrează ordinea, îi comandă Sălăjan. Lasă că ne arată bătrânul drumul spre locul faptei, nu-i așa bade?

Grigor nu comentă nimic, lăsând să se înțeleagă din gesturi că trebuie doar să-l urmeze. Cu pași mari și priviri nerăbdătoare, cei trei bărbați au ajuns repede la capătul grădinii, unde ar fi trebuit să se găsească autobuzul. Surpriza a fost la fel de mare și pentru gazdă, când a văzut că locul era liber, de parcă autovehiculul nici n-ar fi existat.

– Ai vreo idee despre ce s-ar fi putut întâmpla?, îl întrebă apăsat comisarul-șef pe Grigor. Fie ea și una din acelea fanteziste, cu care mi-ai împuiat până acum capul.

Bătrânul ridică din umeri, evitând cu inocență privirea aspră a polițistului.

– Tare mi-ar fi plăcut să te pot bănui, dar, din păcate, erai la sediul nostru când s-a întâmplat dispariția, spuse cu regret Sălăjan. Deocamdată ai scăpat, dar să nu crezi că te uit, domnule Grigor. O să fiu cu ochii pe dumneata, până descâlcesc eu ițele acestei scamatorii.

Apoi, se adresă subalternului:

– Faceți niște poze cu urmele roților și apoi mergem acasă, că m-am săturat de povestea asta.

O jumătate de oră mai târziu, badea Grigor își aprindea o nouă încărcătură de pipă, stând singur și îngândurat pe buturuga din apropierea locului unde fusese parcat misteriosul autobuz. Doar amprenta confuză a cauciucurilor zdrențuite mai era vizibilă, fără pic de urmă din praful ruginiu al vopselei sau altă rămășiță a mastodontului metalic. O adiere de vânt rebelă îi răsfiră firele cărunte de pe cap și îi mângâie barba deasă. Un suflu cu miresme ce păreau să vină din alt timp, cu amintiri nemuritoare și nostalgii persistente. Un sunet abia perceptibil de crenguță strivită se auzi în spatele bătrânului, de parcă ar fi vrut să confirme greutatea sentimentelor ce-l năvăliseră. Nu se întoarse, ci trase un fum adânc în piept, un mod de a stăvili emoțiile ce-l puneau la încercare. Doar când simți că-l atinge o mână pe umăr, ridică privirea. În dreapta lui, cu un zâmbet radios pe chip, se afla un bătrân ale cărui trăsături îi păreau foarte familiare.

– Tu ești, Vasilică?, îl întrebă o voce blândă care-l înfioră atât de plăcut.

– Tată!?, rosti Grigor cu vocea înecată.

Omul îi întinse mâna și-l ajută să se ridice.

– Ți-am promis că nu mă las până nu te mai strâng o dată în brațe, îi șopti bărbatul în timp ce-l cuprinse cu mâinile. Iată că, în sfârșit, te-am regăsit.

Bărbile amândurora se umeziră cu lacrimi fierbinți, acompaniate de exclamații și cuvinte ce nu căutau vreo logică. Îmbrățișarea ținu multă vreme, în timp ce trupurile li se legănau unite ca într-un dans fără nume, acompaniat doar de ramurile fremătătoare ale pomilor din jur. Într-un târziu, s-au desprins ușor și s-au privit cu amănuntul, descoperindu-se cu uimire și bucurie.

– Parcă am fi frați gemeni, nu tată și fiu, reuși Vasilică să lege prima propoziție.

– Așa-i la bătrânețe. Zece-douăzeci de ani pot să fie ascunși în spatele bărbii, iar trăsăturile feței ne apropie și mai mult. Până și pipa din care fumezi e la fel ca a mea.

– De fapt, chiar e cea lăsată de tine acasă și pe care am păstrat-o cu sfințenie. Dar spune-mi, tată: ai venit pentru totdeauna sau trebuie să pleci iar.

– Hai să stăm jos, fiule, îl invită Dan, după care își scoase și el pipa din buzunarul de la piept.

– La vârsta mea, mă bucur că te-am găsit și pot să-mi trăiesc ultimii ani lângă tine, răspunse el în timp ce-și pregătea tutunul. Am obosit să te caut pe tine și pe mama ta și sunt conștient că am pierdut acel tren.

– Dar, în schimb, ai luat autobuzul…

– Și am plătit un bilet prea scump, Vasilică. Îmi pare rău pentru absența din viața voastră, singura mea scuză e ambiția tinerească de a demonstra că pot reuși acolo unde alții au eșuat. Acum, după ce am rătăcit prin atâtea lumi, îmi dau seama că nu merită.

– Ne-ai căutat și în timp? Ne-ai găsit? Putem să o vizităm pe mama împreună?, se entuziasmă fiul.

– Putem, dar, după cum ți-am spus, nu e bine. Aparținem unui univers și unui timp care ne-a creat și ne hrănește cu energie. Părăsirea lui ne transformă într-un orfan căruia îi lipsește sânul dătător de hrană și putere. Am simțit-o pe pielea mea și cred că ai sesizat și tu că nu-i în regulă. O să îngrop dispozitivul de teleportare pentru totdeauna și vom trăi o viață normală. Cu fericirea de a fi unul lângă celălalt.

Bătrânii se priviră zâmbind, scoțând amândoi fumuri dense, prin care ochii le sclipeau de mulțumire.

Sfârșit